ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2803/2009

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de

fată, a reținut următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, la 29 aprilie

2008 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație în Franța pentru o

perioadă de

cel mult 3 ani a pârâtului L.L.V.

În motivarea cererii

s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța în

baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat

prin

H.G. nr. 278/1994, pentru

ședere ilegală.

Prin

sentința civilă nr. 1048 din 10 iunie 2008 Tribunalul București, s

ecția a IV-a civilă, a respins cererea ca

nefondată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a indicat ca

motiv al limitării

necesitatea stopării migrației ilegale, ca urmare a noilor

reglementări dispuse de statul francez,

aspecte care nu se încadrează în prevederile legislației comunitare referitoare

la restricțiile libertății de circulație.

Depunerea talonului

de returnare și declarația pârâtului, în care acesta

nu recunoaște încălcarea vreunei legi, nu pot constitui dovezi ale

pericolului

social care să justifice luarea unei măsuri grave, cum este

restrângerea dreptului la liberă circulație.

Apelul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 650 din 12

septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că pârâtul

nu a

săvârșit

nicio faptă care să pună în pericol suficient de grav vreun interes

fundamental al Franței, caz în care însăși

țara gazdă putea dispune expulzarea.

Returnarea

pârâtului în România pentru ședere ilegală nu reprezintă un motiv temeinic

pentru limitarea dreptului său la circulație în Franța.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative

critica, nemotivată în drept, vizând următoarele aspecte:

Chiar și în

condițiile actuale în care România este stat membru al

Uniunii Europene, cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai

Uniunii

Europene, trebuie să-și

exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu

legislația actuală și a obligațiilor asumate de românia în

calitate de

stat membru al Uniunii Europene.

Returnarea unui

cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii

Europene, în baza unui acord de readmisie, se aplică atunci când s-a

încălcat

ordinea juridică interioară

a respectivului stat membru din Uniunea Europeană

de către cetățeanul

român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce conduce la concluzia

că doar acel stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea măsurii

de returnare.

Chiar dacă art. 40 al Directivei 2004/3 8/CE prevede transpunerea în

legislația internă, directiva nu face parte

de drept din legislația internă, ci

impune

statelor membre o obligație de rezultat și lasă autorităților naționale

competențele legate de forma și mijloacele

utilizate în acest scop.

Obligația

statului român ca ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă

dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean

român este expres stipulată prin art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Chiar din declarația pârâtului, întocmită la data returnării în țară

rezultă

că aceasta a

conștientizat că a fost returnată pe motiv că nu îndeplinea

cerințele de ședere legală pe teritoriul Franței,

încălcând astfel obligațiile

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la

liberă

circulație se stabilesc

prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului

instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot

circula în

străinătate.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin

motivele

de

recurs și în raport de dovezile administrate în primă instanță, Înalta Curte a

apreciat că recursul nu

este întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamanta

a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la

libera circulație în Franța în temeiul art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform

art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a)

măsura se dispune, la solicitarea Direcției

Generale de Pașapoarte, cu privire

la

statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul

în a

cărui rază teritorială se află

domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are

domiciliul în

străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea

acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa

unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate

fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate

în cauză.

Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută,

ea

trebuind să se desfășoare cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1)

teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla

returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă

legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod

direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație,

ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează

de drept.

În

legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii

are dreptul de a

circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute

de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația

secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind

libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de

familie

ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE,

68/360/CEE,

72/194/CEE, 73/148/CEE,

75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește

că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la

liberă circulație

poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică.

Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul

României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic

European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data

aderării României la Uniunea Europeană (art.

35) a fost transpusă Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu

prioritate în raport cu normele de drept

intern.

Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ.,

incidența

vreunuia dintre

cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri

legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii

materiale incidente.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința

păstrării hotărârii atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 650 din 12 septembrie

2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2009.