ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9197/2009

Deliberând, asupra recursului de față, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Suceava, secția civilă, la 28 octombrie 2008, Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului I.I.C.

În motivarea cererii s-a arătat că la 1

octombrie 2008 pârâtul a fost returnată din Franța în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin H.G. nr. 278/1994.

Prin sentința civilă nr. 1812 din 11

noiembrie 2008 a Tribunalului Suceava, secția civilă, a respins cererea ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut în esență, că în raport de efectul direct al directivei comunitare

2004/38/CE din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că

autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea unei persoane nu este

suficientă prin ea însăși pentru ca tribunalul să restrângă dreptul la liberă

circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat.

Reclamanta a invocat doar nerespectarea

condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere

pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, fără a administra nicio probă

concludentă cu privire la conduita pârâtului din care să reiasă că încălcarea

condițiilor impuse de legea străină ar constitui o amenințare reală, prezentă

și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Apelul declarat de Direcția Generală

de Pașapoarte a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 140 din 18

decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă.

În considerentele hotărârii sale

instanța de apel a arătat în esență că, în conformitate cu Tratatul de

Instituire a Comunității Europene, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, intimatul pârât a dobândit o serie de drepturi printre acestea și dreptul

de a se afla și circula pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene,

drept care nu poate fi limitat decât în condiții expres prevăzute de leg, cu

respectarea Directivei UE incidentă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative. În motivarea recursului s-au arătat în esență

următoarele:

Din prevederile art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea

măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate

este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie. Măsura returnării face pe deplin dovada că pârâtul

nu a respectat condițiile impuse de Franța de intrare și ședere.

Potrivit art. 25 din Constituția

României, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor

cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Analizând criticile formulate și

neîntemeiate în drept, Înalta Curte a apreciat că dezvoltarea acestora face

posibilă încadrarea în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în raport de care a fost verificată legalitatea hotărârii, și a

reținut că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat restrângerea

exercitării dreptului intimatei la libera circulație în statele Uniunii

Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege,

în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea

Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia

a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se

află domiciliul acestei persoane iar când aceasta are domiciliul în

străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este

de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să

dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a

dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr, libertatea circulației

cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1)

teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin simpla

returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca

simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea

restrângere operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1 TCE

prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui

liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor

prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a directivelor

64/221/CEE; 68/360/CEE; 72/194/CEE; 73/148/CEE; 75/34/CEE; 75/35/CEE;

90/364/CEE; 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului

cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru

motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind

libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale

Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005

și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană

(art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele de

reglementare comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de

drept intern.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreuneia dintre cauzele de limitare

prevăzute de Directivă, instanțele de fond și de apel au pronunțat hotărâri

legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii

materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins

cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 140 din 18 decembrie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 noiembrie 2009.