ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7100/2009

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 30

aprilie 2008 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Franța pentru o

perioada de cer mult 3 ani a pârâtului D.G.

În motivarea cererii

s-a arătat că la 29 martie 2008 pârâtul a fost returnat din Franța în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G.

nr. 278/1994.

Prin sentința

civilă nr. 1051 din 4 iunie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins cererea ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că restrângerea dreptului la liberă circulație

nu poate dispusă numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un

stat cu care România are încheiat acord de readmisie.

Nu s-a făcut

dovada că restrângerea liberei circulații a pârâtului pe teritoriul Franței sau

al celorlalte state membre ale Uniunii Europene ar fi o

măsură necesară într-o societate democratică pentru realizarea vreunuia

dintre

scopurile legitime stipulate de Convenție.

Apelul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 863/A din 26

noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

În

considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că simpla ședere a

pârâtului pe teritoriul Franței și returnarea sa nu exprimă un grad de pericol

social real al acestuia pentru ordinea și securitatea statului respectiv, nu

poate fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu

atât mai mult cu cât Directiva 2004/3 8/CE prevede că nici condamnările penale

anterioare nu ar justifica în sine restrângerea libertății de circulație.

Obligația

asumată de România, prin acordul încheiat cu statul francez, a fost aceea de a

readmite pe cetățenii săi care au fost expulzați în scopul combaterii

imigrației ilegale, dar această obligație de ordin general și de prevenție

generală nu poate justifica, în raport de circumstanțele particulare ale

speței, limitarea dreptului la liberă circulație a intimatului pârât pe

teritoriul Franței pe o perioadă de maximum trei ani.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, motivată în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:

Autoritățile române au

luat act de măsura dispusă de autoritățile franceze și nu pot cenzura

returnarea intimatului. în conformitate cu prevederile acordului dintre România

și Franța, autoritățile române nu se pot opune returnării statului parte la

acord.

Chiar și în condițiile

actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români,

dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie să-și exercite

toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislația

actuală și a obligațiilor asumate de românia în calitate de stat membru al

Uniunii Europene.

Obligația statului

român ca ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul

la liberă circulație al respectivului cetățean român este expres stipulată prin

art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Migrația ilegală

presupune deplasarea persoanelor care au intrat legal sau ilegal pe teritoriul

unui stat sau, deși au intrat legal nu mai îndeplinesc condițiile de intrare și

ședere pe teritoriul acelui stat. Se aplică și celor ce intră pe teritoriul

unei țări, tară a avea documente legale, precum și celor care au încălcat

regulile de tranzit.

Potrivit art. 25 din

Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor

cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Măsura dispusă

prin art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute

în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a

ordinii publice, având în vedere că problema controlului migratiei ilegale din

România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât și

extern.

Analizând

hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în

raport de dovezile administrate în primă instanță, Înalta Curte a apreciat că

recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a

solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație

în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39

alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune,

la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe

teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în

a cărui rază teritorială se află domiciliul

acestei persoane, iar când aceasta are

domiciliul în străinătate, de

către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei

măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei

prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere

și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr,

libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite

art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește

că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să

se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul

ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct

restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o

asemenea restrângere operează de drept.

În legislația

primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a

circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva

limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru

aplicarea sa.

În legislația

secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a

cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul

statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de

abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,

75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește

că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate

fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică.

Prin Hotărârea

pronunțată la 10 iulie 2008 în cauza C-33/2007, Curtea de Justiție a

Comunităților Europene a decis că art. 18 și art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE

nu se opune unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului

unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt

stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior de acest

stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală", cu condiția

ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății și, pe de altă parte, norma restrictivă avută în vedere să fie aptă

să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească

cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

În cauză nu

s-a făcut dovada conduitei intimatului ca fiind suficient de gravă și care să

constituie o amenințare reală și prezentă la adresa unui interes fundamental al

societății, astfel încât este disproporționată față de obiectul urmărit.

Prin O.U.G. nr.

102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată

prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României

la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr.

38/2004/CE.

Drept urmare, normele

din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele

de drept intern.

Întrucât reclamanta nu

a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de

limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri

legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii

materiale incidente.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9

C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 863/A din 26

noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2009.