ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7100/2009

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 30 aprilie 2008 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Franța pentru o perioada de cer mult 3 ani a pârâtului D.G. În motivarea cererii s-a arătat că la 29 martie 2008 pârâtul a fost returnat din Franța în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G. nr. 278/1994. Prin sentința civilă nr. 1051 din 4 iunie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că restrângerea dreptului la liberă circulație nu poate dispusă numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.

Nu s-a făcut dovada că restrângerea liberei circulații a pârâtului pe teritoriul Franței sau al celorlalte state membre ale Uniunii Europene ar fi o măsură necesară într-o societate democratică pentru realizarea vreunuia dintre scopurile legitime stipulate de Convenție. Apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 863/A din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că simpla ședere a pârâtului pe teritoriul Franței și returnarea sa nu exprimă un grad de pericol social real al acestuia pentru ordinea și securitatea statului respectiv, nu poate fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/3 8/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar justifica în sine restrângerea libertății de circulație. Obligația asumată de România, prin acordul încheiat cu statul francez, a fost aceea de a readmite pe cetățenii săi care au fost expulzați în scopul combaterii imigrației ilegale, dar această obligație de ordin general și de prevenție generală nu poate justifica, în raport de circumstanțele particulare ale speței, limitarea dreptului la liberă circulație a intimatului pârât pe teritoriul Franței pe o perioadă de maximum trei ani.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, motivată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Autoritățile române au luat act de măsura dispusă de autoritățile franceze și nu pot cenzura returnarea intimatului. în conformitate cu prevederile acordului dintre România și Franța, autoritățile române nu se pot opune returnării statului parte la acord. Chiar și în condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de românia în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

Obligația statului român ca ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român este expres stipulată prin art. 38 din Legea nr. 248/2005. Migrația ilegală presupune deplasarea persoanelor care au intrat legal sau ilegal pe teritoriul unui stat sau, deși au intrat legal nu mai îndeplinesc condițiile de intrare și ședere pe teritoriul acelui stat. Se aplică și celor ce intră pe teritoriul unei țări, tară a avea documente legale, precum și celor care au încălcat regulile de tranzit. Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migratiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât și extern. Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate în primă instanță, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București. Așadar, luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză. Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție.

Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept. În legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin Hotărârea pronunțată la 10 iulie 2008 în cauza C-33/2007, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a decis că art. 18 și art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE nu se opune unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior de acest stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală", cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte, norma restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

În cauză nu s-a făcut dovada conduitei intimatului ca fiind suficient de gravă și care să constituie o amenințare reală și prezentă la adresa unui interes fundamental al societății, astfel încât este disproporționată față de obiectul urmărit. Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE. Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 863/A din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2009.