ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7181/2008

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 19

decembrie 2008 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Franța pentru o

perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului H.A.

În motivarea cererii

s-a arătat că la 3 noiembrie 2007 pârâtul a fost returnat din Franța în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G.

nr. 278/1994.

Prin sentința civilă

nr. 150 din 23 ianuarie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins cererea ca nefondată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în raport de efectul direct al

Directivei 2004/3 8/CE împrejurarea că

autoritățile unui stat au dispus expulzarea pârâtului nu este prin ea însăși

suficientă pentru ca tribunalul să interzică dreptul la liberă circulație a

unui cetățean român pe teritoriul altui stat, libertatea de circulație sub

acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă

prin cererea sa poate fi încadrată într-unui din cele trei cazuri de excepție

de la principiul liberei circulații a persoanelor.

Apelul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 178 A din 12

martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-

a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În considerentele

hotărârii sale instanța de apel a arătat că nu este de competența sa să se

pronunțe asupra legalității sau justeței măsurii de expulzare dispusă de

autoritățile franceze. Este dreptul suveran al autorităților statului francez

de a aplica legile interne și de a dispune măsuri corespunzătoare așa cum consideră

de cuviință.

Împrejurarea că

autoritățile franceze au dispus expulzarea pârâtului nu este ea însăși

suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de

circulație al cetățeanului său pe teritoriul Franței.

Legea internă prevede

posibilitatea iar nu obligativitatea restrângerii dreptului de liberă

circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie în timp ce art. 27 din norma comunitară prevede în mod

limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de

circulație a persoanelor și anume: afectarea ordinii publice, siguranței

publice sau sănătății publice.

Simpla nerespectare a

condițiilor prevăzute de legea franceză referitoare la dreptul de ședere pe

teritoriul său a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor

de ordine, siguranță sau sănătate publică pentru a se considera că acțiunea

este întemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, motivată în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:

Chiar și în

condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene,

cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie

să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord

cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de românia în calitate de stat

membru al Uniunii Europene.

Returnarea unui

cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de

readmisie, se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a

respectivului stat membru din Uniunea Europeană de către cetățeanul român cu

privire la care se solicită returnarea, ceea ce conduce la concluzia că doar

acel stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea măsurii de

returnare.

Obligația statului

român ca ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul

la liberă circulație al respectivului cetățean român este expres stipulată prin

art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din

Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor

cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate. Aceste

reguli sunt strict stabilite în cuprinsul Legii nr. 248/2005. Art. 38 și art.

39 din lege nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin niciun

act normativ și nu există niciun impediment legal ca aceste texte de lege să nu

fie aplicate începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Analizând hotărârea

atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de

dovezile administrate în primă instanță, Înalta Curte a apreciat că recursul nu

este întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a

solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație

în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin.

(1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la

solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe

teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui

rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are

domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea

acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa

unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de

apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr,

libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite

art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește

că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să

se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar

fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct

restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o

asemenea restrângere operează de drept.

În legislația

primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a

circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva

limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru

aplicarea sa.

Î

n legislația secundară, Directiva Consiliului nr.

38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004

privind libera circulație și rezidență a

cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de

familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE,

68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,

90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.

L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor

statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de

ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G.

nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată

prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României

la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr.

38/2004/CE.

Drept urmare,

normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu

normele de drept intern.

Pe de altă

parte, sintagma „am fost înapoiat de către organele de poliție pe motiv de

ședere ilegală" din înscrisul tipizat completat de către pârât, a fost

anihilată prin precizarea făcută ulterior în sensul că a ieșit legal din țară

la 15/16 septembrie 2007. Or, în afara acestei mențiuni cuprinse într-un

înscris cu un conținut predeterminat, nu s-a probat că la 3 noiembrie 2007

pârâtul stătea ilegal în Franța.

Întrucât

reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au

pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a

prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele

ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 178 A din

12 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 noiembrie 2008.