ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7265/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7265/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 45170/3/2007, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul D.V.,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea dreptului la

liberă circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 2 noiembrie 2007, în

baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în

situația ilegală, ratificat prin H.G. nr. 278/1994.

Potrivit art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români

poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu privire la persoana

care a fost returnată în baza unui acord de readmisie încheiat între România și

alt stat.

Articolul 5 din același act normativ

arată care sunt obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii în

străinătate.

Dreptul la liberă circulație este în

strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român, precum și a

tratatelor și convențiilor la care Românie este parte.

Prin sentința civilă nr. 46 din 11

ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea, reținând că reclamanta nu a făcut dovada că, pe

perioada șederii sale în Franța, pârâtul a adus atingere drepturilor sau

libertăților altor cetățeni, nici că a migrat ilegal în Franța și că față de

pârât, niciunul dintre cele două state, nu a luat măsura restrângerii dreptului

la liberă circulație pe teritoriul Franței.

Luarea măsurii restrângerii

dreptului la liberă circulație a pârâtului este de natură a încălca un drept

fundamental al acestuia recunoscut și ocrotit atât în legislația internă, cât

și în cea europeană.

Între fapta săvârșită de pârât,

potrivit declarației sale și sancțiunea care se solicită a fi aplicată se

încalcă raportul de proporționalitate, sancțiunea fiind mult prea

împovărătoare.

Măsura readmisiei are, prin ea

însăși, caracter corecționar și de prevenție.

În absența acestor probe, tribunalul

a reținut că nu poate stabili dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului și nici nu

poate aprecia asupra duratei unei astfel de măsuri, neavând niciun criteriu de

apreciere.

S-a mai reținut, că prin

restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului s-ar încălca și

dispozițiile art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la C.E.D.O.

Prin decizia civilă nr. 63/A din 25

martie 32008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, reținând, în esență, că între legea

internă și dispozițiile dreptului comunitar referitoare la drepturile

fundamentale ale cetățeanului se aplică cu prioritate dispozițiile dreptului

comunitar potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Principiul de bază în materie este

acela al libertății de circulație a oricărei persoane, aceasta implicând și

posibilitatea de a părăsi oricând teritoriul statului al cărui cetățean este,

așa cum prevede paragr. 1 și 2 din art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Excepțiile de la acest principiu

sunt prevăzute în paragrafele 3 și 4 din același articol și se referă la

situația în care exercițiul dreptului la liberă circulație poate fi restrâns,

iar pentru a opera aceste excepții trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai

multe condiții și anume: excepțiile să fie prevăzute de lege; să constituie

măsuri necesare, într-o societate democratică pentru securitatea națională,

siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,

protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora și să fie justificate de interesul public într-o societate

democratică, în acest caz restrângerea dreptului putând fi dispusă numai pentru

anumite teritorii determinate.

În ceea ce privește prima condiție,

instanța de apel a apreciat că este întemeiată față de prevederile art. 38 și

art. 39 din Legea nr. 248/2005, însă, în ceea ce privește celelalte două

condiții, a apreciat că nu sunt îndeplinite, întrucât informațiile referitoare

la pârât, care a fost expulzat de pe teritoriul Franței pentru lipsa actelor de

ședere și de angajare, nu constituie circumstanțe suficiente pentru a considera

că se încadrează în categoria excepțiilor referitoare la libertatea de

circulație.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative care, fără

să indice nici un motiv de recurs, arată următoarele:

Intimatul D.V. a fost returnat din

Franța, la data de 2 noiembrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară, iar temeiul prezentei acțiuni l-a constituit măsura

returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005.

Autoritățile române au luat act de

măsura dispusă de autoritățile franceze, fără a putea cenzura măsura returnării

intimatului.

Articolul 52 din Legea nr. 248/2005,

modificată și completată, prevede că „până la data aderării României la Uniunea

Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unuia acord de

readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura

restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, instituită în

condițiile art. 40, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state,

cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept

de intrare.

Art. 25 din Constituție prevede că

legea stabilește condițiile exercitării dreptului la libera circulație, ceea ce

înseamnă că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută și că trebuie

să se desfășoare potrivit anumitor cerințe speciale stabilite de Legea nr.

248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul

dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor dispuse,

așa cum este măsura returnării.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

reglementează una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii

români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din această lege se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Se precizează, că arătările din

expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens și că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor returnate în baza

unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, sens în care s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Legea nr. 248/2005 asigură

implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul Internațional

cu privire la Drepturile Civile și Politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Se arată cum este definită

libertatea de circulație în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea

nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată pentru

înlăturarea diverselor abateri.

De asemenea, s-a arătat că prin

Legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea

Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, s-a reglementat, prin

anexa VII, posibilitatea ca statele membre, inclusiv Statul Român, să deroge de

la dispozițiile art. 2 din Directivă.

Această derogare poate viza acele

dispoziții ce preiau prevederile Directivei nr. 68/360/CEE privind eliminarea

restricțiilor de a circula și locui în cadrul Comunității Uniunii Europene

pentru locuitorii statelor membre și care nu pot fi disociate de dispozițiile

din Regulamentul CEE nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrătorilor în

cadrul comunității.

Cu alte cuvinte, se arată că prin

această prevedere legală se oferă vechilor state membre ale Uniunii Europene

posibilitatea de a refuza accesul resortisanților români pe piața forței de

muncă din respectiva țară.

Analizând recursul în limita

susținerilor întemeiate, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

aderare României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar

autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor

rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și

obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată

aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.

Or, dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directivă, restricționarea libertății de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru

motive de ordine publică, siguranța națională sau sănătate publică. În alin.

(2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară, deoarece dispozițiile dreptului comunitar

sunt de imediată aplicare.

Or, așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, măsura care se cere a fi luată față de intimat este

disproporționată în raport cu scopul urmărit.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Franța pentru ședere ilegală, fără să fie judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

doar pe motiv de ședere ilegală în Franța nu ar fi respectat principiul

proporționalității cu scopul legitim urmărit.

În ceea ce privește critica

recurentei-reclamante în sensul că dreptul la liberă circulație a cetățenilor

noilor state membre ale Uniunii Europene a fost suspendat după data aderării,

potrivit Tratatului de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 –

Anexa VII, este nefondată, deoarece potrivit acestor dispoziții legale, până la

sfârșitul unei perioade de doi ani după data aderării, actualele state membre

vor aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acordurile

bilaterale, care reglementează accesul resortisanților români pe piața forței

de muncă din fiecare din aceste state.

Deci, anumite state ale Uniunii

Europene pot să aplice restricții pentru cetățenii noilor state membre ale

Uniunii , după aderare, pe o perioadă de 2 ani, cu privire la exercitarea

dreptului de muncă și nu la exercitarea dreptului la liberă circulație.

Pentru aceste considerente, instanța

va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 63 A din 25 martie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 noiembrie 2008 .