ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6959/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4

ianuarie 2008 reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative,

Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă

circulație în Franța pe o perioadă de 3 ani, împotriva pârâtului P.A.V.,

arătând că acesta a fost returnat din Franța, în baza Acordului de readmisie

încheiat de România, aprobat prin H.G. nr. 278/1994.

Prin sentința civilă nr. 117 din 22

ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată acțiunea.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul, apelul fiind respins prin decizia civilă nr. 266 din 10 aprilie

2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii

reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că returnarea pârâtului pentru ședere ilegală dovedește

încălcarea legislației statului respectiv, iar autoritățile române nu au

competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei

actului de returnare săvârșite de autoritățile acelui stat, ci doar de a lua

act de această măsură și a pune în executare prevederile corespunzătoare din

legislația națională.

Analizând hotărârea

recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor incidente, Înalta

Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Instanțele de judecată

sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea

legii naționale privind libera circulație a persoanelor cu legislația și cu

jurisprudența comunitară.

În ceea ce privește

raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea a făcut

aplicarea principiilor de interpretare, stabilite de Curtea Europeană de

Justiție de la Luxemburg în jurisprudența sa, respectiv:

Principiul efectului

direct al tratatelor, ceea ce înseamnă că dispozițiile Tratatului CEE au efect

direct în dreptul intern.

Principiul efectului

direct al directivelor, care se aplică atunci când dispozițiile unei directive

apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate și

suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri

de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept

intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi

pe care particularii pot să le invoce împotriva statului.

Unul din principiile importante este

principiul supremației dreptului comunitar. Spre deosebire de tratatele

internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie,

integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în

vigoare a Tratatului și care impune organelor jurisdicționale de drept intern.

În fapt, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având

instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare

internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea

competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea

din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane

și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor

însele.

Un alt principiu de

care instanța națională trebuie să țină seama este, obligația de a nu aplica

dreptul național contrar dreptului comunitar. Astfel, orice instanță națională

trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul

comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le

conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere

din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie

anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare.

Prin prisma acestor

principii și în raport cu situația de fapt, trebuie analizat în ce măsură

dispozițiile cuprinse în legea internă sunt compatibile cu legislația

comunitară în materia liberei circulații a persoanelor.

În ceea ce privește

principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia

română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc

regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, art. 25 din

Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva

2004/38/CE.

Excepțiile de la

această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, respectiv art. 38

și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare,

respectiv art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Cu privire la

compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în ceea ce privește dreptul

la liberă circulație a cetățeanului român ce cuprinde și dreptul de a ieși din

țară în scopul de a călători pe teritoriul altui stat membru, Curtea a

constatat că norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în

care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor:

afectarea

ordinii publice, siguranței publice sau sănătății

publice,

pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la

libera circulație

dacă cetățeanul român a fost

returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie,

fără a se face nici o

distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză respectiv dacă

acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea

publică a statului din care a fost returnat.

Norma internă prevede

o categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune restrângerea

dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria

situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară. Consecința firească este

aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea

ce privește alte excepții la libera circulație a persoanelor decât cele ce

vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

Examinând conținutul

dispozițiilor art. 27 din Directivă, s-a constatat că acestea stabilesc într-un

mod precis și lipsit de echivoc excepțiile de la principiul liberei circulații

a persoanelor, iar potrivit Tratatului de aderare a României la Uniunea

Europeană, România avea obligația ca până la data de 1 ianuarie 2007 să

transpună dispozițiile Directivei în dreptul intern, obligație ce nu a fost

însă îndeplinită, Legea nr. 248/2005 nefiind până în prezent modificată și armonizată

cu dispozițiile cuprinse în Directivă.

În aceste condiții,

Curtea a făcut aplicarea efectului direct al Tratatului și al Directivei la

situația de fapt și, în considerarea principiul supremației dreptului

comunitar, a constatat că norma aplicabilă în cauză este norma comunitară și

anume art. 18 din Tratat, respectiv art. 27 și urm. din Directivă.

Așa cum s-a arătat,

art. 27 din Directivă prevede situațiile de excepție în care se poate dispune

restrângerea dreptului la liberă circulație, respectiv ordinea, siguranța sau

sănătatea publică.

Art. 18 alin. (1) CE

este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii

Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra

pe teritoriul unui alt stat membru.

Dreptul de a circula

liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18

alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine. Acest drept

fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru ar putea, fără o

justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să părăsească

teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Dispoziția națională,

art. 38 din Legea nr. 248/2005 contravine legislației comunitare, judecătorul

național fiind obligat să aplice dreptul comunitar și în ce privește acest

drept de a părăsi teritoriul unui stat. Deși nu e reglementat de Directiva

2004/38/CE, în art. 27 (ce se referă doar la dreptul de intrare și de ieșire),

din formularea articolului rezultă că acest text privește limitarea libertății

de circulație și că, deci include și dreptul de a părăsi un stat membru.

Un stat membru nu

poate limita dreptul de a ieși din statul de origine automat, fără a examina

comportamentul personal al individului în cauză și numai pentru că a fost

repatriat din alt stat membru pentru „ședere ilegală".

Curtea apreciază că

simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului membru,

referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean român, nu

poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate

publică, la care se referă prevederile normei comunitare aplicabilă în cauză,

pentru a se putea admite acțiunea formulată de reclamantă.

Având în vedere aceste

considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de

Pașapoarte împotriva deciziei nr. 266 din 10 aprilie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie

2008.