Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 13.11.2008
respins

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6950/2008

HOTĂRÂRE
13.11.2008
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6950/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 octombrie 2007 reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație în Franța pe o perioadă de 3 ani, împotriva pârâtului G.D., arătând că acesta a fost returnat din Franța, în baza Acordului de readmisie încheiat de România, aprobat prin H.G. nr. 278/1994. Prin sentința civilă nr. 1148 din 31 octombrie 2007, Tribunalul Alba a respins ca neîntemeiată acțiunea. Prin decizia civilă nr. 13A din 18 ianuarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a declinat în favoarea Curții de Apel București apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva acestei sentințe.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 242 din 27 martie 2008, a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că returnarea pârâtului pentru ședere ilegală dovedește încălcarea legislației statului respectiv, iar autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșite de autoritățile acelui stat, ci doar de a lua act de această măsură și a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională.

Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanțele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale privind libera circulație a persoanelor cu legislația și cu jurisprudența comunitară. În ceea ce privește raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea a făcut aplicarea principiilor de interpretare, stabilite de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg în jurisprudența sa, respectiv: Principiul efectului direct al tratatelor, ceea ce înseamnă că dispozițiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern.

Principiul efectului direct al directivelor, care se aplică atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului. Unul din principiile importante este principiul supremației dreptului comunitar. Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului și care impune organelor jurisdicționale de drept intern.

În fapt, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele . Un alt principiu de care instanța națională trebuie să țină seama este obligația de a nu aplica dreptul național contrar dreptului comunitar.

Astfel, orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare. Prin prisma acestor principii și în raport cu situația de fapt, trebuie analizat în ce măsură dispozițiile cuprinse în legea internă sunt compatibile cu legislația comunitară în materia liberei circulații a persoanelor.

În ceea ce privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE. Excepțiile de la această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, respectiv art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare, respectiv art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în ceea ce privește dreptul la liberă circulație a cetățeanului român ce cuprinde și dreptul de a ieși din țară în scopul de a călători pe teritoriul altui stat membru, Curtea a constatat că norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară. Consecința firească este aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce privește alte excepții la libera circulație a persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

Examinând conținutul dispozițiilor art. 27 din Directivă, s-a constatat că acestea stabilesc într-un mod precis și lipsit de echivoc excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor, iar potrivit Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, România avea obligația ca până la data de 1 ianuarie 2007 să transpună dispozițiile Directivei în dreptul intern, obligație ce nu a fost însă îndeplinită, Legea nr. 248/2005 nefiind până în prezent modificată și armonizată cu dispozițiile cuprinse în Directivă. În aceste condiții, Curtea a făcut aplicarea efectului direct al Tratatului și al Directivei la situația de fapt și, în considerarea principiul supremației dreptului comunitar, a constatat că norma aplicabilă în cauză este norma comunitară și anume art. 18 din Tratat, respectiv art. 27 și urm. din Directivă.

Așa cum s-a arătat, art. 27 din Directivă prevede situațiile de excepție în care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație, respectiv ordinea, siguranța sau sănătatea publică. Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru. Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine. Acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Dispoziția națională, art. 38 din Legea nr. 248/2005 contravine legislației comunitare, judecătorul național fiind obligat să aplice dreptul comunitar și în ce privește acest drept de a părăsi teritoriul unui stat. Deși nu e reglementat de Directiva 2004/38/CE, în art. 27 (ce se referă doar la dreptul de intrare și de ieșire ), din formularea articolului rezultă că acest text privește limitarea libertății de circulație și că, deci include și dreptul de a părăsi un stat membru.

Un stat membru nu poate limita dreptul de a ieși din statul de origine automat, fără a examina comportamentul personal al individului în cauză și numai pentru că a fost repatriat din alt stat membru pentru „ședere ilegală". Curtea apreciază că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului membru, referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean român, nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică, la care se referă prevederile normei comunitare aplicabilă în cauză, pentru a se putea admite acțiunea formulată de reclamantă. Având în vedere aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 242 din 27 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2008.

§ Citări

Rețeaua de citări a acestei cauze

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2008-11-13
0,98
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6959/2008
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 4 ianuarie 2008 reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat re
ÎCCJ 2008-11-13
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6958/2008
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 27 decembrie 2007 reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat
ÎCCJ 2008-11-13
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6956/2008
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 noiembrie 2007 reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat
ÎCCJ 2009-10-27
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8741/2009
Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 11 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Alba reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea e
ÎCCJ 2007-05-28
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4291/2007
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 17 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul T.N.G. solicitând restrângerea exercitării dreptului la li
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă