ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2290/2010

Asupra recursului penal de față; Prin încheierea din 31 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 160 b cu referire la art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpaților M.V., D.F., F.I., H.A.I., S.E.T., C.M.S., H.G.S., K.R. și M.S., măsură luată prin încheierea penală nr. 1 din 24 martie 2009 a Curții de Apel Oradea, cu măsura obligării de a nu părăsi țara fără încuviințarea instanței. În baza art. 145 1 cu referire la art. 145 alin. (1) 1 C. proc. pen.

, s-a atras atenția inculpaților că pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara au următoarele obligații: - să nu depășească limita teritorială a României decât cu aprobarea instanței; - să se prezinte la instanță ori de câte ori este chemat sau la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție, sau ori de câte ori este chemat; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme. În baza art. 145 1 cu referire la art. 145 alin. (1) 2 C. proc. pen., s-a impus inculpaților ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara să respecte și următoarele obligații: - să nu se apropie unul de celălalt și nici de martorii din prezenta cauză menționați în rechizitoriu, respectiv C.C.N., S.C.M., P.A.G., C.D.M.

și A.D.V. și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect; - să nu se ocupe de comerțul cu țigări. În baza art. 145 alin. (2) 2 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpaților că în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau a obligațiilor impuse, se va lua față de aceștia măsura arestării preventive. S-a reținut că prin încheierea nr. 1 din 24 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, a dispus arestarea preventivă a inculpaților M.V., D.F., F.l., H.A.I., Ș.E.T., C.M.S., H.G.S., K.R. și M.S., reținându-se că sunt cercetați pentru constituire, respectiv aderare și sprijinire sub orice formă a unui grup infracțional organizat în vederea săvârșirii de infracțiuni grave, precum și pentru contrabandă calificată, respectiv complicitate la contrabandă calificată.

A fost reținut că temei al arestării dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă bănuiala că inculpa ții ar fi comis faptele reținute în sarcina lor, precum și faptul că infracțiunile pentru care aceștia sunt cercetați sunt prevăzute de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani iar lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din gravitatea extrem de ridicată a faptelor, modalitatea de comitere a acestora și sentimentul acut de insecuritate socială și dezaprobare publică. Făcând o evaluare a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii preventive împotriva inculpaților, instanța de fond apreciat că acestea au fost corect reținute cu ocazia arestării preventive, dar au survenit modificări.

Astfel, se constată că, urmărirea penală a fost finalizată, iar instanța a fost sesizată prin rechizitoriu. Mai mult, în cauză cercetarea judecătorească este aproape finalizată procedându-se la ascultarea detaliată a tuturor inculpaților din prezenta cauză, au fost audiați toți martorii propuși de acuzare și apărare urmând ca în cauză să se mai efectueze doar expertiza financiar vamală dispusă în cauză, iar efectuarea acestei expertize nu este împiedicată de prezența inculpaților în libertate.

Pe de altă parte, natura și gravitatea acuzațiilor penale aduse inculpaților prin rechizitoriu, nu au caracter dovedit, ca urmare a incidenței prezumției de nevinovăție, precum și reacția publică față de aceștia, au putut justifica luarea măsurii arestării preventive a inculpaților și menținerea acesteia o anumită perioadă de timp (aproape un an și trei luni de zile) însă, la prezentul termen, acest motiv nu mai poate fi considerat relevant și suficient, întrucât nu mai este bazat pe fapte dovedite de natură să demonstreze că eliberarea inculpaților ar determina o tulburare reală a ordinii publice. În acest sens, a se vedea cauza L. contra Franței, Hotărârea C.E.D.O.

din 26 iulie 1991. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat că existența și persistența unor indicii serioase cu privire la vinovăția persoanei acuzate, precum și gravitatea infracțiunii săvârșite nu justifică, în sine, o detenție îndelungată (cauza T. contra Franței, 1992). în prezenta cauză, nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite conjugate și negative a inculpaților, îndreptate împotriva bunei desfășurări a procesului penal, cu atât mai mult cu cât din actele cauzei nu rezultă că lăsarea în libertate a inculpaților ar produce o perturbare esențială și substanțială a ordinii publice și nici gradul de previzibilitate și probabilitate a perturbărilor. În acest context s-a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au modificat.

Ținându-se seama însă de principiile penale ale gradualității măsurilor preventive și ale subsidiarității acestora, principii reflecta te din ce în ce mai consistent în practica instanțelor, pentru a oferi o garanție suplimentară asupra bunei desfășurări a procesului penal, pentru a impune inculpaților adoptarea unei conduite pozitive și pasive în raport de ceilalți participanți în procesul penal și pentru a oferi un instrument de verificare a declarațiilor de bune intenții ale inculpaților privind conduita viitoare, s-a impus ca restrângerea dreptului fundamental la libertate al inculpaților, să fie realizat printr-o altă măsură cu un grad de ingerință mai scăzut, respectiv asupra dreptului la liberă circulație, dispunându-se față de aceștia măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea, susținându-se că este netemeinică în ce privește dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Sub acest aspect, s-a arătat că acele criterii cu element de noutate invocate de instanță nu justifică schimbarea temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive. Motivarea instanței, că acuzațiile nu au caracter dovedit este neavenită în contextul cauzei, reglementarea arestării preventive fiind în acord cu dispozițiile internaționale în materie. în cauză, temeiul în baza căruia au fost arestați inculpații, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. operează cu noțiunea de faptă prevăzută de legea penală, iar nu infracțiune, ceea ce înseamnă că instanțele se pronunță asupra legalității arestării preventive, iar nu asupra vinovăției inculpaților. La acest moment, pericolul pentru ordinea publică este de actualitate, în raport cu natura infracțiunilor grave, de contrabandă calificată, criminalitate organizată, numărul mare de acte infracționale, în care a fost atras și un ofițer de poliție, chemat să exercite atribuțiile autorității de stat, precum și valoarea prejudiciului de peste 2 milioane de euro. Pe de altă parte, aceeași instanță, la 15 februarie, 22 martie, 26 aprilie a dat hotărâri în același sens, față de inculpați, iar instanța supremă a admis recursul D.N.A., menținând starea de arest a inculpaților.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele: În ce privește excepția tardivității declarării recursului, Curtea reține că potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. pen. Încheierea dată în primă instanță prin care se dispune înlocuirea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs de către procuror în termen de 24 de ore de la pronunțare. De asemenea, potrivit art. 186 alin. (2) C. proc. pen., la calcularea termenelor pe ore nu se socotește ora de la care începe să curgă termenul și nici ora la care acesta se împlinește. În speță, instanța de fond a pronunțat soluția de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaților pe data de 31 mai 2010, la ora 14,00, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii recurate.

În aceste condiții, termenul de 24 de ore în care procurorul putea ataca soluția sus-menționată expira la 1 iunie 2010 oral 5,00. Din înscrisurile aflate la dosarul de recurs,rezultă că Parchetul a înregistrat calea de atac la registratura Curții de Apel Oradea la data de 1 iunie 2010,în timpul programului cu publicul, respectiv între orele 8,30 - 12,30, fapt cert și atestat prin adresa Curții de Apel Oradea, ceea ce înseamnă că Parchetul a declarat recursul în termenul legal, cu consecința respingerii excepției tardivității formulate de inculpați. Pe fondul recursului, Înalta Curte reține că potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen. măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara,instanța de fond a avut în vedere în esență faptul că atât urmărirea penală,cât și cercetarea judecătorească sunt finalizate(cu excepția unei expertize financiar- vamale dispusă în faza de judecată),că natura și gravitatea acuzațiilor penale aduse inculpaților nu au caracter dovedit ca urmare a incidenței prezumției de nevinovăție și că nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite conjugate și negative a inculpaților îndreptată împotriva bunei desfășurări a procesului penal. Înalta Curte constată că prin încheieri succesive,ultima fiind cea recurată în prezenta cauză,prima instanță a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării de a nu părăsi țara,însă toate încheierile anterioare au fost casate de către instanța de control judiciar,care a menținut astfel starea de arest a inculpaților.

În acest sens,Curtea constată că încheierea anterioară celei deduse judecății în prezenta cauză,din 26 aprilie 2010 a fost casată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 1747 din 3 mai 2010,hotărâre prin care s-a menținut starea de arest a inculpaților. În aceste condiții,procedând la o nouă verificare a stării de arest la 31 mai 2010,instanța de fond era obligată să analizeze temeiurile arestării preventive prin prisma perioadei scurse de la ultima menținere a stării de arest,efectuată de către instanța de recurs la 3 mai 2010. Or, din încheierea recurată nu rezultă care au fost schimbările intervenite în privința temeiurilor arestării preventive în această perioadă de timp,de natură să justifice înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi țara.

Pe de altă parte înlocuirea unei măsuri preventive presupune că este în continuare necesară o asemenea măsură, chiar dacă mai puțin gravă,pentru buna desfășurare a procesului penal,iar în cazul particular al măsurii obligării de a nu părăsi țara,că sunt întrunite implicit condițiile prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri. Cu alte cuvinte înlocuind măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara,instanța constată că ea este necesară pentru a asigura buna desfășurare în continuare a procesului penal (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) și există probe sau indicii temeinice că inculpații au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 145 alin. (1) C. proc. pen.), fără însă a (mai) fi incident și vreunul dintre cazurile prev. de art. 148 C. proc.

pen (în particular, cel de la lit. f) care să justifice măsura arestării preventive. Din încheierea recurată rezultă însă că .înlocuind măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, instanța de fond a reținut,dimpotrivă,că nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite conjugate și negative a inculpaților îndreptată împotriva bunei desfășurări a procesului penal. Tot astfel din considerentele încheierii recurate, rezultă că în opinia instanței de fond natura și gravitatea acuzațiilor penale aduse inculpaților nu au caracter dovedit, făcându-se confuzie între probarea acuzațiilor și demonstrarea gravității acestora (prin raportare la faptele imputate inculpaților, la modalitatea în care se presupune că ar fi fost comise), aceasta din urmă nefiind de natură a aduce atingere prezumției de nevinovăție de care inculpații se bucură până la soluționarea definitivă a cauzei.

Or, acuzațiile aduse inculpaților(contrabandă săvârșită în condițiile unui grup infracțional organizat),circumstanțele în care se reține că ar fi fost comise infracțiunile (fiind vorba despre o activitate de mare anvergură, presupus desfășurată de 13 inculpați,între care se regăsesc 2 agenți ai poliției de frontieră și un ofițer de poliție,persoane chemate să apere și să aplice legea), valoarea bunurilor ce au făcut obiectul contrabandei (țigări de peste 2 milioane de euro), justifică aprecierea că și la acest moment persistă pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților. Pe de altă parte,prin lăsarea în libertate a inculpaților s-ar încuraja posibile conduite infracționale de același gen ale altor persoane.

În condițiile în care activitățile de contrabanda în zona de frontieră cu Ucraina nu reprezintă un fenomen izolat,fiind de presupus că acestea vor lua amploare în condițiile economice și financiare dificile din România de astăzi. În ce privește durata arestării preventive, Curtea constată că inculpații sunt privați de libertate de circa 1 an și trei luni, perioadă de timp rezonabilă, ținând seama de stadiul cercetărilor prin raportare la obiectul și complexitatea cauzei. În concluzie Înalta Curte apreciază că și la acest moment subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,iar acestea impun în continuare privarea de libertate a inculpaților, sens în care recursul Parchetului va fi admis.

Încheierea casată în ce privește înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării de a nu părăsi țara și rejudecând conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va înlătura această dispoziție și va menține starea de arest a inculpaților, în baza art. 300 2 cu referire la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Onorariile apărătorilor din oficiu pentru inculpați se vor avansa din fondul M.J., iar onorariul interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul I.C.C.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității declarării recursului de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea. Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Oradea împotriva încheierii din 31 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimații inculpați M.V., D.F., F.l., C.M.S., H.G.S., Ș.E.T., H.A.l., K.R. și M.S. Casează încheierea atacată, numai cu privire la dispoziția referitoare la înlocuirea a măsurii arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării de a nu părăsi țara, dispoziție pe care o înlătură. În baza art. 300 2 cu referire la art. 160 b alin. (3) din C. proc.

pen., menține, ca legală și temeinică, măsura arestării preventive a inculpaților M.V., D. F., F.l., H.A.l., S.E.T., C.M.S., H.G.S., K.R. și M.S. Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați M.V. și C.M.S., în sumă de câte 100 lei, se vor plăti din fondul M.J. Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați D.F., F.l., H.G.S., S.E.T., H.A.l., K.R. și M. S., în sumă de câte 25 lei, se vor plăti din fondul M.J. Onorariul interpretului de limba maghiară desemnat pentru intimata inculpată S.E.T. se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2010.