ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5576/2009

Asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta F.E. a chemat în judecată pe pârâtul F.I. și a solicitat să se constate nulitatea contractului autentic de donație încheiat la 17 aprilie 1974, prin care F.A. a donat 5/8 părți din imobilul înscris în C.F. 2200 Timișoara, nr. top. 2097, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea donației, deoarece a fost vătămată rezerva sa succesorală, să se dispună sistarea stării de indiviziune cu atribuirea întregului imobil reclamantei și obligarea sa la plata unei sulte corespunzătoare, restabilirea situației anterioare de carte funciară și să se constate că este fiica lui F.A.

și unica succesoare a acesteia și să i se atribuie cota de 5/8 părți din dreptul de proprietate, înscriindu-se dreptul său în cartea funciară, cu titlu de moștenire. Prin sentința civilă nr. 11688 din 16 decembrie 2004, Judecătoria Timișoara a respins excepția de necompetență materială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea. Prin decizia civilă nr. 1412 din 13 iunie 2005, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanta F.E. și a anulat sentința pronunțată de judecătorie, trimițând cauza la Tribunalul Timiș pentru judecata în primă instanță. Prin decizia civilă nr. 1391 din 21 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, devenită competentă să soluționeze recursul în baza Legii nr. 219/2005, s-a respins ca tardiv recursul declarat de F.I.

împotriva deciziei civile nr. 1412 din 13 iunie 2005 a Curții de Apel Timișoara. Prin sentința civilă nr. 247 din 7 februarie 2007, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta F.E. A admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în reducțiunea donației și a respins cererea de reducțiune a donației, ca prescrisă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a aparținut părinților reclamantei, iar după decesul tatălui reclamantei, mamei acesteia i-a revenit 5/8 din imobil, această cotă făcând obiectul contractului de donație a cărei nulitate se cere a fi constatată pentru cauză ilicită și lipsa intenției de a gratifica. Cota reclamantei a fost preluată de stat și i-a fost restituită în baza Legii nr. 112/1995.

După plecarea reclamantei din țară, mama acesteia a rămas să locuiască în același imobil cu familia pârâtului. Intenția de a gratifica a fost demonstrată, deoarece, prin probele administrate în cauză, s-a dovedit că între mama reclamantei și familia pârâtului existau relații strânse, iar după ce a ajuns în Germania, mama reclamantei nu a înțeles să revoce împuternicirea dată în formă autentică în vederea încheierii donației. Tribunalul a mai reținut că donația nu a fost făcută cu intenția de a sustrage imobilul de la preluarea de către stat, deoarece Decretul nr. 223/1974 a intrat în vigoare la sfârșitul anului în care mama reclamantei a părăsit țara, iar Decretul nr. 156/1970 nu prevedea obligația înstrăinării imobilelor proprietate personală pentru persoanele care doreau să-și stabilească domiciliul în străinătate.

Susținerea că a existat o înțelegere verbală, potrivit căreia imobilul va fi restituit când se va putea, nu a fost luată în considerare, motivat de faptul că în anul 1974 nu se prevedeau schimbările politice ce vor urma. Cât privește capătul de cerere referitor la reducțiunea donației, tribunalul a reținut că acesta este prescris, fiind supus termenului general de prescripție de trei ani. Prin decizia civilă nr. 350 din 21 iunie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantă. Curtea de apel a reținut că prima instanță a avut rol activ și s-a referit atât la contextul politic în care s-a încheiat actul cât și la data încheierii actului, precum și la atitudinea pârâtului față de imobil.

De asemenea, prima instanță a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză și a reținut în mod legal validitatea contractului de donație. Prin decizia nr. 751 din 6 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Instanța supremă a reținut că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2003, modificată și completată prin Legea nr. 44/2007, iar, potrivit art. 7 din lege, cererea și documentele anexe vor fi traduse în limba statului solicitat. Citația către apelanta-reclamantă a fost trimisă în limba română, aceasta refuzând primirea, sub motivul că nu mai cunoaște limba română, afirmație ce nu poate fi obiectiv combătută.

După rejudecare, prin decizia civilă nr. 242 din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanta F.E. împotriva sentinței civile nr. 247 din 7 februarie 2008 a Tribunalului Timiș. Curtea de apel a constatat că tribunalul a analizat atent contextul politic în care a avut loc emigrarea mamei reclamantei și semnarea contractului autentic de donație, pentru a se putea identifica intenția reală a donatoarei. Decizia de a contracta nu a fost și nu putea fi influențată de un potențial regim politic restrictiv, din moment ce, la data perfectării contractului, nu existau restricții de genul celor adoptate ulterior, impuse cetățenilor români care urmau să emigreze. Atât împuternicirea de a înstrăina, dată de mama reclamantei, cât și donația sunt anterioare Decretului nr. 223/1974 și existau argumente, în special de ordin afectiv, ca donatoarea să-și gratifice nepotul de care a fost întreținută cât a rămas singură în țară.

Curtea de apel a mai reținut că prima instanță nu a acordat o credibilitate sporită depoziției martorului K. în detrimentul altora, ci a coroborat depozițiile martorilor cu înscrisurile existente la dosar și a analizat cu preponderență declarația martorei propuse de reclamantă. Adeverința nr. 91848 din 11 martie 1974, eliberată de fostul Sfat Popular al municipiului Timișoara nu a avut nici o influență de ordin juridic asupra proprietății, pentru că nu reprezintă just titlu pentru trecerea imobilului în proprietatea Statului Român. A mai reținut curtea de apel, că Decretul nr. 156/1970, în vigoare la data împuternicirii și perfectării donației, nu prezintă relevanță, deoarece prevedea doar obligația pentru cetățenii români care doreau să-și stabilească domiciliul în străinătate să își lichideze datoriile și obligațiile față de stat și nu să înstrăineze sau să cedeze în mod gratuit imobilele proprietate personală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, în cauză, pronunțarea a fost amânată de la termenul din 30 octombrie 2008 la 6 noiembrie 2008, dar la decizia civilă nr. 242 din 5 noiembrie 2008 nu s-a atașat încheierea de dezbateri. Necomunicarea încheierii de dezbateri și de amânare a pronunțării impune concluzia că ele nu au fost redactate la momentul respectiv, redactarea ulterioară nefiind admisibilă, iar lipsa încheierii de dezbateri duce la nulitatea absolută a hotărârii. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În dosarul Curții de Apel Timișoara, format după casare cu trimitere, există încheierea din 30 octombrie 2008, în care au fost consemnate dezbaterile asupra apelului declarat de reclamanta F.E. Î n încheiere mai este consemnat că pronunțarea asupra apelului s-a amânat la 5 noiembrie 2008, pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise. De asemenea, există mențiunea că redactarea a avut loc la data de 30 octombrie 2008. Prin urmare este nereală susținerea recurentei că redactarea încheierii de amânare a pronunțării a avut loc la o dată ulterioară celei la care s-a redactat decizia, din moment ce actul de procedură în discuție poartă data întocmirii sale și nici una dintre părți nu l-a defăimat ca fals, iar necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării nu instituie prezumția de neredactare în termen, din moment ce înscrisul poartă, așa cum s-a arătat, data întocmirii sale.

Față de cele arătate, recursul declarat se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta F.E. împotriva deciziei nr. 242 din 5 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2009.