ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5576/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5576/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil

de față:

Din examinarea actelor

și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată, introdusă pe rolul

Judecătoriei

Timișoara, reclamanta F.E. a chemat

în judecată pe pârâtul F.I. și a

solicitat să se

constate nulitatea

contractului autentic de donație încheiat la

17 aprilie 1974, prin care

F.A. a donat 5/8 părți

din imobilul înscris

în C.F. 2200 Timișoara, nr. top. 2097, iar,

în subsidiar, a solicitat reducerea donației, deoarece a

fost vătămată rezerva sa succesorală, să se

dispună sistarea

stării de indiviziune cu atribuirea întregului imobil

reclamantei și obligarea sa la plata unei sulte

corespunzătoare, restabilirea situației anterioare de carte

funciară și să se constate că este fiica lui F.A.

și

unica succesoare a acesteia și să

i se atribuie cota de 5/8 părți

din

dreptul de proprietate, înscriindu-se dreptul său în cartea

funciară, cu

titlu de moștenire.

Prin sentința civilă nr.

11688 din 16 decembrie 2004, Judecătoria Timișoara a respins excepția de

necompetență

materială, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune și

a respins acțiunea.

Prin decizia civilă nr.

1412 din 13 iunie 2005, Curtea de

Apel

Timișoara a admis apelul declarat de reclamanta F.E.

și a anulat sentința pronunțată de judecătorie,

trimițând cauza la Tribunalul Timiș pentru

judecata în primă

instanță.

Prin decizia civilă nr. 1391 din 21 iunie 2006, pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, devenită competentă să soluționeze recursul în

baza Legii nr. 219/2005, s-a respins ca tardiv recursul declarat de F.I.

împotriva deciziei civile nr. 1412 din 13 iunie 2005 a Curții de Apel

Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 247 din 7 februarie 2007,

Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată și

precizată de

reclamanta F.E.

A admis excepția

prescripției dreptului la acțiunea în

reducțiunea

donației și a respins cererea de reducțiune a

donației, ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că imobilul în

litigiu

a aparținut părinților reclamantei, iar după decesul

tatălui reclamantei, mamei acesteia i-a revenit

5/8 din imobil,

această cotă făcând

obiectul contractului de donație a cărei nulitate se cere a fi constatată

pentru cauză ilicită și lipsa

intenției de a gratifica.

Cota reclamantei a fost preluată de stat și i-a fost

restituită în baza Legii nr. 112/1995.

După plecarea

reclamantei din țară, mama acesteia a

rămas

să locuiască în același imobil cu familia pârâtului.

Intenția de a gratifica

a fost demonstrată, deoarece, prin

probele

administrate în cauză, s-a dovedit că între mama

reclamantei și familia pârâtului existau relații strânse, iar după

ce a ajuns în Germania, mama reclamantei nu a

înțeles să

revoce împuternicirea dată

în formă autentică în vederea

încheierii donației.

Tribunalul a mai reținut

că donația nu a fost făcută cu

intenția

de a sustrage imobilul de la preluarea de către stat,

deoarece Decretul nr. 223/1974 a intrat în

vigoare la sfârșitul

anului în care

mama reclamantei a părăsit țara, iar Decretul

nr. 156/1970 nu prevedea obligația înstrăinării imobilelor proprietate

personală pentru persoanele care doreau să-și

stabilească domiciliul în

străinătate.

Susținerea că a existat o înțelegere verbală, potrivit

căreia imobilul va fi restituit când se va putea,

nu a fost luată

în considerare, motivat de faptul că în anul 1974 nu se

prevedeau schimbările politice ce vor urma.

Cât privește capătul de

cerere referitor la reducțiunea

donației, tribunalul a reținut că acesta

este prescris, fiind

supus termenului

general de prescripție de trei ani.

Prin decizia civilă nr. 350

din 21 iunie 2007, Curtea de

Apel

Timișoara a respins apelul declarat de reclamantă.

Curtea de apel a reținut că prima instanță a avut rol

activ și s-a referit atât la contextul politic în

care s-a încheiat

actul cât și la

data încheierii actului, precum și la atitudinea

pârâtului față de

imobil.

De asemenea, prima

instanță a făcut o corectă apreciere

a

probelor administrate în cauză și a reținut în mod legal

validitatea

contractului de donație.

Prin decizia nr. 751

din 6 februarie 2008, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta

împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis

cauza spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Instanța supremă a

reținut că sunt aplicabile prevederile

Legii

nr. 189/2003, modificată și completată prin Legea nr.

44/2007, iar, potrivit art. 7 din lege, cererea și

documentele

anexe vor fi traduse în

limba statului solicitat.

Citația către apelanta-reclamantă a fost trimisă în

limba română, aceasta refuzând primirea, sub motivul

că nu mai cunoaște limba română, afirmație ce nu poate fi obiectiv

combătută.

După rejudecare, prin decizia civilă nr. 242 din 5

noiembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a

respins apelul

declarat de reclamanta F.E. împotriva sentinței

civile nr. 247 din 7 februarie 2008 a

Tribunalului Timiș.

Curtea de apel a

constatat că tribunalul a analizat atent

contextul politic în care a

avut loc emigrarea mamei

reclamantei și

semnarea contractului autentic de donație,

pentru a se putea identifica intenția reală a donatoarei.

Decizia de a contracta nu a fost și nu putea fi influențată

de un potențial regim politic restrictiv, din moment ce, la data perfectării

contractului, nu existau

restricții de genul

celor adoptate ulterior, impuse cetățenilor

români care urmau să

emigreze.

Atât împuternicirea de a înstrăina, dată de mama

reclamantei, cât și donația sunt anterioare

Decretului nr.

223/1974 și existau

argumente, în special de ordin afectiv, ca

donatoarea să-și gratifice

nepotul de care a fost întreținută cât a rămas singură în țară.

Curtea de apel a mai reținut că prima instanță nu a acordat

o credibilitate sporită depoziției martorului

K.

în detrimentul altora, ci a coroborat depozițiile

martorilor cu înscrisurile existente la dosar și a

analizat cu

preponderență declarația

martorei propuse de reclamantă.

Adeverința nr. 91848

din 11 martie 1974, eliberată de

fostul

Sfat Popular al municipiului Timișoara nu a avut nici o

influență de ordin juridic asupra proprietății,

pentru că nu

reprezintă just titlu

pentru trecerea imobilului în proprietatea

Statului Român.

A mai reținut curtea de

apel, că Decretul nr. 156/1970,

în

vigoare la data împuternicirii și perfectării donației, nu

prezintă relevanță, deoarece prevedea doar

obligația pentru

cetățenii români

care doreau să-și stabilească domiciliul în

străinătate să își lichideze datoriile și obligațiile față de stat și

nu să înstrăineze sau să cedeze în mod gratuit

imobilele

proprietate personală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

reclamanta a arătat că, în cauză,

pronunțarea

a fost amânată de la termenul din 30 octombrie

2008 la 6 noiembrie 2008, dar la decizia civilă nr. 242 din 5 noiembrie

2008 nu s-a atașat încheierea de dezbateri.

Necomunicarea

încheierii de dezbateri și de amânare a

pronunțării impune concluzia că ele nu au fost redactate la

momentul respectiv, redactarea ulterioară nefiind

admisibilă,

iar lipsa încheierii de dezbateri duce la nulitatea absolută

a hotărârii.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în

dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar

nu

sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În dosarul Curții de Apel Timișoara, format după

casare cu trimitere, există încheierea din 30

octombrie 2008,

în care au fost consemnate dezbaterile asupra apelului

declarat de reclamanta F.E.

Î

n încheiere mai este

consemnat că pronunțarea asupra

apelului

s-a amânat la 5 noiembrie 2008, pentru a da părților

posibilitatea să

depună concluzii scrise.

De asemenea, există

mențiunea că redactarea a avut loc

la data de 30 octombrie 2008.

Prin urmare este nereală susținerea recurentei că

redactarea încheierii de amânare a pronunțării a

avut loc la o

dată ulterioară celei

la care s-a redactat decizia, din moment

ce actul de procedură în discuție poartă data întocmirii sale și

nici

una dintre părți nu l-a defăimat ca fals, iar necomunicarea încheierii de

amânare a pronunțării nu

instituie

prezumția de neredactare în termen, din moment ce

înscrisul poartă, așa cum s-a arătat, data

întocmirii sale.

Față de cele arătate,

recursul declarat se va privi ca

nefondat și, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de

reclamanta F.E.

împotriva

deciziei nr. 242 din 5 noiembrie 2008 a Curții de

Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 14 mai 2009.