ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 241/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 241/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 755 din 30 martie 2007, Tribunalul Timiș a respins

acțiunea reclamanților Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar și

Consiliul

Local al municipiului Timișoara pentru constatarea nulității

absolute a

contractelor de

vânzare-cumpărare, respectiv cel încheiat de defuncta G.E.I.

și pârâta A.M.,

contractul nr. 8010 din 26 august 1996 și nr. 124 din 16 februarie 2006.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții

Municipiului Timișoara prin primar și Consiliul Local al municipiului

Timișoara

au chemat în judecată pe pârâții C.V., P.M.D., P.A., A.M., G.D.R.

și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu Timișoara, solicitând

ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea înscrierii în C.F. nr.

580 Timișoara, nr.top 11 martie a numitei G.E.I. și, în consecință, să se

constate nulitatea actelor subsecvente încheiate astfel: nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între defuncta G.E.I. și pârâta A.M.,

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 8010 din 26 august 1996

încheiat între A.M. și P.M.D., nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 124 din 16 februarie 2006, încheiat între P.M.D. și P.A.

prin reprezentant G.A. și pârâtul C.V., să se dispună radierea dreptului de

proprietate al defunctei G.E.I. ca fiind ilegal înscris și în consecință să fie

radiați pârâții C.V., P.M.D., A.M. și G.D.R. din C.F. nr. 580 Timișoara, nr.top

11 martie și să se dispună reîntabularea prin reînscrierea dreptului de

proprietate al Statului Român în C.F. mai sus menționată, conform deciziei

civile nr. 1824/A din 7 octombrie 1997 a Judecătoriei Timișoara, definitivă și

irevocabilă.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că, prin sentința civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei

Timișoara s-a admis acțiunea formulată de G.E.I. și s-a dispus restabilirea

situației anterioare în C.F. prin radierea dreptului de proprietate al Statului

Român și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în calitate de unic

moștenitor al defuncților săi părinți, foștii proprietari tabulari.

Cu toate că

hotărârea respectivă nu a fost definitivă și irevocabilă și nici investită cu

formulă executorie, serviciul de carte funciară a intabulat-o pe reclamantă ca

proprietară, iar ca urmare a apelului declarat împotriva acestei hotărâri de

către Direcția Sanitară Timiș prin decizia nr. 1824/A din 7 octombrie 1997,

Tribunalul Timiș a admis apelul, constatând că sentința civilă nr. 7913 din 4

iulie 1996 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 și urm. C.

proc. civ., în sensul că minuta sentinței și încheierea de amânare a

pronunțării nu au fost semnate de către grefierul de ședință și cu încălcarea

prevederilor art. 112 și urm. C. proc. civ., cu motivarea că instanța de fond

nu a stabilit cadrul juridic al procesului, luând act de introducerea în cauză

a pârâtei Direcția Sanitară a Județului Timiș, fără a fi sesizată și în scris

cu o asemenea cerere și cu încălcarea principiului contradictorialității.

Instanța

de apel a mai reținut că, pârâta Direcția Sanitară a județului Timiș a

dobândit calitatea procesuală pasivă conform

încheierii din 29 februarie 1996 a Judecătoriei Timișoara, dar că nu i s-a

comunicat în calitate de parte sentința civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996.

Prin decizia nr. 1824/A

din 7 octombrie 1997, Tribunalul Timiș a desființat sentința civilă nr. 7913/1996

a Judecătoriei Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

reținând că hotărârea judecătoriei este nulă.

În aceste condiții, când

rectificarea situației de C.F. s-a făcut în baza unui titlu nul, ea nu poate

produce nici un efect juridic, întrucât actele ulterioare se consideră ca fiind

inexistente.

Defuncta G.E.I. a

procedat la înstrăinarea în mod ilegal a imobilului pârâtei A.M., care la

rândul său 1-a înstrăinat pârâților P.M.D. și P.A., aceștia din urmă procedând

din nou la vânzarea imobilului pârâtului C.V.

Potrivit art. 948 C.

civ., pentru valabilitatea unei convenții se cer a fi îndeplinite cumulativ

condițiile prevăzute de lege, printre care, consimțământul și existenta unei

cauze licite. Prin desființarea titlului inițial, se consideră că bunul nu a

ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului, astfel că actele subsecvente nu

produc efecte, ca de fapt și actul principal lovit de nulitatea absolută.

Or, efectul nulității

constă tocmai în desființarea raportului juridic generat de actul juridic lovit

de nulitate și prin aceasta stabilirea legalității, preeminența

ordinii de drept este asigurată prin aplicarea

principiului retroactivității efectelor

nulității.

Actul afectat de

nulitate absolută se consideră inexistent și implică repunerea părților în

situația anterioară încheierii lui prin restituirea prestațiilor reciproce,

proprietarul bunului imobiliar care și-a constituit dreptul în baza legii conform

art. 645 C. civ., care prevede că unul dintre modurile de dobândire a

proprietății îl constituie legea, căruia nu-i

poate fi opusă buna-credință sau reua-

credință a subdobânditorului

(cumpărătorul) și nici proprietarului aparent (vânzătorul), întrucât bunul a

ieșit din patrimoniul său, fără a-și da

consimțământul

și nu poate fi obligat să suporte consecințele actului nul care i-ar

îngrădi

proprietatea, având în vedere că art. 41 din Constituția României și art. 450 C.

civ. ocrotesc deopotrivă proprietatea statului și cea a persoanelor fizice.

Prin

urmare, statului îi este recunoscut ca oricărui proprietar dreptul de a-și

redobândi proprietatea bunului de la oricine

îl deține.

Pârâții

nu se pot apăra prin invocarea bunei-credințe, în condițiile în care au

cunoscut sau puteau să cunoască cu minime

diligente că actul prin care au dobândit proprietatea bunului este nevalabil,

având în vedere că cererea de

intabulare

era notată în C.F. extenso nr. 580 Timișoara, nr.top 11 martie la poz. B8 din

foaia

de proprietate.

Potrivit art. 17 din

Legea nr. 10/2001, republicată și modificată prin Legea nr. 247/2005, locatarii

imobilelor având destinațiile arătate în anexa 2 lit. a) și b) pct. 1 au drept

de preemțiune la cumpărarea lor, acest drept putându-se exercita sub sancțiunea

decăderii, în termen de 90 de zile de la data primirii notificării privind

intenția de vânzare, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

încălcarea dreptului de preemțiune sunt lovite de nulitate. Or, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 124 din 16 februarie 2006, încheiat între pârâții P.M.D.

și P.A. pe de o parte și pârâtul C.V.

pe

de altă parte a fost încheiat cu încălcarea art. 17, iar potrivit art. 17 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

încălcarea dreptului de preemțiune sunt lovite de nulitate.

S-a

reținut că, a fost intabulat dreptul de proprietate al defunctei G.E.I.

în baza unei hotărâri judecătorești care nu

era irevocabilă la acea dată, fiind chiar desființată prin decizia nr. 1824/A

din 7 octombrie 1997.

Astfel, contractele

de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, întrucât titlul în baza

căruia pârâții au procedat la vânzarea-cumpărarea imobilului din cauză nu este

valabil, situație în care vânzarea imobilului s-a făcut de către un

neproprietar și actul nul nu produce efecte.

În

acest context, dând eficiență principiului

resoluto iure dantis resolvitur

ius accipientis

{anularea dreptului celui care transferă, anulează

și dreptul primitorului),

s-a

impus constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

În ședința publică

din 27 iunie 2006, reprezentantul pârâtului C.V.

a invocat excepția privind necompetența materială a instanței, având

în

vedere obiectul litigiului cu o valoare materială mai mare de 5

miliarde lei, excepție ce a fost admisă și prin sentința civilă nr. 6647 din

aceeași dată, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Tribunalul Timiș a reținut aspectele

arătate anterior și a adăugat următoarele:

Reclamanta G.E.I. a

declarat recurs împotriva deciziei

nr.

1824/A/1997 a Tribunalului Timiș, înregistrat la Curtea de Apel Timișoara și

strămutat prin încheierea nr. 3255 din 26 august 1998 a Curții Supreme de

Justiție la

Curtea de Apel Craiova, care, prin decizia nr. 8474 din 16

decembrie 1998 a respins ca nefondat recursul, astfel că potrivit deciziei

recurate, menținută, pricina a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond.

Prin sentința civilă

nr. 2854 din 4 martie 1999, Judecătoria Timișoara, în urma rejudecării a

respins acțiunea reclamantei G.E.I. în

contradictoriu

cu pârâții Direcția Sanitară a Județului Timiș și Consiliul Local al

municipiului Timișoara, apelul declarat împotriva acestei hotărâri fiind respins

și

recursul s-a constatat perimat, situație în care imobilul în litigiu

a rămas în proprietatea statului față de dispozițiile legale în vigoare la data

naționalizării, fiind astfel deținut cu titlu valabil de către pârâți.

Deși

hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei G.E.I.

a fost desființată prin căile de atac

exercitate, aceasta și-a înscris totuși dreptul de proprietate în cartea

funciară la poziția 4, Partea a II-a, Proprietatea C.F. nr. 580 Timișoara

nr.top 11 martie, cu titlu de „moștenire prin sentința nr. 7916/1996, intrat la

30 iulie 1996, nr. 17328", iar la data de 7 august 1996 s-a notat la

poziția 5 a C.F. menționate, dreptul de proprietate al pârâtei A.M. cu titlu de

bun propriu dobândit prin cumpărare.

La data de 26 august 1996

A.M. vinde imobilul din litigiu cumpărătorilor P.M.D. și P.A. care își înscriu

dreptul de proprietate asupra imobilului în C.F., cu titlul de bun comun

dobândit prin cumpărare, intrat la 26 august 1996 cu nr. 19328.

Conform mențiunii de

la poziția 8 - Partea a II-a, Proprietatea - din C.F. nr. 580 Timișoara, la 17

mai 2004, nr. 14847 „se respinge cererea petentei Primăria municipiului

Timișoara având ca obiect intabularea imobilului TBC, laborator în prezenta C.F.,

iar sub nr. 7279/2006 la poziția 13 se înscrie în final dreptul de proprietate

al pârâtului C.V., necăsătorit, bun propriu, cu

titlul de cumpărare, rezultând că P.M.D. au vândut acestuia cu

prețul

de 240000 Euro, imobilul înscris în C.F. 580 Timișoara cu nr. top 11 martie,

casă cu un etaj și curte în suprafață de 515 mp.

Urmare a decesului

reclamantei G.E.I. la 22 mai 1999 și având în vedere certificatul de moștenitor

nr. 35 din 17 februarie 2000, acțiunea reclamanților Municipiului Timișoara

prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara a fost promovată în

contradictoriu cu moștenitorul acesteia G.D.R., unicul său fiu, căruia i-a

revenit întreaga masă succesorală.

În raport de cele

expuse anterior, acțiunea a fost respinsă, avându-se în vedere și următoarele

aspecte:

Pârâtul

C.V., ultimul cumpărător al imobilului din litigiu, l-a

dobândit la 16 februarie 2006 și conform C.F. nr. 580

Timișoara, la data vânzării de la P.M.D. și P.A. nu exista nicio notare în C.F.

care să pună la îndoială calitatea de proprietari a vânzătorilor menționați,

iar art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată prevedea că

dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înscrierii

dreptului

său în C.F. nu era notată nicio

acțiune în contestarea C.F. sau dacă, din

titlul transmițătorului și din

cuprinsul C.F. nu reieșea vreo neconcordanță cu situația juridică reală.

Cerințele textului de

lege au fost îndeplinite, deoarece titlul vânzătorilor a

corespuns situației juridice a imobilului, pe

care l-au dobândit la 26 august 1996 prin

cumpărare de la A.M., care la

rândul ei l-a cumpărat de la G.E.I., moștenitoarea foștilor proprietari la 30

iulie 1996.

Pe

întreaga perioadă a derulării acestor acte juridice, reclamanții au dovedit

lipsa oricărei diligente pentru rectificarea situației de carte funciară

intervenită la

30 iulie 1996,

dată la care G.E.I. și-a înscris dreptul de proprietate la poziția 4, Partea a

II-a - Proprietatea, în C.F. nr. 580 Timișoara. Mai mult decât atât, sentința

civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei Timișoara a

fost atacată cu apel numai de pârâta Direcția

Sanitară a Județului Timiș, nu și de

către Consiliul Local al

municipiului Timișoara, niciunul dintre procesele ulterioare nefiind notate în C.F.

a imobilului, cumpărătorii ulteriori (A.M., P.M.D. și C.V.) având reprezentarea

situației juridice conform celor relevate în C.F., în care era înscris dreptul

de proprietate al defunctei G.E.I. din anul 1996 și pe întreaga perioadă,

proprietarii tabulari au plătit impozitul aferent chiar la serviciul de resort

al reclamanților.

În acest context,

dacă ar fi declarate nule contractele de vânzare-cumpărare privind imobilul din

litigiu s-ar contraveni principiului securității circuitului civil, în baza

căruia se ocrotește dreptul subdobânditorului de bună-credință, principiu reglementat

și de art. 36 din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia termenul de prescripție de

3 ani pentru rectificarea C.F., întemeiate pe

nevalabilitatea

înscrierii sau a titlului, îndreptată împotriva terțelor persoane care

și-au

înscris un drept real, dobândit cu bună-credință, prin act cu titlu oneros și

bazându-se pe cuprinsul C.F., începe să curgă de la data înscrierii dreptului a

cărui rectificare se solicită.

În speța de

față, prescripția extinctivă este operantă, dreptul de proprietate al defunctei

G.E.I., prin moștenitorul său G.D.R.

fiind

înscris în C.F. în anul 1996 și prima înstrăinare a imobilului către

A.M.

intervenită în anul 1996, iar vânzările succesive realizându-se în 1996 între A.M.

și P.M.D. și la 16 februarie 2006 între P.M.D., P.A. și pârâtul C.V., termenul

de la care începe să curgă prescripția nu poate fi considerat întrerupt, pentru

faptul că în imobil funcționează un spital, întrucât el vizează rectificarea C.F.,

cu privire la un drept de proprietate și nu de folosință; în ceea ce privește

excepția nerespectării dreptului de preemțiune reglementat de art. 17 din Legea

nr. 10/2001, cererea de rectificare nu poate fi primită, pentru că legea

menționată nu era în vigoare la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare intervenite între G.E.I. și A.M., respectiv între aceasta și

pârâții P.M.D. și P.A., cu atât mai puțin față de pârâtul C.V., deoarece

imobilul nu este grevat de un contract de închiriere, pentru ca locatarul

respectiv să poată beneficia de un drept de preemțiune.

Apelul declarat

împotriva acestei hotărâri de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar,

Consiliul Local al municipiului Timișoara și pârâtul Spitalul Clinic de Urgență

pentru Copii „Louis Țurcanu" au fost respinse de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, prin decizia nr. 509 din 22 noiembrie 2007.

Instanța de apel a

tratat apelurile prin aceeași abordare, având în vedere că au fost întemeiate

pe aceleași motive, respectiv greșita reținere de către instanța de fond a

prescripției dreptului la acțiune și pretinsa lipsă de bună-credință a

dobânditorului cu titlu oneros, pârâtul C.V., determinantă pentru menținerea

contractului său.

Curtea de apel a

reținut în esență că, sentința tribunalului nu a fost pronunțată numai în

considerarea excepției prescripției, ci și a unei condiții de fond a

valabilității înscrierii în C.F., respectiv a bunei-credințe a cumpărătorului

pârât C.V., situație în care controlul judiciar a fost efectuat sub un dublu

aspect.

Sub aspectul

verificării temeiniciei acțiunii instituțiilor reclamante, care au urmărit

anularea titlurilor succesive prin care s-a transmis proprietatea imobilului în

litigiu și revenirea la situația anterioară de C.F. prin reînscrierea ca

proprietar a Statului Român, a fost făcută o prezentare a istoricului situației

juridice a imobilului astfel:

Potrivit situației de

C.F., imobilul (care servea drept sediul sanatoriului, proprietate a numiților B.G.

și B.I., medici și părinții numitei G.E.I.) a fost preluat de Statul Român în

baza Decretului nr. 302/1948 pentru naționalizarea instituțiilor sanitare

particulare, act care, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art.

2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 a avut natura unei preluări abuzive.

La data preluării,

imobilul a trecut în proprietatea statului și în folosința Ministerului

Sănătății, fiind afectat tot timpul acestei destinații de utilitate publică, de

la acea dată și până în prezent.

Prin sentința nr. 7916

din 4 iulie 1996, Judecătoria Timișoara a recunoscut numitei G.E.I., fiica

foștilor proprietari tabulari, dreptul de proprietate asupra acestui imobil și

a restabilit situația de C.F. prin radierea dreptului statului și înscrierea

dreptului acesteia ca unică moștenitoare legală a părinților săi.

Ulterior,

în august 1996 se intabulează în C.F. ca proprietară prin cumpărare

numita A.M. care, la 26 august 1996 vinde

imobilul numitei P.M.D., căsătorită cu P.A., operațiune evidențiată în C.F. sub

nr. 19328 din aceeași zi.

La 2 septembrie 2007,

Direcția Sanitară a Județului Timiș a declarat apel împotriva acestei hotărâri,

admis de Tribunalul Timiș și care a desființat-o, cauza fiind trimisă spre

rejudecare instanței de fond, soluție menținută de Curtea de Apel Craiova,

instanță la care litigiul a ajuns prin strămutare.

După rejudecarea

cauzei, Judecătoria Timișoara prin sentința nr. 2854 din 4 martie 1999 a

respins acțiunea reclamantei G.E.I., cu motivarea că, potrivit Legii nr.

112/1995, modificată prin H.G. nr. 11/1997, datorită destinației imobilului, ea

nu poate fi îndreptățită decât la acordarea despăgubirilor bănești și nu la

restituirea în natură.

Apelul declarat de

reclamantă și continuat după decesul său de către G.D.R. în calitate de fiu s-a

constatat perimat prin decizia nr. 1866 din 18 iunie 2001 a Tribunalului Timiș

și niciuna dintre aceste soluții sau proceduri nu s-a notat în C.F.

La 17 mai 2004, s-a

evidențiat în C.F. prima mențiune prin care s-a notat încheierea de respingere

a cererii Primăriei municipiului Timișoara de intabulare a imobilului TBC,

laborator și la 30 noiembrie2004 s-a notat apelul declarat de aceeași

instituție împotriva respectivei încheieri.

Cererea pentru

anularea titlurilor subsecvente celui al numitei G.E. (infirmat irevocabil prin

decizie pronunțată de Tribunalul Timiș la 18 iunie 2001) și de reînscriere a

statului ca proprietar a fost formulată numai la 2 mai 2006, dată la care s-a

solicitat pe lângă anularea contractelor succesive de vânzare-cumpărare și

anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în formă autentică la 16

februarie 2006 cu pârâtul C.V., al cărui drept de proprietate a fost intabulat

în C.F. cu o zi mai târziu.

Față de acest istoric

referitor la mențiunile din C.F., nu rezultă că titlul numitei G.E.I. și al

celorlalți dobânditori până la pârâtul C.V. ar fi fost contestate sau

contestabile, astfel că acesta, străin de procedurile judiciare inițiate de

instituțiile statului are, în absența dovedirii altor modalități de avizare

asupra identității reale a altui proprietar decât cel înscris în C.F., situația

unui terț dobânditor cu titlu oneros și cu bună-credință.

S-a reținut

că este irelevantă identitatea celui care folosește imobilul sau destinația

actuală a acestuia, singurul aspect important pentru existența relei-credințe a

pârâtului la momentul cumpărării fiind dovedirea faptului că el ar fi știut că

altcineva decât cel care i-a vândut este proprietarul imobilului, dovadă pe

care reclamanții nu au făcut-o în condițiile în care sarcina probei le revenea.

În același sens, s-a arătat că, simpla existență în C.F. a unor

mențiuni privind

judecarea în

diferite momente a unor acțiuni având ca obiect pretenții cu privire la imobil

nu poate să contrazică prezumția bunei-credințe a pârâtului C.V. care este un

dobânditor cu titlu oneros, atâta timp cât, niciuna dintre aceste proceduri nu

a condus la înscrierea ca proprietari în anul 1996 a altor persoane decât soții

P.M.D. și P.A., cei care i-au vândut imobilul în discuție.

Din moment ce

evidența de C.F. (care este actul de identitate completă

privind situația juridică a unui imobil) nu

indică alți proprietari în afara celor

menționați și pentru că

instituțiile reclamante nu au făcut dovada că prin alte mijloace pârâtul C.V.

ar fi fost avertizat despre identitatea proprietarului real, prezumția

bunei-credințe nu poate fi infirmată.

În sensul aceleași

concluzii este și faptul că din titlul transmițătorului și din cuprinsul C.F.

nu a reieșit la data încheierii contractului o neconcordanță între cartea

funciară și situația juridică reală a imobilului.

Instanța de apel a

mai avut în vedere că acțiunea formulată de reclamanți a avut ca obiect

desființarea celor trei contracte de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis

în mod succesiv proprietatea asupra imobilului în discuție (primele două în

1996 și ultimul în 2006), dar fiind vorba de o pretinsă vânzare a lucrului

altuia între diverși participanți la tranzacție, sancțiunea aplicabilă asupra

acestor acte este nulitatea relativă și nu nulitatea absolută, motiv pentru

care în privința primelor două contracte notate în C.F., acțiunea reclamanților

este prescrisă.

Fiind prescris

dreptul material la acțiune, cererea subsecventă a reclamanților pentru

rectificarea C.F. este și ea prescrisă potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1)

din Legea nr. 7/1996. Prescripția în acest caz nu a fost întreruptă în drept,

pentru că acțiunea în anulare nu a fost precedată de o altă

procedură privind contestarea acestor contracte

și nici în fapt, deoarece folosința

continuă a imobilului a fost

exercitată de altcineva și nu de instituțiile reclamante.

Referitor la al

treilea contract încheiat la 16 februarie 2006 între pârâții P.M.D., P.A. și

pârâtul C.V., acțiunea reclamanților nu este prescrisă, deoarece a fost

introdusă la 2 mai 2006. In acest caz, solicitării de anulare a contractului

subsecvent conform principiului

resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis

(anularea dreptului celui care transferă, anulează și dreptul

primitorului) i se opune ca excepție recunoscută de lege, de doctrină și de

jurisprudență principiul menținerii validității actelor cu titlu oneros

încheiate de terții de bună-credință cu titularul aparent al unui drept sau cu

cel al cărui titlu a fost apoi desființat retroactiv, instituție bazată la

rândul său pe principiile validității aparenței în drept și al ocrotirii bunei-credințe.

Față de cele

expuse anterior, trebuie constatat că eșecul redobândirii proprietății de către

G.E.I. nu s-a datorat lipsei vocației sale la acordarea măsurilor reparatorii,

ci unei interdicții în vigoare la acel moment privind restituirea în natură a

imobilelor destinate utilității publice.

De asemenea,

prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, ca efect al

noilor proceduri prevăzute de Legea nr. 247/2005

(Titlul

I

art. 2), G.E.I.

în calitate de descendentă a foștilor

proprietari tabulari ar fi beneficiat de retrocedarea acestui imobil, lucru

posibil de solicitat în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii,

respectiv 26 iulie 2005, și putea dispune liber de el în favoarea unor terți,

situație în care imobilul nu putea rămâne în proprietatea statului.

Împotriva deciziei

nr. 509 din 22 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, în termen legal au declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara

prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pârâtul Spitalul

Clinic de Urgență pentru Copii Louis Țurcanu.

Recurenții-reclamanți

critică hotărârea instanței de apel pentru aplicarea greșită a prevederilor

legale în materie. In acest sens, în primul rând arată că,

greșit s-a reținut buna-credință a dobânditorilor

subsecvenți cu titlu oneros, fiind

trecute cu vederea notările din C.F.

ale diverselor acțiuni din care rezultă că puteau cunoaște pretențiile altora

asupra imobilului, respectiv notările de la poziția

II,

6,

7, 8 și 9 la data cumpărării imobilului de către pârâtul C.V., în condițiile în

care, din lecturarea in extenso a C.F. notarea de la punctul 8 nu era radiată.

Imobilul fiind

destinat unei activități de utilitate publică (Clinica de TBC a Spitalului),

pârâtul putea să cunoască cu ușurință o asemenea împrejurare.

S-a afirmat că titlul

proprietarului original (G.E.I.) a fost inițial intabulat în baza unei hotărâri

judecătorești care nu era irevocabilă, fiind

desființată

ulterior printr-o altă hotărâre, dreptul de proprietate transmis prin acte

succesive

este lovit de același viciu și fiind vorba despre un drept real apărarea lui

este imprescriptibilă, contrar celor reținute prin hotărârea atacată. În aceste

condiții, dreptul material la acțiune se susține că nu este prescris, deoarece

dreptul de proprietate este imprescriptibil, așa

cum prevăd dispozițiile art. 22 din

Decretul-lege nr. 167/1958.

Mai arată

recurenții-reclamanți că soluția pronunțată de instanța de apel este eronată,

întrucât contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută,

deoarece titlul în baza căruia pârâții au cumpărat imobilul nu este valabil.

În drept,

recurenții-reclamanți au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Pârâtul Spitalul

Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. critică hotărârea recurată pentru faptul că a soluționat

cauza prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 și art. 31 alin. (2) din

Legea nr. 7/1996, care îl protejează pe terțul dobânditor de bună-credință și

cu titlu oneros prin posibilitatea intervenției prescripției acțiunii în

rectificare, bazată pe nevalabilitatea titlului său și al autorilor săi în

drepturi și nu prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996

și art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În concret, s-a

arătat că art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prevede că, dacă

în cartea funciară s-a înscris un drept real, în

condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane se prezumă că dreptul

există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau

constituit cu

bună-credință, atâta timp cât nu se dovedește contrariul. Dacă un drept s-a

radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

Se mai arată

de către pârâtul recurent că buna-credință, temeiul fundamental al protecției

dobânditorului cu titlu oneros nu există în speță, fiind posibilă dovada

contrară. Se susține că pârâtul C.V. nu putea să invoce faptul că nu a cunoscut

situația juridică reală a imobilului pe care 1-a cumpărat, întrucât, cu o

minimă diligentă ar fi putut face verificarea exterioară a acestuia și să

constate că în imobil funcționa o instituție publică.

Se mai

pretinde că la aceeași concluzie putea să ajungă instanța și prin analiza art. 33

din Decretul-lege nr. 115/1938 care prevede: „Cuprinsul C.F., cu excepția

îngrădirilor și excepțiunilor legale se consideră exact în folosul aceluia care

a dobândit prin act juridic cu titlu oneros un drept real, dacă în momentul

dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care

să-i conteste cuprinsul ei, sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această

inexactitate ".

Un alt argument

invocat de recurenți este acela că folosința continuă și neîntreruptă a

spitalului, începând cu data pronunțării sentinței civile în favoarea numitei G.E.I.

și până în prezent ar fi de natură să întrerupă prescripția dreptului la

acțiune.

Recurenții se află în

situația în care lăsarea unui terț în posesie echivalează cu recunoașterea

dreptului acestora sau cel puțin cu precaritatea dreptului reclamantului ce ar

avea tot interesul să solicite o posesie efectivă a imobilului (chiar pe calea

unei executări silite). Art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă sunt deplin aplicabile în speță.

Pentru cele

expuse mai sus, cererea de radiere a înscrierilor succesive în cartea funciară

întemeiată pe art. 34 pct. l din Legea nr. 7/1996 nu poate fi paralizată. Nu

există nicio rațiune pentru protecția cumpărătorilor, atâta timp cât titlurile

lor se fundamentează pe nevalabilitatea manifestată a înscrierii primului

dobânditor G.E.I.. Caracterul de titlu definitiv și irevocabil al sentinței

civile nr. 7916/1996 este numai aparent, atâta vreme cât a fost posibilă

anularea acestuia și lipsirea de eficiență juridică a pretențiilor

reclamantului inițial.

De fapt,

criticile formulate prin cererile de recurs sunt identice cu cele invocate în

apel.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma motivelor invocate, se constată că recursurile declarate

în cauză sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În mod corect

instanța de apel a soluționat cauza prin respingerea apelurilor, reținând

buna-credință a pârâtului C.V. la dobândirea imobilului, prescripția dreptului

la acțiunea în anulare a primelor două contracte de vânzare-cumpărare,

prescripția dreptului la acțiunea în rectificare a C.F. și inaplicabilitatea

principiului

resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis

.

Așa cum s-a reținut,

pârâtul este terț dobânditor de bună-credință al

imobilului în litigiu, căruia i-a fost transmis în proprietate cu titlu

de vânzare-

cumpărare de pârâții P.M.D. și P.A. prin contractul

autentificat sub nr. 124 din 16 februarie 2006.

La data

încheierii contractului, față de cuprinsul C.F., pârâtul a putut să-și formeze

convingerea că vânzătorii erau adevărații proprietari ai imobilului, dreptul

lor fiind înscris la pozițiile B6 și B7 ale C.F. cu nr. 580 Timișoara. Mai mult

decât atât, căile de atac promovate de Primăria municipiului Timișoara

împotriva încheierii de carte funciară nr. 14847 din 17 mai 2004 de la poziția

B8 au fost respinse de Tribunalul Timiș și de Curtea de Apel Timișoara, așa cum

se evidențiază prin notele de la pozițiile B9 și B10.

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare între pârât și soții P., nu era notată în

cartea funciară nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul C.F. sau

titlul proprietarei inițiale G.E.I., al pârâtei A.M. sau al pârâților P.

Susținerea

recurentului Municipiul Timișoara că nota de la poziția B8 din

cartea funciară nu s-a radiat nici până în

prezent este lipsită de temei. Respectiva

înscriere relevă respingerea

cererii Primăriei municipiului Timișoara pentru intabularea Laboratorului TBC,

fiind evident că, o asemenea notă va exista întotdeauna în cartea funciară,

neputându-se dispune ștergerea ei.

În același sens, trebuie

reținut și faptul că la 17 mai 2004, când Primăria a solicitat intabularea

Laboratorului TBC, soții P. erau proprietari tabulari de circa 8 ani, dreptul

lor fiind înscris la 26 august 1996 la poziția B6 - 7.

Pe

de altă parte, antecesoarea lor, A.M. era intabulată din

7 august 1996, iar G.E.I. din 30 iulie 1996.

S-a

făcut dovada că pârâtul a luat cunoștință de faptul că recurentul Spitalul

Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu ocupă imobilul fără titlu la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu soții Popescu și că a încercat

pe

cale amiabilă să încheie cu

deținătorul imobilului un contract de închiriere, fără a ajunge la un rezultat

pozitiv.

De

asemenea, s-a dovedit că, la data vânzării titlul vânzătorilor corespundea

situației juridice reale a imobilului, pe

care l-au dobândit de la pârâta

A.M. și

aceasta la rândul ei 1-a cumpărat de la G.E.I.

, moștenitoarea foștilor

proprietari tabulari.

Este neadevărată

susținerea recurenților referitoare la hotărârea judecătorească prin care s-a retrocedat

imobilul, că a fost intabulată înainte de a rămâne definitivă și irevocabilă.

In acest sens, s-a făcut dovada că la data intabulării (30 iulie 1996),

sentința respectivă era definitivă și irevocabilă prin neapelare în termen.

Astfel, hotărârea a fost comunicată părților din procesul respectiv la 8 iulie

1996 și pentru că nu a fost atacată în termen reclamantei G.E.I. i-a fost

eliberată cu mențiunea „definitivă și irevocabila''' și investită cu formulă

executorie în data de 29 iulie 1996.

Direcția Sanitară a

Județului Timiș, care nu a figurat ca parte în procesul de retrocedare a

declarat apel împotriva sentinței civile nr. 7916 din 4 iulie 1996 a

Judecătoriei Timișoara abia la 2 septembrie 1997, la aproape un an de la data

comunicării. La data promovării apelului peste termen, imobilul se afla deja în

patrimoniul soților P., dobândit prin cumpărare de la pârâta A.M. la 26 august 1996,

după ce aceasta din urmă 1-a cumpărat de la G.E.I. la 7 august 1996.

Apelul Direcției

Sanitare a Județului Timiș împotriva sentinței pentru retrocedarea imobilului a

fost soluționat în contradictoriu cu G.E.I., fără a se ține cont de schimbarea

situației de carte funciară prin vânzarea lui către A.M., iar apoi către soții

Popescu.

Ținând cont că

aceștia figurau ca proprietari tabulari în C.F. la data promovării apelului,

instanța era obligată să-i introducă în cauză, întrucât prin vânzare le-a fost

transmisă inclusiv calitatea procesuală.

La momentul

soluționării acelui apel, nici Consiliul Local și nici Direcția Sanitară a

Județului Timiș nu au verificat situația reală a imobilului din cartea

funciară, procesul purtându-se în contradictoriu cu G.E.I. care nu mai avea

calitate de proprietar. Prin urmare, culpa pentru faptul că procesul

s-a desfășurat fără introducerea în cauză a

dobânditorilor succesivi ai imobilului,

care și-au făcut opozabil

erga

omnes

dreptul de proprietate prin intabulare în cartea funciară le revenea

exclusiv recurenților. Este lipsit de orice rațiune, ca în prezent să se invoce

reaua-credință a pârâtului C.V. și a antecesorilor săi cu privire la imobil,

pentru că nu au făcut diligente pentru aflarea situației reale a acestuia, în

condițiile în care recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Timișoara a

purtat circa 4 ani un proces în contradictoriu cu o persoană fără calitate

procesuală și nu a verificat la cartea funciară dacă a intervenit vreo

modificare în situația tabulară.

Prin decizia

civilă nr. 1824/A din 7 octombrie 1997 a Tribunalului Timiș a fost desființată

sentința nr. 7913 din 4 iulie 1196 pentru retrocedarea imobilului, cauza fiind

trimisă spre rejudecare. Respectiva decizie nu este opozabilă pârâtului C.V.,

deoarece nu a fost parte în acea cauză și nu produce

efecte în ceea ce-1 privește, neputând constitui nici temeiul radierii

dreptului său

de proprietate din cartea funciară, atâta timp cât nu

cuprinde dispoziții în acest sens.

În caz contrar, ar

însemna ca pârâtul să fie supus unor dispoziții date de o instanță în fața

căreia nu a fost parte, ceea ce ar reprezenta o încălcare gravă a dreptului său

la un proces echitabil, consfințit de art. 21 alin. (3) din Constituția

României și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale.

Pe de altă parte,

dacă s-ar desființa contractul pârâtului de vânzare-cumpărare în baza unei

hotărâri judecătorești pronunțate fără ca acesta și antecesorii săi să fi fost

părți în acel proces, ar însemna încălcarea principiului securității dinamice a

circuitului civil, în baza căruia, se ocrotește dreptul dobânditorului de

bună-credință.

În raport de cele expuse, instanța de apel a reținut în mod corect că

acțiunea

în anularea primelor

două contracte de vânzare-cumpărare este prescrisă, ca de fapt și cea în

rectificarea C.F.

Contrar

susținerilor recurentului Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii

Louis Turcanu,

termenele de prescripție extinctivă nu au fost întrerupte prin

ocuparea

imobilului fară titlu de către această instituție, spitalul neavând posesia

imobilului, deoarece nu 1-a deținut sub titlul de proprietar, fiind un simplu

detentor precar, care 1-a ocupat abuziv.

Mai mult decât atât,

statul, care a figurat ca proprietar anterior retrocedării, a perceput de la

proprietarii tabulari impozitul pe imobilul din anul 1996 și până în prezent.

Detenția precară pe care a avut-o spitalul nu este de natură să întrerupă

termenul de prescripție extinctivă, în condițiile art. 16 din Decretul nr.

167/1958 și nici sub aspectul dreptului material la acțiunea în anularea

primelor două contracte de vânzare-cumpărare, nici sub aspectul rectificării C.F.

De altfel, spitalul

în cuprinsul motivelor de recurs vorbește despre precaritatea titlului Statului

Român reprezentat prin Consiliul Local al municipiului Timișoara. Astfel,

recunoscând precaritatea titlului statului, care a fost proprietar anterior

retrocedării este evident că recurentul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii

Louis Turcanu recunoaște implicit și precaritatea pretenției sale.

Invocarea

imprescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliară de către recurentul

Consiliul Local al municipiului Timișoara, nu poate influența

prescriptibilitatea acțiunilor în anulare și

rectificare de carte funciară, care au un

caracter de sine stătător,

fiind prescriptibile în termen de 3 ani, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1)

din Decretul-lege nr. 167/1958 și a art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată.

Fată de toate

aceste considerente, criticile formulate de recurenți fiind nefondate, urmează

ca în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. recursurile declarate de pârâtul

Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu și reclamanții Consiliul

Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar să fie

respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGH

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu Timișoara

și de reclamanții Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara prin primar împotriva

deciziei

nr. 509 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2009