ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3000/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

3575 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei

procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, a admis cererea formulată

de reclamantul C.I. și a dispus suspendarea executării Ordinului nr.

3861 din 6 mai 2009 emis de pârât, până la soluționarea

irevocabilă a dosarului nr. 24217/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului

București.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că în ceea ce privește

excepția lipsei procedurii prealabile, aceasta este neîntemeiată,

întrucât, pe de-o parte reclamantul se pretinde vătămat de

dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 în baza cărora a fost emis actul atacat,

ipoteză în care, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu este

obligatorie plângerea prealabilă, iar pe de altă parte, reclamantul a

depus la dosar memoriul înregistrat la pârât sub nr. 16873 din 25 iunie 2009

prin care a formulat critici în privința ordinului contestat.

Pe fondul cererii de suspendare,

analizând prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 în raport

de actele și lucrările dosarului, prima instanță a

constatat că reclamantul a invocat comunicatul Curții Constituționale

din data de 7 octombrie 2009 potrivit căruia legea de aprobare a O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională ca urmare a încălcării

normelor privitoare la adoptarea ordonanței de urgență aspect de

natură să creeze o îndoială serioasă asupra fundamentului

legal al actului administrativ atacat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin

O.U.G. nr. 105/2009, iar acest din urmă act nu mai prevede cazul de

încetare a contractului de management avut în vedere la emiterea ordinului

contestat.

Referitor la iminența

producerii unei pagube, prima instanță a constatat că

reclamantul a făcut dovada diminuării veniturilor sale cu aproximativ

40%, iar paguba sporește proporțional cu mărimea perioadei de

timp în care ordinul își produce efectele, fiind astfel îndeplinită

și această condiție necesară pentru suspendarea

executării actului administrativ, raportat la dispozițiile art. 2

lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

A concluzionat curtea de apel în

sensul că, urmare a admiterii cererii de suspendare, reclamantul își

păstrează calitatea de inspector școlar general al

Inspectoratului Școlar Județean Ilfov, pârâtul fiind obligat să

respecte această calitate și să asigure exercitarea

funcției corespunzătoare de către reclamant, cerința

repunerii în funcție fiind subsumată admiterii cererii de suspendare.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării și Inovării.

În motivarea recursului, pârâtul a

criticat hotărârea primei instanțe, în sensul că nu au fost

întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru

suspendarea unui act administrativ. În concret, recurentul a arătat

că nu sunt întrunite condițiile cazului bine justificat și al

pagubei iminente, cerințe cu caracter cumulativ, reglementate de Legea

contenciosului administrativ. Astfel, instanța de judecată nu a

arătat care sunt împrejurările legate de existența unui

prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență, sau

perturbarea gravă a funcționării unui autorități

publice sau a unui serviciu public, împrejurări care să fie de

natură a argumenta că este vorba de o pagubă iminentă. Nu

se poate vorbi de o pagubă iminentă, a mai arătat recurentul,

conform definiției din art. 2 alin. (1) lit. ș), având în vedere

că, prin ordinul de eliberare din funcție al reclamantului, nu se creează

o pagubă iminentă inspectoratului școlar județean și

nici domnului C.I., care, în baza ordinului respectiv, revine la catedră.

Recurentul a mai arătat că

ordinul contestat se bucură de prezumția de legalitate, ce nu poate

fi surmontată de simple afirmații ale reclamantului și că

acest ordin a fost emis în conformitate cu prevederile Legii nr. 128/1997

privind statutul personalului didactic, precum și cu ale O.U.G. nr. 37/2009

privind unele măsuri de îmbunătățire a administrației

publice centrale.

Examinând hotărârii atacate

prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

și urmează a fi respins pentru motivele expuse în continuare.

Este de principiu că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție

care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate

și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act

administrativ emis în baza legii

echivalează

cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ

nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât

în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii

exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că în art.

14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate

condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând

trei condiții cumulative: a) condiția declanșării

procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat

și c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

Art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței

de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea

încetează de drept și fără nicio formalitate."

În ceea ce

privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă

că, această

exigență legală trebuie interpretată în sensul

descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ".

Referitor la condiția

iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului

administrativ conține o definiție a ei, în termenii art. 2 lit. ș)

din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public".

În recursul său, pârâtul a

pretins că două din condițiile din art. 14 ale Legii

contenciosului administrativ nu sunt îndeplinite, cea a cazului bine justificat

și cea a pagubei iminente, critici care sunt însă nefondate.

Astfel, argumentul

judecătorului fondului în privința cazului bine justificat, în sensul

că această cerință legală este satisfăcută

în considerarea faptului că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin O.U.G.

nr. 105/2009, acest din urmă act normativ fiind declarat

neconstituțional, cum neconstituțională a fost declarată

și legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, este decisiv în a aprecia

satisfacerea exigenței legale definită în art. 2 lit. t) din Legea

554/2004.

Prin decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009 a fost declarată neconstituțională legea de

aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei

rezultă că viciul neconstituționalității

afectează însuși actul normativ aprobat prin lege.

Prevederile O.U.G. nr. 105/2009, care au

reglementat aceleași soluții juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009,

(art. I pct. 1-5 și 26, art. III – IV și VIII și anexa 1), la

care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituționale

prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009.

La pronunțarea acestei decizii s-a

avut în vedere faptul că prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în

cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituțională legea de

aprobare a O.U.G. nr. 37/2007, controlul de constituționalitate

raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul

legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ

abrogat și declarat neconstituțional să producă în

continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în

integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispozițiile inițiale

în materia respectivă.

S-a constatat că argumentele

reținute în Decizia nr. 1257/2009 sunt

mutatis mutandi

, valabile

și în privința O.U.G. nr. 105/2009.

Or, prin respectiva decizie, Curtea

Constituțională a conchis că modalitatea de reglementare a

funcției publice și „actului administrativ” de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze, prin reglementările

sale O.U.G. nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcționari de

conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și

ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr.

188/1999, republicată cu modificările și completările ulterioare.

S-a observat, totodată, că

respectivele reglementări exprimă o tendință de politizare

a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ-teritoriale

și pune în discuție regimul constituțional și legal actual

al funcției publice.

De asemenea, nici critica referitoare la

neîndeplinirea condiției pagubei iminente nu poate fi primită.

Contrar celor susținute de recurent, judecătorul cauzei a indicat

împrejurările de natură a argumenta iminența pagubei în cazul

executării ordinului contestat de către reclamant. Evident, nu este

vorba de prejudicierea, mai exact de iminența prejudicierii, inspectoratului

școlar județean, ci a domnului C.I., judecătorul fondului

arătând că veniturile salariale ale acestuia au fost diminuate cu

aproximativ 40%, iar paguba sporește proporțional cu mărimea

perioadei de timp în care ordinul își produce efectele. Prin urmare, în

mod corect, prima instanță a reținut că exigența

legală amintită, astfel cum e definită in art. 2 lit. ș)

din Legea contenciosului administrativ, este satisfăcută, și

că, și din acest punct de vedere, acțiunea reclamantului este

întemeiată.

Față de cele ce preced, Înalta

Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul promovat de pârât.

Văzând că s-au cerut

cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte va obliga recurentul

să-i plătească reclamantului, cu acest titlu, suma de 1500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

împotriva sentinței civile nr. 3575 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la cheltuieli

de judecată către reclamantul C.I. în cuantum de 1500 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.