ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3000/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3575 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a admis cererea formulată de reclamantul C.I. și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 3861 din 6 mai 2009 emis de pârât, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 24217/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei procedurii prealabile, aceasta este neîntemeiată, întrucât, pe de-o parte reclamantul se pretinde vătămat de dispozițiile O.U.G.

nr. 37/2009 în baza cărora a fost emis actul atacat, ipoteză în care, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu este obligatorie plângerea prealabilă, iar pe de altă parte, reclamantul a depus la dosar memoriul înregistrat la pârât sub nr. 16873 din 25 iunie 2009 prin care a formulat critici în privința ordinului contestat. Pe fondul cererii de suspendare, analizând prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 în raport de actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că reclamantul a invocat comunicatul Curții Constituționale din data de 7 octombrie 2009 potrivit căruia legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională ca urmare a încălcării normelor privitoare la adoptarea ordonanței de urgență aspect de natură să creeze o îndoială serioasă asupra fundamentului legal al actului administrativ atacat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009, iar acest din urmă act nu mai prevede cazul de încetare a contractului de management avut în vedere la emiterea ordinului contestat. Referitor la iminența producerii unei pagube, prima instanță a constatat că reclamantul a făcut dovada diminuării veniturilor sale cu aproximativ 40%, iar paguba sporește proporțional cu mărimea perioadei de timp în care ordinul își produce efectele, fiind astfel îndeplinită și această condiție necesară pentru suspendarea executării actului administrativ, raportat la dispozițiile art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

A concluzionat curtea de apel în sensul că, urmare a admiterii cererii de suspendare, reclamantul își păstrează calitatea de inspector școlar general al Inspectoratului Școlar Județean Ilfov, pârâtul fiind obligat să respecte această calitate și să asigure exercitarea funcției corespunzătoare de către reclamant, cerința repunerii în funcție fiind subsumată admiterii cererii de suspendare. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării. În motivarea recursului, pârâtul a criticat hotărârea primei instanțe, în sensul că nu au fost întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru suspendarea unui act administrativ.

În concret, recurentul a arătat că nu sunt întrunite condițiile cazului bine justificat și al pagubei iminente, cerințe cu caracter cumulativ, reglementate de Legea contenciosului administrativ. Astfel, instanța de judecată nu a arătat care sunt împrejurările legate de existența unui prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență, sau perturbarea gravă a funcționării unui autorități publice sau a unui serviciu public, împrejurări care să fie de natură a argumenta că este vorba de o pagubă iminentă. Nu se poate vorbi de o pagubă iminentă, a mai arătat recurentul, conform definiției din art. 2 alin. (1) lit. ș), având în vedere că, prin ordinul de eliberare din funcție al reclamantului, nu se creează o pagubă iminentă inspectoratului școlar județean și nici domnului C.I., care, în baza ordinului respectiv, revine la catedră.

Recurentul a mai arătat că ordinul contestat se bucură de prezumția de legalitate, ce nu poate fi surmontată de simple afirmații ale reclamantului și că acest ordin a fost emis în conformitate cu prevederile Legii nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, precum și cu ale O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a administrației publice centrale. Examinând hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru motivele expuse în continuare. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conține o definiție a ei, în termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În recursul său, pârâtul a pretins că două din condițiile din art. 14 ale Legii contenciosului administrativ nu sunt îndeplinite, cea a cazului bine justificat și cea a pagubei iminente, critici care sunt însă nefondate.

Astfel, argumentul judecătorului fondului în privința cazului bine justificat, în sensul că această cerință legală este satisfăcută în considerarea faptului că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009, acest din urmă act normativ fiind declarat neconstituțional, cum neconstituțională a fost declarată și legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, este decisiv în a aprecia satisfacerea exigenței legale definită în art. 2 lit. t) din Legea 554/2004. Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituțională legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin lege.

Prevederile O.U.G. nr. 105/2009, care au reglementat aceleași soluții juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 și 26, art. III – IV și VIII și anexa 1), la care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009. La pronunțarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituțională legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2007, controlul de constituționalitate raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat și declarat neconstituțional să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispozițiile inițiale în materia respectivă.

S-a constatat că argumentele reținute în Decizia nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi , valabile și în privința O.U.G. nr. 105/2009. Or, prin respectiva decizie, Curtea Constituțională a conchis că modalitatea de reglementare a funcției publice și „actului administrativ” de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze, prin reglementările sale O.U.G. nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcționari de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările și completările ulterioare. S-a observat, totodată, că respectivele reglementări exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ-teritoriale și pune în discuție regimul constituțional și legal actual al funcției publice.

De asemenea, nici critica referitoare la neîndeplinirea condiției pagubei iminente nu poate fi primită. Contrar celor susținute de recurent, judecătorul cauzei a indicat împrejurările de natură a argumenta iminența pagubei în cazul executării ordinului contestat de către reclamant. Evident, nu este vorba de prejudicierea, mai exact de iminența prejudicierii, inspectoratului școlar județean, ci a domnului C.I., judecătorul fondului arătând că veniturile salariale ale acestuia au fost diminuate cu aproximativ 40%, iar paguba sporește proporțional cu mărimea perioadei de timp în care ordinul își produce efectele. Prin urmare, în mod corect, prima instanță a reținut că exigența legală amintită, astfel cum e definită in art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ, este satisfăcută, și că, și din acest punct de vedere, acțiunea reclamantului este întemeiată.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de pârât. Văzând că s-au cerut cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte va obliga recurentul să-i plătească reclamantului, cu acest titlu, suma de 1500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, împotriva sentinței civile nr. 3575 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la cheltuieli de judecată către reclamantul C.I. în cuantum de 1500 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.