ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2870/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2870/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei. Situația de fapt

Prin

acțiunea înregistrată la data de 15 iulie 2009 pe rolul Curții

de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, și

ulterior precizată, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâtul

Ministerul Tineretului si Sportului, solicitând anularea Ordinului 582 din 24

aprilie 2009 care a avut la bază O.U.G. nr. 37 din 22 aprilie 2009 privind

unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice si obligarea paratei la plata sumei de 100.000 Euro

daune morale, cu cheltuieli de judecata.

În motivarea

acțiunii reclamanta a arătat că, în fapt, prin ordinul 582 din 24

aprilie 2009 care a avut la baza O.U.G. nr. 37/2009 si art. 65 alin. (1) din

Legea nr. 53/2003, funcția de conducere de Director a Direcției

pentru Tineret si Sport a județului Maramureș a fost

desființată, iar drept consecința raportul de munca al

reclamantei a încetat. În opinia reclamantei, actul atacat este nelegal si

netemeinic întrucât din punct de vedere formal se impunea ca decizia sa

cuprindă motivele care determina concedierea, precum si termenul in care

poate fi contestata la instanța competenta, iar omisiunea acestor elemente

se sancționează cu nulitatea absoluta in conformitate cu

dispozițiile Deciziei Curții Constituționale numărul

506/2005. În acest context, actul administrativ atacat nu poate fi verificat in

drept sub aspectul menționat mai sus. Întrucât nu are o motivare in fapt,

fiind încălcate in acest sens art. 20 din Constituție prin raportare

la art. 6 punctul 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile

economice, sociale si culturale care recunoaște si garantează dreptul

la munca, precum si art. 44 din Constituție referitor la dreptul de

proprietate privata coroborat cu art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților

fundamentale prin care este consacrat si protejat dreptul de proprietate.

Mai mult, la

data emiterii ordinului reclamanta se afla in concediu de odihnă în

conformitate cu actul medical depus în probațiune la dosar.

Desființarea

locului de munca nu este nici măcar efectiva, deoarece prin art. III alin.

(3) din O.U.G. nr. 37/2009 se menționează faptul ca serviciile

publice deconcentrate ale ministerelor vor fi conduse de un director coordonator,

situație in care postul respectiv nu este desființat efectiv si

atunci nu mai putem vorbi despre o cauza reala si serioasa. Cu alte cuvinte,

desființarea efectiva impune eliminarea acestuia din organigrama precum si

din statul de funcții al unității,

per a contrario

,

ocuparea postului respectiv de către o alta persoana sub o alta titulatura

dar păstrând aceleași atribuții nu reprezintă altceva decât

o dovada clara a încălcării contractului individual de munca precum

si a dispozițiilor legale care conferă protecție angajatului

împotriva atitudinii discreționare abuzive a angajatorului. Raportul

juridic dintre angajat si angajator referitor la actul administrativ din 1

octombrie 2005 prin care petenta a fost numita in funcția de director,

precum si prezentul ordin atacat are o natura juridica complexa având la baza

un act administrativ in temeiul căruia s-a încheiat contractul de munca si

deci sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, făcând trimitere în acest sens la

dispozițiile art. 35 precum si la art. 100 din Legea nr. 188/1999.

Nu in ultimul

rând, in ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009 sunt aplicabile

dispozițiile Curții Constituționale a României care s-a

pronunțat cu privire la propunerea legislativa de modificare a Legii nr. 188/1999

cu conținut identic reiterat in cadrul O.U.G. nr. 37/2009, ca fiind

neconstitutională, fapt care implica perseverarea intr-o atitudine abuziva

si nedemocratica.

Printr-o

precizare de acțiune din data de 3 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat

obligarea paratului la plata sumei de 100.000 Euro echivalent in lei la data

plații efective. În motivarea acestei precizări de acțiune

reclamanta a arătat ca spre deosebire de celelalte despăgubiri civile

care presupun un suport probator, in privința daunelor morale nu se poate

apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care in raport de

consecințele suferite de către partea vătămata va aprecia o

anumita suma globala care sa compenseze prejudiciul moral cauzat. Emitentul actului

are un comportament total abuziv, in acest sens fiind depus în probațiune

copia Ordinului 1444 din 7 septembrie 2009 prin care Ministerul Tineretului și

Sportului a dispus detașarea reclamantei, cu toate ca aceasta se afla in

concediu medical. Afecțiunile medicale de care suferea reclamanta au fost

agravate de stresul provocat atât de revocarea din funcție cat si de

șicanele provocate de către emitentul actului pretins abuziv.

Prin

aceeași precizare de acțiune, reclamanta a solicitat instanței

sa constate suspendarea de drept a unui nou ordin cu numărul 1863 din 19

octombrie 2009, ordin care preia întocmai conținutul ordinului atacat prin

prezenta acțiune introductiva de instanța care a fost suspendat prin

sentința civila nr. 299 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj,

sentința rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de

către Înalta Curte de Casație si Justiție.

Soluția

primei instanțe:

Prin

sentința civilă nr. 605 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte

cererea reclamantei G.C., și în consecință, a dispus anularea

ordinului nr. 44582 din 24 aprilie 2009 emis de Ministerul Tineretului și

Sportului, prin ministrul M.I.R., a constatat suspendarea de drept a Ordinului

nr. 1863 din 19 octombrie 2003, emis de către același minister prin

ministrul S.L.P., a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 de lei, daune morale

în favoarea reclamantei, și la plata sumei de 4764 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Considerentele

primei instanțe:

Pentru a

hotărî astfel, curtea de apel a reținut în esență, faptul

că actul administrativ atacat în cauză a fost emis pentru executarea

dispozițiilor art. III alin. (1) și alin. (11) din O.U.G. nr. 37/2009

privind unele măsuri de îmbunătățire a

activității administrației publice, aspect ce rezultă, de

altfel, din mențiunile operate în formula introductivă a actului

administrativ individual examinat unde se menționează, între altele,

și acest temei legal.

Curtea de apel

a reținut, în esență, faptul că, în raport cu împrejurarea

că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 publicată în M.Of. nr.

758 din 6 noiembrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că

legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măguri de

îmbunătățire a activității administrației publice

este neconstituțională, atrage ca o consecință

firească, nelegalitatea deciziei atacate, instanța apreciind în acest

sens, că actul administrativ individual emis în executarea și

aplicarea unei dispoziții legale declarate neconforme cu Constituția

înfrânge principiul legalității și drept urmare, este nelegal.

Aspectele

legate de împrejurarea că O.U.G. nr. 37/2009 au fost între timp abrogate

de O.U.G. nr. 105/2009 au fost apreciate de curtea de apel ca fiind lipsite de

relevanță în cauză, de vreme ce noul act normativ preia integral

dispozițiile legale ale vechiului act normativ.

Împrejurarea

că între timp autoritatea a desemnat o altă persoană în

funcția publică s-a apreciat că nu poate fi opusă cu succes

pentru a paraliza demersul reclamantei deoarece aceasta vizează

același cadru normativ analizat de Curtea Constituțională în

decizia sa de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 37/2009 și a legii

de aprobare și care urmărește ca obiectiv zădărnicirea

punerii în executare a hotărârii judecătorești.

Cu privire la

precizarea de acțiune depusa la dosarul cauzei in data de 3 noiembrie 2009,

instanța a apreciat cererea de constatare a suspendării de drept a

Ordinului 1863 din 19 octombrie 2009 ca fiind total neîntemeiata. Astfel,

conform art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 „în ipoteza în care se emite

un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat

de către instanță, acesta este suspendat de drept. în acest caz

nu este obligatorie plângerea prealabilă”.

Instanța a

constatat faptul că în cazul concret dedus judecații, ne aflam in

prezenta ipotezei prevăzute de către textul enunțat, la data de

16 iunie 2009 Curtea de Apel Cluj dispunând prin sentința civilă nr.

299 din 16 iunie 2009, cu caracter executoriu, suspendarea efectelor actului

administrativ a cărui anulare se cere prin cererea de chemare in judecata

dedusa judecații in prezentul dosar, iar hotărârea a rămas

irevocabila prin respingerea recursului de către înalta Curte de

Casație si Justiție. Cu toate acestea, la data de 19 octombrie 2009,

același parat Ministerul Tineretului si Sportului adopta un nou ordin cu

numărul 1863, prin care dispune masuri identice cu cele adoptate prin

ordinul anterior 582 din 24 aprilie 2009 suspendat irevocabil de către

instanța. Astfel, prin ordinul 1863 din 19 octombrie 2009 se dispune

deasemenea desființarea funcției de conducere de director la Direcția Județeană pentru Tineret Maramureș si încetarea raportului de

munca al reclamantei la data expirării termenului de preaviz. Singurul

element de diferențiere intre cele doua ordine ii constituie temeiul de

drept, in condițiile in care primul ordin este motivat in drept pe

dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 iar al doilea ordin este motivat în drept

pe dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009. Acest element de diferențiere nu

poate argumenta ideea ca este vorba despre doua acte administrative cu

conținut si finalitate diferita, deoarece masurile dispuse sunt identice,

iar temeiul de drept diferit reprezintă un element de diferențiere

pur formal.

În

condițiile în care masurile dispuse sunt identice, textul art. 14 alin. (5)

din Legea nr. 554/2004 este pe deplin incident si adoptarea celui de al doilea

ordin nu reprezintă altceva decât o dovada a disprețului față

de actul de justiție, situație inacceptabilă din partea unei

autorități publice intr-un stat de drept. Pentru a da eficiență

textului enunțat și a releva abuzul autorității,

instanța considera deopotrivă admisibila și întemeiată

cererea de constatare a suspendării de drept a celui de al doilea act

administrativ în baza textului enunțat.

Cu privire la

daunele morale, instanța a apreciat, în esență, faptul că

într-adevăr, prin emiterea ordinului contestat a fost vătămat

grav dreptul la munca al reclamantei, cauzându-i-se prejudicii de ordin moral

prin popularizarea în presa locală a acestui eveniment nefericit pentru

parcursul profesional. Reclamantei i-au fost afectate astfel onoarea,

prestigiul și demnitatea ocrotite de lege.

Mai mult,

emitentul actului atacat a emis ulterior un alt act administrativ prin care a

dispus detașarea reclamantei în Județul Harghita pe o perioada de șase

luni. În condițiile în care acest ordin de detașare nu cuprinde nici

o argumentație referitoare la necesitatea acestei modificări a

locației in care reclamanta să-și desfășoare

activitatea la o mare distantă față de localitatea de domiciliu,

în opinia instanței de fond măsura dispusă, a avut un evident

caracter șicanator. În acest sens curtea de apel a reținut și

faptul că la scurt timp ordinul de detașare a fost revocat de

către emitent intr-o maniera tot atât de arbitrara și lipsită de

orice motivație, așa încât, rezultă faptul că

detașarea nu era motivată de vreun considerent legat de buna

funcționare a serviciului public.

Instanța a

reținut astfel că delegarea șicanatorie pentru considerente care

nu au legătura cu buna funcționare a serviciului public a fost de

natură să producă un prejudiciu moral prin climatul tensionat

astfel provocat și temerea că reclamanta va fi nevoită să

părăsească localitatea de domiciliu și mediul în care și-a

derulat activitatea profesională și viața privată.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale instanța a avut în vedere însă faptul

că detașarea nu a fost efectivă fiind revocată la scurt

timp, așa încât reclamanta nu a părăsit nici măcar o zi

localitatea de domiciliu.

Cu privire la

problemele medicale cauzate sau agravate de actul administrativ atacat,

instanța a reținut că nu se poate stabili un raport de

cauzalitate cert intre emiterea actului administrativ, disconfortul psihic

produs și afecțiunea invocată: lombosciatică discogenă.

Mai mult, a reținut instanța, afecțiunile medicale provoacă

în primul rând un prejudiciu material (a cărui reparare nu a fost

solicitată de către reclamantă) și doar subsecvent un

prejudiciu moral, în condițiile în care se poate stabili un raport de

cauzalitate cert între fapta ilicită (actul administrativ nelegal în cazul

analizat) și prejudiciul cauzat. În opinia instanței, în cazul

concret dedus judecații acest raport de cauzalitate nu este probat și

mai mult, lipsesc orice elemente concrete din care instanța să

stabilească raportul de cauzalitate prin aplicarea unei prezumții

simple.

În concluzie,

instanța a reținut că maniera în care emitentul actului a

procedat a creat un prejudiciu moral, insa cuantumul sumei solicitate cu acest

titlu de către reclamanta este total nerealist (100.000 Euro in echivalent

lei) și acordarea sa ar avea ca finalitate îmbogățirea fără

justă cauză a reclamantei.

Instanța a

apreciat ca justa reparare a prejudiciului se poate realiza într-o maniera

satisfăcătoare prin obligarea paratului emitent al actului la plata

sumei de 3000 Ron cu titlul de daune morale, reținând totodată faptul

că anularea actului administrativ urmată de repunerea reclamantei în

funcția publică din care a fost înlăturată oferă ea

însăși, o satisfacție de ordin moral care contribuie la

repararea aceluiași prejudiciu.

Calea de atac

exercitată

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs reclamanta G.C. precum și

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

În motivarea

recursului său, reclamanta a criticat sentința de fond în ceea ce

privește acordarea daunelor morale, solicitând în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., modificarea sentinței în sensul acordării daunelor morale

în cuantumul solicitat.

Consideră

recurenta că deși instanța de fond a constatat caracterul abuziv

al actului administrativ și comportamentul șicanelor ulterior

emiterii actului, a deconsiderat și principiile care au fost

încălcate și care ar fi trebuit reparate în conformitate cu

principiul

restitutio in integrum

.

Pârâtul

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a

criticat sentința pentru netemeinicie și nelegalitate - solicitând

modificarea acesteia în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- A arătat

pârâtul-recurent că – la momentul emiterii Ordinului atacat, O.U.G. nr.

37/2009 era în vigoare și nu era declarată

neconstituțională și având putere de lege era obligatorie pentru

instituție.

- Ordinul

Ministrului Tineretului și Sportului nr. 582 din 24 aprilie 2009 a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în materia concedierii care nu țin de

persoana salariatului, drept urmare nu poate fi reținută nulitatea

acestora.

- În ceea ce

privește daunele morale se arată că pentru acordarea daunelor nu

este suficient ca măsura luată de angajator să fi fost

anulată de instanța de judecată, angajatul în cauză trebuie

să dovedească în mod neechivoc faptul că valorile sale morale au

fost legate în mod grav.

Aprecierile

instanței de recurs

Analizând

cererile de recurs formulate, Înalta Curte având în vedere motivele invocate,

normele legale incidente în cauză precum și în raport de

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că

acestea sunt nefondate pentru considerentele următoare:

- În ceea ce

privește recursul reclamantei, se constată că așa cum a

precizat și recurenta - reclamantă judecătorul este singurul în

măsură să aprecieze în raport de consecințele suferite de

partea vătămată, o anumită sumă globală care

să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Astfel, s-a

reținut că detașarea ulterioară a reclamatei printr-un alt act

administrativ a avut caracter șicanatoriu însă și împrejurarea că

detașarea nu a fost efectivă, fiind invocată la domiciliu nici

măcar o zi. De asemenea s-a reținut că nu există o

relație de cauzalitate certă între emiterea actului administrativ

și afecțiunea provocată.

În ceea ce

privește susținerile recurentei referitoare la mecanismul mediatic

defăimător care nu ar putea crea prezumția de legalitate privind

actul administrativ și de nelegalitate a comportamentului reclamantei; se

reține că însuși reclamanta-recurentă afirmă că

și în ciuda pronunțării unei hotărâri judecătorești

favorabile, tot există o suspiciune și o îndoială în rândul receptorilor

de presă, astfel că nu reprezintă un criteriu obiectiv pentru

aprecierea daunelor morale.            - Referitor la recursul pârâtului Ministerul

Educației și Cercetării și Tineretului și Sportului se

reține că în mod corect instanța de fond a constatat că

actul administrativ a fost emis pentru executarea dispozițiilor art. III alin.

(1) și alin. (11) din O.U.G. nr. 37/2009.

Cu privire la O.U.G.

nr. 37/2009 s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr.

1257 din 7 octombrie 2009 constatându-se că legea pentru aprobarea O.U.G. nr.

37/2009 este neconstituțională.

Întrucât

instanța de contencios constituțional a constatat că prin

reglementările sale O.U.G. nr. 37/2009 afectează statutul juridic al

unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale

administrației publice centrale din unitățile administrativ

teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, reținându-se și faptul

că Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență

materială, încălcându-se dispozițiile art. 115 alin. (6) din

Constituție, instanța de fond corect a constatat că actele

administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 sunt lovite de nulitate.

Faptul că

la data admiterii ordinului atacat, nu exista decizia Curții

Constituționale nu are relevanță, întrucât așa cum s-a

arătat mai sus, temeiul juridic al emiterii ordinului este declarat neconstituțional

- prin urmare nu există un temei legal. De menționat în acest sens

și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce

privește daunele morale, se constată că din analiza judecătorului

fondului , s-a făcut o apreciere corectă a întinderii prejudiciului

moral. Or, instanța de fond a relevat abuzul autorității care a

adoptat un al doilea ordin în disprețul actului de justiție ceea ce conduce

la concluzia vătămării reclamantei în drepturile și

interesele sale legitime cu consecințe asupra cuantificării daunelor

morale.

Constatând că

în mod corect s-a făcut analiza circumstanțelor de fapt și de

drept, instanța de fond a pronunțat o sentință legală

și temeinică și, în consecință în conformitate cu art.

312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de G.C. și de Ministerul Educației,

Cercetării și Sportului împotriva sentinței civile nr. 605 din

24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 iunie 2010.