Decizia nr. 3348/2009 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 13046/2008 a Tribunalului București

Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 1 aprilie 2008 pe rolul Tribunalul București, secția comercială, reclamanta A.V.A.S. a solicitat obligarea pârâtului N.I. la plata următoarelor sume datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. B 019 încheiat între părți la data de 30 aprilie 2004; respectiv: 237,3 Ron reprezentând penalități calculate conform clauzei 9.5. pentru nerealizarea de către societate în anul 2004 a unei cifre de afaceri de minim 50% din obiectul principal de activități; echivalentul în Ron calculat la cursul de schimb B.N.R. din ziua plății a sumei de 750 Euro, reprezentând penalități calculate conform clauzei de la art. 9.9.3. în vederea considerării ca realizate a investițiilor prevăzute pentru anii I și II investiționali; echivalentul în Ron a sumei de 110.300 Euro reprezentând penalități calculate conform clauzei 9.10.7. pentru nerespectarea termenului de 30 zile calculat de la data transferului dreptului de proprietate, a prezentării dovezii de înregistrare a garanției reale mobiliare la Registrul acționarilor societății sau în alt Registru Independent.

Prin sentința comercială nr. 13046 din data de 28 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că obligația stipulată la art. 9.5. este o obligație de diligență și prin urmare revenea reclamantei sarcina de a proba împrejurarea că pârâtul, debitorul obligației, nu a depus diligența necesară pentru atingerea rezultatului dorit, probă pe care reclamanta nu a făcut-o. Cu privire la obligația stabilită prin clauza de la art. 9.91. în sarcina cumpărătorului de a realiza în societate într-o perioadă de doi ani de la data primei ședințe AGA o investiție din surse proprii sau atrase în numele său, de 5.000 Euro, tribunalul constată în înscrisurile depuse respectiv certificatele emise de cenzorii societății și transmise reclamantei la data de 5 iulie 2005 și 5 octombrie 2006, că obligația investițională a fost realizată astfel că penalitățile stabilite prin clauza de la art. 9.10.1. pentru neexecutare nu sunt datorate. Referitor la penalitățile solicitate pentru nerespectarea clauzei privind obligativitatea prezentării documentelor de înregistrare a garanției reale mobiliare în termen de 30 zile de la data transferului dreptului de proprietate, respectiv de la data de 27 iunie 2004, prima instanță apreciază că deși pârâtul și-a îndeplinit această obligație cu întârziere respectiv la 17 august 2004, iar dovada a fost transmisă reclamantei la data de 25 august 2004 cu recomandata nr. 90827, penalitățile solicitate nu sunt datorate în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada procedurii vreunui prejudiciu ca urmare a transmiterii dovezii de înregistrare cu depășirea termenului contractual.

Prin decizia comercială nr. 260 din 29 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței fondului. Verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente, în raport de motivele de apel formulate, instanța de control judiciar a apreciat că dezlegarea dată de prima instanță este corectă în sensul că pârâtul nu datorează penalitățile solicitate de reclamantă. În esență instanța de apel reține că obligația asumată de cumpărător prin clauza de la art. 9.5. din contract de a determina societatea să realizeze o anumită cifră de afaceri, este o obligație de diligență, a cărei neexecutare reclamanta nu a dovedit-o. Referitor la obligația cumpărătorului de a realiza o investiție în sumă de 5.000 Euro, instanța constată că penalitățile prevăzute în art. 9.10.1. se datorează numai în ipoteza nerespectării obligației, respectiv a nerealizării ei, or probele administrate confirmă realizarea investiției în cuantumul prevăzut la art. 9.9.1. din contract. Totodată, instanța constată și faptul că pârâtul i-a comunicat reclamantei la data de 18 august 2004 dovada înregistrării garanției reale mobiliare cu recomandata nr. 46467.

Împotriva acestei decizii reclamanta A.V.A.S. a declarat recurs în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului și pe fond admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata penalităților contractuale solicitate. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea criticilor formulate recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală având în vedere interpretarea dată de instanță prevederilor contractuale precum și aspectelor legate de principiul respectării cu bună credință a convențiilor asumate. În acest sens, recurenta reiterează toate apărările invocate prin motivele de apel arătând că obligația de la art .9.5. este o veritabilă obligație de rezultat, respectiv o obligație de a face, care nu a fost executată. Susține recurenta totodată că pentru ca obligația investițională să fie considerată realizată, cumpărătorul trebuia să prezinte în termen de 30 zile de la scadența prevăzută în anexa 4 certificatul emis de cenzori prin care se confirma operațiunea în cauză, sub sancțiunea aplicării de penalități prevăzute la art. 9.10.1. din contract. În ceea ce privește obligația de înregistrare a gajului recurenta arată că aceasta a fost îndeplinită cu întârziere respectiv la 5 iulie 2007 când a primit din partea societății scrisoarea de confirmare nr. 46467 din 18 august 2004 emisă de către SC R. SA.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată constată că recursul este nefondat. Argumentele recurentei subsumate motivului de nelegalitate invocat, respectiv încălcarea art. 969 C. civ., după care convențiile legal făcute au putere de lege pentru părți dar și pentru instanță, vizează interpretarea dată de instanță clauzelor din contract în temeiul cărora a solicitat obligarea intimatului la plata de penalități. Or, sub acest aspect, Curtea constată că articolele din contractul părților, în dispută, au un conținut clar și precis și nu dau loc la îndoială sau ambiguitate și, prin urmare aplicarea lor de judecătorii fondului sau apelului, din perspectiva caracterului său devolutiv, nu este susceptibilă de a fi cenzurată pe calea extraordinară a recursului, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, Curtea nu constată nicio denaturare în interpretarea clauzelor prevăzute la art. 9.5. și art. 9.10.1. din contract de natură să impună concluzia încălcării voinței părților. Astfel obligația statuată la art. 9.5. din contract „de a determina societatea să realizeze o anumită cifră de afaceri pe o perioadă de cinci ani de la semnarea contractului” este o obligație de diligență și nu o obligație de rezultat, distinct de faptul că recurenta, în cadrul controlului postprivatizare cu care este însărcinată prin lege, trebuia să demonstreze în ce măsură hotărârile cumpărătorului și votul său în adunările generale ale societății reprezintă o neexecutare a acestei obligații. Și clauza de la art. 9.10.1. referitoare la penalitățile datorate de cumpărător în cazul neîndeplinirii obligațiilor investiționale este clară și precisă în sensul că penalitățile de "10% din suma rămasă neinvestită" se referă explicit la nerealizarea investițiilor or, însăși recurenta confirma realizarea investițiilor conform anexei 4 la contract. În sfârșit, ultimul aspect invocat de recurentă referitor la comunicarea documentelor de înregistrare a garanției reale mobiliare, pune în discuție o chestiune de netemeinicie, pe situația de fapt reținută legată de primirea corespondenței între părți, care nu poate face obiectul controlului de legalitate pe calea recursului. Pentru considerentele mai sus înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.