ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1226/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată că prin decizia nr. 955 din 20 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis recursul declarat de pârâta E.P.C.O. BULGARIA, împotriva deciziei nr. 252 din 30 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială; a fost casată decizia atacată cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea instanței de apel nu răspunde exigențelor legale sub aspectul motivării impuse de articolul 261 C. proc. civ., în măsura în care conține numai afirmații cu privire la legalitatea și temeinicia sentinței fondului, fără ca această concluzie să fie fundamentată pe argumente de fapt și de drept cu referire la criticile formulate prin motivele de apel.

Argumentul instanței în sensul că sumele la care pârâta a fost obligată sunt corecte deoarece au fost verificate pe aspectul modului de calcul de expertiză contabilă dispusă în apel este insuficient deoarece contestările pârâtei au vizat în primul rând aspecte ce țin de interpretarea clauzelor contractului de natura obligațiilor asumate și de efectele convențiilor de reeșalonare a scadenței obligațiilor asumate, aspecte care nu intră în sfera atribuțiilor expertului ci constituie chestiuni de judecată esențiale în soluționarea cauzei. În apel după casare, prin decizia nr. 357 din 7 iulie 2009 Curții de Apel București, secția a V-a comercială, se respinge apelul formulat de apelanta reclamantă A.V.A.S.

împotriva sentinței comerciale nr. 12169 din 27 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 15987/3/2004 și se admite apelul formulat de apelanta pârâtă E.P.C.O. BULGARIA împotriva aceleiași sentințe pe care o schimbă în tot în sensul că se respinge acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a constatat că prin sentința comercială nr. 12169 din 27 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta SC E.P.C.O. BULGARIA și a fost obligată pârâta la plata sumei de 693.852 Euro reprezentând penalități.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau din contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din 224 decembrie 2001, contract ce are ca obiect vânzarea către pârâtă a unui procent de 69,984 % din valoarea capitalului social subscris al SC C. SA BUZĂU. S-a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută la clauza nr. 8 octombrie 2 prin care s-a obligat să determine societatea să plătească vânzătorului dividendele restante inclusiv cele aferente anului 2001 și daunele datorate, neîndeplinirea acestei obligații determinând plata unei penalități de 15 % din prețul de cumpărare, respectiv 138.986 Euro.

De asemenea, s-a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de înregistrare a gajului, astfel că datorează penalități de 0,1 % pe zi, în cuantum de 274.119 Euro începând cu data de 23 februarie 2002. Pentru înregistrarea cu întârziere a garanției reale mobiliare la arhiva electronică, începând cu 16 februarie 2002, pârâta datorează penalități în sumă de 280.675 Euro. Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți. Apelanta pârâta a criticat sentința arătând că nu datorează penalități întrucât obligația prevăzută la art. 8 octombrie 2 din contract este o obligație de mijloace iar nu de rezultat, respectiv obligația de a determina societatea să plătească dividendele restante și daunele aferente, negarantând în nici un fel reclamantei îndeplinirea acestei obligații de către societate.

De asemenea, în ceea ce privește penalitățile datorate ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate prin art. 8 noiembrie 3. pârâta arată că părțile au încheiat actul adițional nr. 1 din 11 decembrie 2003 prin care au convenit modificarea contractului cu privire la reeșalonarea obligațiilor de investiții ale pârâtei. Așa fiind, pârâta în mod greșit a fost obligată la plata unor penalități pentru neîndeplinirea unor obligații care nu erau scadente. A.V.A.S., a criticat sentința sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.853,5 Ron. În apel după casare a fost efectuată o expertiză financiar contabilă. Această expertiză nu a făcut decât niște calcule pur matematice având în vedere pretențiile reclamantei A.V.A.S.

și prevederile contractuale cu privire la cuantumul penalităților. Criticile aduse sentinței de către apelanta pârâtă au fost considerate ca întemeiate deoarece, potrivit dispozițiilor art. 8 octombrie 2. din contractul încheiat, pârâta, în calitate de acționar majoritar, s-a obligat să determine societatea să plătească vânzătorului dividendele restante inclusiv cele aferente anului 2001 și daunele aferente acestora (daune al căror cuantum va fi stabilit de instanțele judecătorești competente prin hotărâri judecătorești definitive) în termen de 1 an de la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor. Așadar apelanta pârâtă și-a asumat o obligație de mijloace și nu de rezultat, obligația sa fiind aceea de a determina societatea să plătească dividendele restante.

În cazul unei obligații de mijloace îndatorirea asumată nu este precizată la momentul contractării, iar în cazul neatingerii rezultatului dorit sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus pentru atingerea acestuia prudența și diligenta care se impuneau, revine creditorului. În speță, A.V.A.S., nu a făcut dovada că pârâta nu a depus diligențele necesare pentru a determina societatea să plătească dividendele restante. Așadar nu s-a făcut dovada că în calitate de acționar majoritar în cadrul unei adunări generale pârâta s-ar fi opus sau ar fi votat împotrivă ca societatea să achite dividendele restante. Răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligației este angajată numai dacă nu a utilizat toate mijloacele sau a procedat cu neglijență sau imprudență.

Ca atare era necesar să se dovedească culpa. În ceea ce privește obligația prevăzută la art. 8 noiembrie 3 din contract, respectiv de a înregistra garanția reală mobiliară în registrul independent național al acționarilor și la arhiva electronică pentru acțiunile rezultate din majorarea capitalului social cu valoarea investițiilor asumate pentru anul 2002 precum și obligația să prezinte vânzătorului dovada înregistrării garanției reale mobiliare, Curtea reține următoarele: Părțile au încheiat actul adițional nr. 1 din 11 decembrie 2003 prin care au convenit modificarea contractului în sensul reeșalonării obligațiilor de investiții ale apelantei pârâte. Așa fiind, tribunalul în mod greșit a obligat pârâta la plata de penalități pentru neîndeplinirea unor obligații care nu erau scadente față de actul adițional încheiat.

Împotriva acestei decizii reclamanta A.V.A.S. București a declarat recurs invocând art. 304 pct. 9 și 169 C. proc. civ., precum și art. 969, 1169, 1082 C. civ. La data de 25 ianuarie 2010 recurenta și-a restrâns cuantumul pretențiilor la suma de 1835,50 lei reprezentând cheltuieli de judecată pentru că noul debitor ce a preluat drepturile și obligațiile intimatei a achitat sumele datorate de fostul cumpărător cu titlu de penalități și care au format obiectul prezentului dosar. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, va respinge recursul pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 132 din Titlul III (Procedura înaintea primei instanțe) C. proc. civ., obiectul acțiunii civile poate fi modificat dacă se solicită aceasta la prima zi de înfățișare.

De asemenea, nu se considera modificare a obiectului cererii micșorarea câtimii pretențiilor si nu se va acorda termen paratului pentru a lua cunoștință de aceasta modificare. Cazurile prevăzute de art. 132 C. proc. civ., se refera la procedura în fața primei instanțe. Căile de atac ordinare au ca obiect analiza legalității si temeiniciei hotărârilor date în primă instanță sau în fază procesuală a apelului. Astfel, este inadmisibilă mărirea sau micșorarea câtimii obiectului cererii de chemare in judecata in alta faza procesuala decât in prima instanța, chiar dacă aceasta mărire/micșorare a pretențiilor nu este calificata în drept ca o modificare a cererii de chemare în judecată. În cazul de față, prin precizarea la recurs, recurenta A.V.A.S.

solicita restrângerea pretențiilor în sensul că renunța în întregime la pretențiile solicitate prin acțiune pretinzând doar acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.835,50 lei ocazionate în faza procesuală a apelului. Față de faptul că instanța de recurs este investită cu analiza legalității hotărârii din apel limitându-se la motivele de recurs cu care a fost sesizată, apreciem inadmisibilă precizarea recurentei în această fază procesuală. În conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., instanța poate: i) admite recursul modificând în tot sau în parte hotărârea recurată sau o poate casa, ii) respinge recursul sau iii) să ia act de renunțarea la recurs coroborat cu dispozițiile art. 246 C. proc.

civ. (plus anularea sau constatarea perimării recursului). În concluzie, precizarea recurentei ca fiind o micșorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, este inadmisibilă în această fază procesuală. Recursul formulat de recurenta-reclamantă este nefondat, fiind doar formală indicarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. și coroborarea acestuia cu textele legale „greșit încălcate sau aplicate”, respectiv art. 969 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 1082 C. civ. si art. 169 C. proc. civ. Nu hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 1082 C. civ. si art. 169 C. proc.

civ., ci hotărârea instanței de fond pe care, în mod legal si temeinic, Curtea de Apel București a cenzurat-o și a schimbat-o în totalitate respingând acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Apreciind asupra probelor administrate în cauză și asupra cererilor și apărărilor părților, instanța de apel a reținut o stare de fapt și de drept cu corespondent în realitate și în normele legale în vigoare, aplicând în mod corect dispozițiile art. 969 C. civ., care consacra principiul obligativității convențiilor legal încheiate pentru părțile contractante, precum si cele ale art. 1169 C. civ., art. 1082 C. civ. si art. 169 C. proc. civ., referitoare la probațiune. Având în vederea caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel a analizat cauza sub toate aspectele de fapt și de drept pronunțând o hotărâre legală si temeinică.

Cu privire la motivul de recurs referitor la aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., de către instanța de apel: Curtea apreciază că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 969 C. civ., atât cu privire la clauzele prevăzute în art. 8 octombrie 2 din Contract coroborat cu art. 8.15, alin. (l), cât și cu privire la dispozițiile art. 8 noiembrie 3.7 alin. (1) – (4) din Contract. La data de 24 decembrie 2001, între intimată și A.V.A.S. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 20 din 24 decembrie 2001 (denumit în continuare „Contractul”), prin care intimata a dobândit un număr de 1.930.370 acțiuni reprezentând 69,984 % din capitalul social al SC C. SA Buzău.

Conform art. 8 octombrie 2 din Contract „cumpărătorul (intimată) în calitate de acționar majoritar, se obligă să determine Societatea să plătească Vânzătorului (intimatei - reclamante) dividendele restante, inclusiv cele aferente anului 2001 și daunele aferente acestora (daune al căror cuantum va fi stabilit de instanțele judecătorești competente prin hotărâri judecătorești definitive) în termen de un an de la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor". Art. 8.15 alin. (1) din Contract prevede ca în cazul neîndeplinirii obligației mai sus menționate, intimata se obligă să plătească reclamantei o penalitate de 15 % din prețul de cumpărare.

În mod corect instanța de apel a calificat obligația asumată de intimata societate prin art. 8 octombrie 2 din Contract drept o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, intimata asumându-și obligația de a determina Societatea la plata dividendelor restante și daunelor aferente, negarantând în nici un fel reclamantei îndeplinirea acestei obligații de către Societate, respectiv neangajându-se la obținerea unui rezultat. Chiar modul de redactare al clauzei contractuale conduce la concluzia clară că obligația asumată este o obligație de mijloace și nu de rezultat. Daunele aferente dividendelor restante au fost stabilite pe cale judecătorească, de către A.P.A.P.S. (actual A.V.A.S., reclamantă) în contradictoriu cu SC C. SA Buzău, așa cum reiese din sentințele depuse la dosarul cauzei, respectiv sentințele nr. 543 din 09 mai 2000, nr. 537 din 13 martie 2002 și sentința nr. 1327 din 09 mai 2003 pronunțate de Tribunalul Buzău.

În cadrul acestor dosare pârâta SC C. SA a avut o atitudine de acceptare a cererii reclamantei și a fost de acord cu plata acestor dividende. Atitudinea procesuală a pârâtei în cadrul acestor dosare se datorează acordului și susținerii în acest sens de către intimată, în calitate de acționar majoritar. Se demonstrează astfel că intimata a avut o abordare activă în cuantificarea pe cale judecătorească a daunelor datorate către A.V.A.S. a urmare a neplății dividendelor datorate. Stabilirea întinderii acestor daune pe cale judecătorească este prevăzută expres în art. 8 octombrie 2 din Contract; plata acestora nu putea fi votată într-o Hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor SC C. SA înaintea stabilirii cuantumului lor.

Intimata a efectuat toate demersurile și a depus toate diligentele pentru stabilirea daunelor datorate A.V.A.S. de către SC C. SA tocmai în scopul convocării unei Adunări Generale a Asociaților având ca ordine de zi restituirea dividendele restante, inclusiv cele aferente anului 2001 și daunele aferente acestora către A.V.A.S. În ceea ce privește obligația de mijloace de a determina Societatea (SC C. SA) sa plătească A.V.A.S. dividendele restante, inclusiv cele aferente anului 2001 și daunele aferente acestora către A.V.A.S., executarea acesteia se poate realiza exclusiv prin participarea și exprimarea votului în Adunarea Generală a Acționarilor Societății.

Intimată în calitate de acționar nu avea nici un alt mijloc sau posibilitate de a determina plata dividendelor decât cea menționată, fapt necontestat de intimata-reclamantă A.V.A.S., intimată depunând toate diligentele în acest sens, prezentându-se în Adunarea Generală a Acționarilor Societății și votând pentru repartizarea dividendelor. Faptul că Societatea a plătit sau nu aceste dividende nu-i poate fi imputat intimatei, aceasta neasumându-și o obligație de a garanta executarea acestei obligații de către Societate, terț în raport cu raportul obligațional creat prin Contract. Intimată și-a executat în mod complet și suficient această obligație, prin inițierea unor Adunări Generale a Acționarilor, supunerea pe ordinea de zi a acestei chestiuni, discutarea acesteia și votarea în favoarea obligării Societății la plata respectivelor dividende.

Finalizarea si îndeplinirea obligației asumate de către intimată societate consta in emiterea unei hotărâri A.G.A. de repartizare și plata a dividendelor SC C. SA către A.V.A.S. Mai mult decât atât, intimata, în calitate de acționar majoritar al SC C. SA nu putea să își asume contractual o obligație ce ar fi în afara drepturilor si obligațiilor conferite de Legea societăților comerciale nr. 31/1990 acționarului unei societăți. Or, conform dispozițiilor imperative ale Legii speciale nr. 31/1990, acționarul unei societăți are dreptul și obligația de a convoca Adunarea Generală a Acționarilor, de a propune împărțirea si acordarea dividendelor si de a își exprima votul în cadrul Adunării Generale a Acționarilor, fapte săvârșite de către intimată societate.

Cu privire la motivul de recurs referitor la aplicarea greșită și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1169, 1082 C. civ. si art. 169 C. proc. civ.: Recurenta afirmă că sarcina probei revine celui care face o propunere afirmativă și, că, în speță reclamanta a dovedit faptul generator al dreptului, respectiv existenta Contractului. Mai mult, apreciază recurenta că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1082 C. civ., potrivit căruia culpa este prezumată, fără a distinge între felul obligației, de diligență sau de rezultat. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală si temeinică cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 1169, 1082 C. civ. și art. 169 C. proc. civ.

Astfel, după cum s-a mai arătat, printr-o interpretare corectă a actului dedus judecății, a Contractului si a obligațiilor părților, instanța de apel a reținut că obligația intimatei prevăzută la art. 8 octombrie 2 din Contract este o obligație de mijloace și nu de rezultat. Diferența între obligațiile de mijloace și de rezultat se manifestă și sub aspectul probațiunii. Astfel, aflându-ne în fața unei obligații de mijloace, dispozițiile art. 1082 C. civ., nu se aplică. Textul legal sus-citat presupune existenta unui rezultat, ceea ce exclude obligațiile de mijloace. În cazul probațiunii executării obligației de mijloace, sarcina probei, cu privire la dovedirea culpei debitorului obligației incumbă reclamantului, acesta trebuie sa dovedească faptul că nu s-au depus toate diligențele.

Pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală trebuie întrunite următoarele condiții: Fapta ilicită, neexecutarea obligației; Existența unui prejudiciu; Având în vedere natura clară a obligației asumate de intimată, în mod greșit și nelegal, Tribunalul București a calificat această obligație ca fiind o obligație de rezultat, obligând intimata, în lipsa dovedirii de către A.V.A.S. a culpei, la plata de penalități, în temeiul răspunderii civile contractuale.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile contractuale, instanța trece peste necesitatea întrunirii condițiilor imperative pentru a ne afla în prezența acestui tip de răspundere, arătând că „în materia răspunderii civile contractuale, creditorul obligației pretins neexecutate trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată”, iar în temeiul acestor dovezi, astfel ca hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică și a fost cenzurată în mod corect de către instanța de apel. În concluzie, cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1169, 1082 C. civ.

și art. 169 C. proc. civ. Așadar, față de menținerea în totalitate a deciziei atacate, prin care a fost schimbată în tot soluția primei instanțe și respinsă acțiunea, nu mai sunt întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ., pentru ca reclamanta să pretindă de la intimată cheltuielile de judecată de la fond. Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanta, A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 357 din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 357 din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 aprilie 2010.