ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 124/2010

Prin decizia comercială nr. 259 din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A.A.R. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 13016 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de secția a VI-a comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâta SC A.N. SRL Slatina. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că între părți s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu valoare de contract-cadru, obiectul fiecărei prestații urmând a se stabili cu prilejul comenzilor pârâtei, acceptate de reclamantă, ori, în cauză nu s-a făcut dovada vreunei comenzi a pârâtei și deci, reclamanta nu a dovedit existența și întinderea obligații de plată a prețului.

S-a mai reținut că, înștiințarea ce cuprinde obligarea pârâtei la virarea sumei de 60.000 lei în contul reclamantei nu valorează o recunoaștere a datoriei, în lipsa referințelor cu privire la ce anume reprezintă această sumă. De asemenea, persoana care semnează în numele pârâtei nu are calitatea de administrator al acesteia. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs solicitând, în principal, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea cu reținere, criticile vizând atât motive prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., cât și prevăzute de art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., recurenta susținând că procesul a fost soluționat fără a se intra în cercetarea fondului.

Astfel, se solicită a se constata că hotărârea instanței de apel nu cercetează cauza în fond sub toate aspectele de fapt și de drept invocate de reclamantă și nici nu analizează raportul dedus judecății prin prisma probelor administrate, ci, se mulțumește să reitereze în considerente aceleași aspecte expuse de prima instanță în sentința pronunțată, soluționând cauza cu neobservarea înscrisurilor noi depuse și fără să facă trimitere la acestea, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține, de asemenea, că instanțele s-au pronunțat pe anumite aspecte care nu au fost puse în discuție, dar și pe aspecte cu care nu au fost învestite, depășind atribuțiile puterii judecătorești, hotărârea suportând critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Totodată, instanța de apel a încălcat principii fundamentale ce guvernează procesul: principiul legalității, principiul aflării adevărului, întrucât nu există concordanță între realitatea împrejurărilor ce reiese din probele administrate și concluziile la care au ajuns instanțele de judecată, principiul nemijlocirii în administrarea probatoriilor, principiul rolului activ, întrucât a depășit atribuțiile ce îi reveneau. Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 46 C. com., coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991, conform cărora factura este un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea cumpărătoarei/vânzătoarei și reprezintă un mijloc de probă privitor la operațiunea facturată.

Se arată că semnătura de pe contract, deși nu a fost contestată ca neaparținând reprezentantului legal al pârâtei a făcut obiectul analizei instanței, deși obiectul îl constituia o acțiune în pretenții, ajungându-se la concluzia eronată că acțiunea nu aparține debitoarei. Intimata nu a depus întâmpinare. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 iunie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.A.R. SRL București a chemat în judecată pârâta SC A.N. SRL Slatina solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 180.347,60 lei contravaloare facturi emise și neachitate pentru marfa livrată, precum și penalități de întârziere.

Între părți s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. 57 din 21 februarie 2007 prin care reclamanta în calitate de vânzătoare îi acordă pârâtei în calitate de cumpărătoare dreptul pentru valorificarea tuturor produselor sale, comandate de pârâtă în prealabil. Contractul s-a încheiat pe o durată de 11 luni, până la 31 decembrie 2007, pentru o valoare minimă estimată, fără TVA, de 240,000 lei/an, constituind volumul de marfă ce este previzionat a fi vândut către cumpărător.

Această valoare a fost modificată ulterior prin actul adițional nr. 1 din 1 iulie 2007. Reclamanta a depus în probațiune facturile pe care susține că le-a emis în temeiul contractului menționat anterior precum și un script intitulat „înștiințare” provenind de la pârâtă, prin care aceasta recunoaște existența datoriilor față de reclamantă, pe care se obligă să le achite în mod eșalonat, începând cu 7 septembrie 2007. Pârâta a solicitat termen pentru apărare și, deși cererea a fost încuviințată, nu s-a formulat întâmpinare. Prima instanță, prin sentința comercială nr. 13.016 din 27 noiembrie 2008, a respins acțiunea reclamantei pe considerentul că facturile depuse nu au fost acceptate la plată în mod expres pentru a putea fi reținute ca mijloc de probă împotriva pârâtei, potrivit art. 46 C. com., și că nu se demonstrează existența comenzilor din partea cumpărătoarei.

De asemenea, înscrisului numit „înștiințare” nu i-a fost recunoscută valoarea probatorie, lipsindu-i data și valoarea datoriei, iar pe de altă parte fiind semnat de o persoană care nu are calitate de administrator al societății în coroborare cu actul emis de R.C. Soluția a fost menținută în apel, prin preluarea în considerentele deciziei, a celor reținute de prima instanță, fără analizarea înscrisurilor noi depuse în probațiune de reclamantă, respectiv a comenzilor de produse întocmite de către pârâtă și a înscrisurilor depuse în ședința publică din 24 februarie 2009 (extrase de cont privind plăți parțiale).

Instanța de apel, ignorând probele administrate în primă instanță, cât și în fața sa, cărora nu le-a acordat nici măcar valoarea unor începuturi de dovadă, precum și faptul că pârâta nu a infirmat starea de fapt expusă de reclamantă, nu a contestat valoarea și proveniența debitului, deși a solicitat termen pentru apărare în fața tribunalului, a pronunțat o soluție nelegală. Decizia pronunțată în apel nu răspunde criticilor apelantei, încălcând dispozițiile art. 261 C. proc. civ., și este lipsită de temei legal întrucât, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 46 și urm. C. com., cu referire la probele în materie comercială, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Întrucât hotărârea s-a dat fără ca fondul litigiului să fie analizat în vederea realizării cercetării judecătorești depline care să stabilească existența raporturilor juridice dintre părți și a obligațiilor derivând din acestea, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., se va admite recursul, cu consecința casării deciziei din apel și trimiterii apelului spre rejudecare aceleiași instanțe. La pronunțarea acestei soluții s-a ținut seama de faptul că reclamanta prin înscrisurile depuse în probațiune a realizat un început de dovadă scrisă. Astfel, unele facturi sunt însoțite de comenzi, alte înscrisuri (extrase de cont) au fost depuse în dovedirea unor plăți parțiale efectuate de pârâtă, înscrisuri care pot fi suplinite și cu administrarea altor mijloace de probă (proba cu martori, prezumțiile, expertiza, dacă se impune, corespondența comercială etc.) pentru aflarea adevărului în cauză.

De asemenea, se va analiza în ce măsură înscrisul intitulat „înștiințare” are legătură cu contractul nr. 57 din 21 februarie 2007 și dacă poate valora mărturisire, cert fiind că, potrivit art. 57 alin. (2) C. com., data înscrisului sub semnătură privată poate fi stabilită prin orice mijloc de probă arătat de art. 46 C. com. Persoana care a angajat societatea pârâtă prin semnarea contractului de vânzare - cumpărare folosind ștampila firmei, în calitate de director, se regăsește în „înștiințarea” de recunoaștere a datoriei, cât și în împuternicirea avocațială depusă la dosarul primei instanțe unde numitul D.S. figurează ca administrator al SC A.N. SRL, toate cele 3 înscrisuri purtând și ștampila societății, numele acestei persoane fiind identic cu cel al asociatului unic așa cum se regăsește acesta în informațiile oferite de O.N.R.C.

prin accesarea serviciului R.O., care nu constituie însă certificat constatator potrivit art. 4 din Legea nr. 26/1990. În această privință, chiar dacă nu s-a contestat în speță, îndoiala instanței cu privire la calitatea de reprezentant a societății pârâte putea fi lămurită prin obținerea unor informații certificate de la R.C. de la sediul pârâtei. În privința facturilor se va reține că acceptarea acestora poate fi expresă sau tacită, în cazul când ea rezultă din manifestări de voință neîndoielnice care atestă voința de a accepta factura. În consecință, în scopul aflării adevărului juridic în cauza dedusă judecății, conform art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., instanța va folosi orice mijloc de probă permis de lege, urmărind să stabilească dacă în baza contractului de vânzare - cumpărare pârâta a emis comenzi de livrare a bunurilor, dacă acestea au fost executate de reclamantă și care este totalul bunurilor livrate și facturate, precum și în ce măsură acestea au fost achitate de cumpărător, debitul actual și dacă între părți s-au stabilit raporturi comerciale și în baza altor contracte, această împrejurare în corelație cu „înștiințarea” emisă de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.A.R. SRL București împotriva deciziei nr. 259 din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2010.