ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 124/2010

Prin decizia comercială nr. 259

din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta SC A.A.R. SRL București împotriva sentinței comerciale nr.

13016 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de secția a VI-a

comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâta SC A.N.

SRL Slatina.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut că între

părți s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu valoare

de contract-cadru, obiectul fiecărei prestații urmând a se stabili cu

prilejul comenzilor pârâtei, acceptate de reclamantă, ori, în cauză

nu s-a făcut dovada vreunei comenzi a pârâtei și deci, reclamanta nu

a dovedit existența și întinderea obligații de plată a

prețului.

S-a mai reținut că,

înștiințarea ce cuprinde obligarea pârâtei la virarea sumei de 60.000

lei în contul reclamantei nu valorează o recunoaștere a datoriei, în

lipsa referințelor cu privire la ce anume reprezintă această

sumă.

De asemenea, persoana care

semnează în numele pârâtei nu are calitatea de administrator al acesteia.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs solicitând, în principal, casarea cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar în subsidiar, casarea cu reținere, criticile vizând atât

motive prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., cât

și prevăzute de art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., recurenta

susținând că procesul a fost soluționat fără a se

intra în cercetarea fondului.

Astfel, se solicită a se

constata că hotărârea instanței de apel nu cercetează cauza

în fond sub toate aspectele de fapt și de drept invocate de

reclamantă și nici nu analizează raportul dedus

judecății prin prisma probelor administrate, ci, se

mulțumește să reitereze în considerente aceleași aspecte

expuse de prima instanță în sentința pronunțată,

soluționând cauza cu neobservarea înscrisurilor noi depuse și

fără să facă trimitere la acestea, motive de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține, de asemenea,

că instanțele s-au pronunțat pe anumite aspecte care nu au fost

puse în discuție, dar și pe aspecte cu care nu au fost învestite,

depășind atribuțiile puterii judecătorești,

hotărârea suportând critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4,

5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Totodată, instanța de apel

a încălcat principii fundamentale ce guvernează procesul: principiul

legalității, principiul aflării adevărului, întrucât nu

există concordanță între realitatea împrejurărilor ce

reiese din probele administrate și concluziile la care au ajuns

instanțele de judecată, principiul nemijlocirii în administrarea probatoriilor,

principiul rolului activ, întrucât a depășit atribuțiile ce îi

reveneau.

Recurenta face trimitere la

dispozițiile art. 46 C. com., coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991,

conform cărora factura este un document justificativ care stă la baza

înregistrărilor în contabilitatea cumpărătoarei/vânzătoarei

și reprezintă un mijloc de probă privitor la operațiunea

facturată.

Se arată că semnătura

de pe contract, deși nu a fost contestată ca neaparținând

reprezentantului legal al pârâtei a făcut obiectul analizei

instanței, deși obiectul îl constituia o acțiune în

pretenții, ajungându-se la concluzia eronată că acțiunea nu

aparține debitoarei.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la 6 iunie 2008 pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.A.R. SRL

București a chemat în judecată pârâta SC A.N. SRL Slatina solicitând

instanței obligarea acesteia la plata sumei de 180.347,60 lei

contravaloare facturi emise și neachitate pentru marfa livrată,

precum și penalități de întârziere.

Între părți s-a încheiat

contractul de vânzare - cumpărare nr. 57 din 21 februarie 2007 prin care

reclamanta în calitate de vânzătoare îi acordă pârâtei în calitate de

cumpărătoare dreptul pentru valorificarea tuturor produselor sale,

comandate de pârâtă în prealabil. Contractul s-a încheiat pe o durată

de 11 luni, până la 31 decembrie 2007, pentru o valoare minimă estimată,

fără TVA, de 240,000 lei/an, constituind volumul de marfă ce

este previzionat a fi vândut către cumpărător. Această

valoare a fost modificată ulterior prin actul adițional nr. 1 din 1

iulie 2007.

Reclamanta a depus în

probațiune facturile pe care susține că le-a emis în temeiul

contractului menționat anterior precum și un script intitulat

„înștiințare” provenind de la pârâtă, prin care aceasta

recunoaște existența datoriilor față de reclamantă, pe

care se obligă să le achite în mod eșalonat, începând cu 7 septembrie

2007.

Pârâta a solicitat termen pentru

apărare și, deși cererea a fost încuviințată, nu s-a

formulat întâmpinare.

Prima instanță, prin

sentința comercială nr. 13.016 din 27 noiembrie 2008, a respins

acțiunea reclamantei pe considerentul că facturile depuse nu au fost

acceptate la plată în mod expres pentru a putea fi reținute ca mijloc

de probă împotriva pârâtei, potrivit art. 46 C. com., și că nu

se demonstrează existența comenzilor din partea

cumpărătoarei.

De asemenea, înscrisului numit

„înștiințare” nu i-a fost recunoscută valoarea probatorie,

lipsindu-i data și valoarea datoriei, iar pe de altă parte fiind

semnat de o persoană care nu are calitate de administrator al

societății în coroborare cu actul emis de R.C.

Soluția a fost

menținută în apel, prin preluarea în considerentele deciziei, a celor

reținute de prima instanță, fără analizarea

înscrisurilor noi depuse în probațiune de reclamantă, respectiv a

comenzilor de produse întocmite de către pârâtă și a înscrisurilor

depuse în ședința publică din 24 februarie 2009 (extrase de cont

privind plăți parțiale).

Instanța de apel, ignorând

probele administrate în primă instanță, cât și în fața

sa, cărora nu le-a acordat nici măcar valoarea unor începuturi de

dovadă, precum și faptul că pârâta nu a infirmat starea de fapt

expusă de reclamantă, nu a contestat valoarea și

proveniența debitului, deși a solicitat termen pentru apărare în

fața tribunalului, a pronunțat o soluție nelegală.

Decizia pronunțată în apel

nu răspunde criticilor apelantei, încălcând dispozițiile art. 261

C. proc. civ., și este lipsită de temei legal întrucât, este

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv

a dispozițiilor art. 46 și urm. C. com., cu referire la probele în

materie comercială, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

Întrucât hotărârea s-a dat

fără ca fondul litigiului să fie analizat în vederea

realizării cercetării judecătorești depline care să

stabilească existența raporturilor juridice dintre părți

și a obligațiilor derivând din acestea, în temeiul art. 312 alin. (5)

și art. 313 C. proc. civ., se va admite recursul, cu consecința

casării deciziei din apel și trimiterii apelului spre rejudecare

aceleiași instanțe.

La pronunțarea acestei

soluții s-a ținut seama de faptul că reclamanta prin

înscrisurile depuse în probațiune a realizat un început de dovadă

scrisă. Astfel, unele facturi sunt însoțite de comenzi, alte

înscrisuri (extrase de cont) au fost depuse în dovedirea unor plăți

parțiale efectuate de pârâtă, înscrisuri care pot fi suplinite

și cu administrarea altor mijloace de probă (proba cu martori,

prezumțiile, expertiza, dacă se impune, corespondența

comercială etc.) pentru aflarea adevărului în cauză.

De asemenea, se va analiza în ce

măsură înscrisul intitulat „înștiințare” are

legătură cu contractul nr. 57 din 21 februarie 2007 și dacă

poate valora mărturisire, cert fiind că, potrivit art. 57 alin. (2) C.

com., data înscrisului sub semnătură privată poate fi stabilită

prin orice mijloc de probă arătat de art. 46 C. com.

Persoana care a angajat societatea

pârâtă prin semnarea contractului de vânzare - cumpărare folosind

ștampila firmei, în calitate de director, se regăsește în

„înștiințarea” de recunoaștere a datoriei, cât și în

împuternicirea avocațială depusă la dosarul primei instanțe

unde numitul D.S. figurează ca administrator al SC A.N. SRL, toate cele 3

înscrisuri purtând și ștampila societății, numele acestei

persoane fiind identic cu cel al asociatului unic așa cum se

regăsește acesta în informațiile oferite de O.N.R.C. prin

accesarea serviciului R.O., care nu constituie însă certificat constatator

potrivit art. 4 din Legea nr. 26/1990.

În această privință,

chiar dacă nu s-a contestat în speță, îndoiala instanței cu

privire la calitatea de reprezentant a societății pârâte putea fi

lămurită prin obținerea unor informații certificate de la R.C.

de la sediul pârâtei.

În privința facturilor se va

reține că acceptarea acestora poate fi expresă sau tacită,

în cazul când ea rezultă din manifestări de voință

neîndoielnice care atestă voința de a accepta factura.

În consecință, în scopul

aflării adevărului juridic în cauza dedusă judecății,

conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța va folosi orice mijloc

de probă permis de lege, urmărind să stabilească dacă

în baza contractului de vânzare - cumpărare pârâta a emis comenzi de

livrare a bunurilor, dacă acestea au fost executate de reclamantă

și care este totalul bunurilor livrate și facturate, precum și

în ce măsură acestea au fost achitate de cumpărător,

debitul actual și dacă între părți s-au stabilit raporturi

comerciale și în baza altor contracte, această împrejurare în

corelație cu „înștiințarea” emisă de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC A.A.R. SRL București împotriva deciziei nr. 259 din 26 mai

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Casează decizia atacată cu

trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2010.