ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 958/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC D.C. SRL Oltenița le-a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA Oltenița și SC D.G. SRL și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se dispună anularea contractului de asociere în participație încheiat la data de 2 septembrie 2005 având ca obiect exploatarea fermei piscicole Nana – Luica pentru motivul că îi prejudiciază interesele întrucât deține contract de locație de gestiune încheiat cu prima pârâtă având același obiect. În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei SC A.V. SRL prin care a arătat că a încheiat cu reclamanta contractul de închiriere din 2004 pentru imobilul aferent bălților, parte din ferma piscicolă Nana - Luica și că prin încheierea contractului de asociere dintre cele două pârâte este grav prejudiciată întrucât nu poate participa la privatizarea celor două bălți închiriate.

A mai susținut că a încheiat un contract cu A.A.R. pentru prestare de servicii care nu poate să fie finalizat din culpa celor două pârâte. Litigiul a fost soluționat de Tribunalul Călărași care prin sentința nr. 571 din 13 martie 2007 a respins acțiunea și cererea de intervenție. Tribunalul a reținut că motivele invocate nu pot conduce la anularea contractului de asociere în participație care își produce efectele între părțile contractante. A fost înlăturată susținerea în legătură cu vânzarea activelor de către SC P. SA motivat de faptul în contractul de vânzare - cumpărare nu se face nicio referire la situația obligațiilor vânzătoarei față de terți cu privire la acțiunile vândute. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția comercială, care prin decizia nr. 392 din 25 septembrie 2007 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC D.C.

SRL și de intervenienta SC A.V. SRL. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în apel cele două pârâte au depus copia sentinței nr. 537 din 6 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Călărași pentru a dovedi că s-a constatat nul contractul de locație de gestiune din 1 aprilie 2004 încheiat între SC P. SA și SC D.C. SRL. Având în vedere această dovadă Curtea a stabilit că nu se mai poate reține faptul că reclamantei i s-au produs prejudicii prin încheierea contractului dintre cele două pârâte. A mai reținut instanța de apel că reclamanta și intervenienta nu au făcut efectiv dovada prejudiciilor pe care susțin că le-au suportat. Împotriva deciziei pronunțată în apel au declarat recurs reclamanta și intervenienta în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. 1. Reclamanta SC D.C. SRL Oltenița, județul Călărași, a invocat în susținerea criticilor aduse deciziei nr. 392 din 25 septembrie 2007, motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. În argumentarea pct. 7, recurenta a susținut că decizia cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii întrucât a reținut că a fost constatat nul contractul din 1 aprilie 2004, că instanța dacă ar fi verificat actele dosarului ar fi constatat că tocmai acesta era obiectul litigiului și că în această situație ar fi trebuit să constate autoritate de lucru judecat. În continuare și-a exprimat dezacordul în legătură cu faptul că soluția s-a bazat pe o sentință care a fost desființată iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare și, în fine, că instanța nu a avut în vedere faptul că în acel spațiu s-au făcut investiții care constituiau dovada prejudiciilor suferite.

În susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 5, aceeași recurentă a invocat faptul că motivele de apel nu au fost examinate cu referire specială la calificarea acțiunii sale de către instanța de fond, întrucât nu s-a stabilit expres dacă este acțiune în anularea contractului comercial respectiv sau acțiunea în constatarea nulității aceluiași contract. Față de motivele invocate, recurenta a solicitat casarea deciziei pronunțată în apel și trimiterea cauzei pentru rejudecare. 2. Recurenta intervenientă SC A.V. SRL București a invocat aceleași motive și aceleași argumente, dezvoltate mai sus, în susținerea recursului formulat de reclamanta SC D.C. SRL. În plus față de prima recurentă a susținut că instanța de fond era obligată să-i califice acțiunea ca fiind în constatarea nulității absolute chiar dacă formularea sa din acțiunea introductivă nu era explicită.

Recursurile sunt nefondate. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. invocat de ambele recurente vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când „instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”. Pentru examinarea acestui motiv trebuie reținut că trimiterea la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale cu ipotezele sale: a) îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale și b) îndeplinirea actului de către un funcționar necompetent. Din perspectiva cerințelor textului se poate constata că motivul invocat de recurente nu se încadrează în nicio ipoteză a art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. pentru a putea fi reținute. În concret, nu se poate reproșa instanțelor că au făcut o altă calificare a acțiunii decât cea care rezultă din cererile formulate de cele două recurente prin care s-a solicitat expres de către reclamantă, anularea contractului de asociație în participațiune încheiat între cele două pârâte la data de 2 septembrie 2005, iar de intervenientă prin trimiterea la contractul care face obiectul dosarului astfel cum era determinat prin cererea introductivă. Calitatea procesuală se întemeiază pe afirmarea unui drept iar acesta se justifică prin cererea de chemare în judecată din care trebuie să rezulte îndreptățirea de a le acționa în judecată pe pârâte cât și aceea de a interveni în proces pentru apărarea unui drept.

Prin urmare prin cererea de chemare în judecată reclamanta era obligată să determine obiectul acțiunii în temeiul art. 112 alin. (3) C. proc. civ. iar instanței îi revenea obligația să se pronunțe numai cu privire la obiectul acțiunii, această obligație constituind garanția aplicării principiului disponibilității recunoscut părților în proces. De altfel, din sentința fondului rezultă că motivele examinate vizau anulabilitatea actului așa încât calificarea a fost dată și în raport de motivele evocate. În plus, recurentele nu se află în ipoteza art. 84 C. proc. civ. prin care se stabilește că cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

După cum rezultă din acțiunea introductivă și din cererea de intervenție, așa cum s-a mai arătat, obiectul cererii a fost determinat prin voința părților iar argumentele au fost aduse în sprijinul a ceea ce s-a cerut. Având în vedere că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, așa cum dispune art. 129 C. proc. civ., nu se poate cere ca aceștia să depășească limitele investirii substituindu-se voinței exprese manifestate la sesizarea instanței. La aceste argumente se adaugă și faptul că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată temeiul de fapt și de drept și cu atât mai puțin se poate pune această problemă în recurs. Nu în ultimul rând, recurentele nu au demonstrat în ce constă neregularitatea actului, cu trimitere la norma încălcată și nici nu au demonstrat că a fost invocată în fața primei instanțe sau că există un motiv care se înscrie regimului procedural instituit de art. 108 C. proc.

civ. pentru a fi examinat pentru prima dată în recurs. În consecință, critica este nefondată. 2. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. invocat de ambele recurente se referă la nelegalitatea hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii. Din argumentarea acestui motiv așa cum a fost expusă mai sus, rezultă că se invocă interpretarea probelor, faptul că nu s-a ținut seama de investițiile făcute care ar fi dus cu certitudine la dovada că s-au adus prejudicii reclamantei sau intervenientei. Aceste susțineri vizează netemeinicia soluțiilor care nu poate fi invocată într-o cale extraordinară de atac prin care se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

Chiar și sub acest aspect din economia considerentelor deciziei din apel rezultă că s-a răspuns la această problemă și ceea ce este esențial este faptul că aceste susțineri trebuiau demonstrate în concret de cele două recurente și nu doar evocate. Prin decizia recurată nu s-a pus problema autorității lucrului judecat cum sugerează ca soluție recurentele pentru că nu s-a pronunțat anterior o soluție care să privească asocierea în participație concretizată prin contractul încheiat la data de 2 septembrie 2005. Trimiterea la o hotărâre prin care s-a desființat un contract de asociere încheiat anterior datei de 2 septembrie 2005 a constituit un argument pentru respingerea apelului fără să se rețină cum susțin nejustificat recurentele că obiectul litigiului din acest dosar îl constituie contractul din 1 aprilie 2004. Prin urmare, nu exista temei pentru a se constata că în cauză există autoritate de lucru judecat.

Față de cele ce preced, se va reține în concluzie că s-au formulat critici care se referă la interpretarea probelor și că nu se confirmă o contradicție între considerente și dispozitiv și nici în legătură cu obiectul cererilor deduse judecății. În fine, afirmația că instanța s-a pronunțat pe contractul din 1 aprilie 2004 nu are acoperire și nici nu a fost făcută cu bună-credință așa cum cere art. 723 C. proc. civ., părților care-și exercită drepturile procesuale. În consecință, conform art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC D.C. SRL Oltenița și de intervenienta SC A.V. SRL București împotriva deciziei nr. 392 din 25 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2008.