ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3361/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3361/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1034 din 20
iunie 2002, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamantă, a
constatat nulitatea tranzacției încheiată la 1 octombrie 1999 între părți, a
anulat sentința civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunțată de Judecătoria
Sectorului 1 București, a dispus repunerea părților în situația anterioară
încheierii tranzacției, a dispus radierea mențiunilor din Cartea funciară
nedefinitivă aflată la Biroul de carte funciară al Judecătoriei sectorului 1
București privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spațiilor de tip A
2, B 2 și C 2 situate 1 A la etajul II, tronson 5, cu o suprafață construită
desfășurată totală de 612,82 mp, cu o suprafață utilă de 478,3 mp, spațiilor de
tip A 1, B 1 și C 1 de la etajul I, tronson 5, cu o suprafață desfășurată
totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 48,3 mp și spațiile de tip A 5, B 5
și C 5 situate la etajul 5, tronson 5, cu o suprafață construită desfășurată
totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,3 mp din imobilul situat în
București, sector 1. Totodată a dispus evacuarea pârâtei din spațiile
menționate.
Prin încheierea din Camera de
Consiliu din 27 februarie 2003, instanța a dispus rectificarea erorilor
materiale din sentința civilă nr. 1034/2002, în sensul că pe lângă rectificarea
considerentelor, în dispozitiv, la alin. (5) rândul 8, se va trece suprafața de
478,3 mp, în loc de 48,3 mp, iar la enumerarea spațiilor din alin. (5) al
dispozitivului, se va trece la rândul 4, spațiile de tip D 2, la rândul 6,
spațiile de tip D 1 și la rândul 9 spațiile de tip D 5.
Prin încheierea din Camera de
consiliu din 4 aprilie 2003, s-a încuviințat o nouă cerere de îndreptare a
erorilor materiale din cuprinsul aceleiași sentințe, în sensul că la alin. (5)
rândul 6, după „suprafața utilă de 476,3 mp” se va trece și 8,74 mp teren
construit; la alin. (5) rândul 8, după „suprafața utilă de 478,3 mp” se va
trece și 81,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 11, după suprafața utilă
de 478,3 mp se va trece și 81,74 mp teren construit.
În motivarea sentinței, tribunalul a
reținut că prin sentința civilă nr. 3195 din 26 octombrie 2001, Tribunalul
București, secția comercială, a constatat nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 aprilie 1998 prin care SC B.T.T.
SA a vândut pârâtei SC V.U. SRL, tronsoanele 5 și 6 din blocul D 1 și terenul
aferent în suprafață de 24,82 mp.
S-a reținut că tranzacția încheiată
este un act subsecvent în raportul cu contractul de vânzare-cumpărare a cărui
nulitate absolută s-a constatat, astfel încât, ca urmare a desființării
retroactive a titlului de proprietate al reclamantei, asupra spațiilor
transmise pârâtei, tranzacția este lovită de nulitate absolută, ca urmare a
lipsei obiectului, sau cel puțin al neîndeplinirii condiției, ca obiectul să se
afle în patrimoniul reclamantei.
Având în vedere că tranzacția a
format obiectul sentinței civile nr. 45025 din 1 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, tribunalul a anulat această sentință, care are un
caracter accesoriu față de contractul de tranzacție, căci soarta sa depinde de
soarta contractului de tranzacție.
Ca efect al nulității tranzacției,
tribunalul a dispus repunerea părților în situația anterioară, iar ca efect al
desființării retroactive a dreptului de proprietate al pârâtei asupra spațiilor
în litigiu, în baza art. 1 din Legea nr. 7/1996 a dispus radierea mențiunilor
din cartea funciară nedefinitivă, de pe lângă Judecătoria sectorului 1
București privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spațiilor din
litigiu.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat apel pârâta SC L.T. & D.I. SRL iar prin decizia civilă nr. 17 din
23 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins
ca nefondat apelul, reținându-se următoarele considerente:
S-a reținut că din interpretarea
dispozițiilor art. 3 C. com., toate operațiunile privind imobilele sunt de
natură civilă, iar actele prin care se transferă dreptul de proprietate sau de
folosință asupra unor astfel de bunuri sunt acte juridice civile.
S-a apreciat că excepția invocată
vizează necompetența specializată a secției civile și nu necompetența materială
a tribunalului.
Mai mult, imobilul asupra căruia a
purtat tranzacția nu este destinat comerțului, ci reprezintă spațiul destinat
birourilor.
La baza raporturilor dintre părți,
s-a aflat tranzacția încheiată și consfințită de sentința civilă nr. 15025/1999
a Judecătoriei sectorului 1 București, în condițiile art. 271-273 C. proc. civ.
Tranzacția prin natura sa, este un
contract civil reglementat la art. 1704 C. civ., raportul juridic dedus
judecății fiind de natură civilă și neputând dobândi caracter comercial prin
simplul fapt că a intervenit între părți, cu calitatea de comercianți.
În ceea ce privește încălcarea
dispozițiilor art. 100 C. proc. civ. pentru necomunicarea cererii
completatoare, Curtea a reținut că în cauză au fost respectate dispozițiile
art. 86 alin. (3) C. proc. civ., întrucât reclamanta a comunicat această cerere
apelantei pârâte, conform adresei nr. 302 din 27 mai 2002 la registratura
apelantei, odată cu cererea completatoare, fiind depuse o serie de înscrisuri
în posesia cărora pârâta putea intra.
S-a mai reținut că instanța nu a
încălcat dreptul la apărare al pârâtei, amânând pronunțarea sentinței, tocmai
pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise.
Critica privind excepția
inadmisibilității cererii cu privire la anularea hotărârii de expedient a fost
de asemenea respinsă ca nefondată, Curtea reținând că hotărârile care
consfințesc învoiala părților nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe,
instanța constatând doar stingerea unui litigiu prin convenția părților,
concretizată printr-o tranzacție.
Ca urmare, hotărârea de expedient
este susceptibilă a fi atacată pe calea acțiunii în anulare sau în constatarea
nulității absolute, ca orice contract, fiindu-i aplicabile dispozițiile art.
1704 - 1717 C. civ.
Cauza de nulitate a intervenit
ulterior încheierii tranzacției, fiind consecința constatării nulității
absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19
mai 1998, așa cum rezultă din decizia civilă irevocabilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București.
Excepția lipsei de interes a
reclamantei, a fost de asemenea respinsă ca nefondată, întrucât tranzacția a
cărei anulare s-a solicitat, a fost încheiată între reclamantă și pârâtă,
urmare încheierii acesteia, fiind asumate obligații care în condițiile anulării
contractului de vânzare-cumpărare, nu mai pot fi îndeplinite.
Critica vizând greșita anulare a
tranzacțiilor nr. 0252 din 6 ianuarie 1999 și nr. 294 din 16 august 1999
motivată de faptul că efectele contractului nr. 1904/1998 nu se pot răsfrânge
asupra acestora, întrucât au fost încheiate în baza altor contracte, respectiv
nr. 59/1994, nr. 54/1994, nr. 80/1994, nr. 50/1994 și a contractelor de cesiune
din 10 martie 1997 este neîntemeiată, întrucât cele două tranzacții au fost
cuprinse ulterior într-una singură, respectiv cea încheiată la 1 octombrie
1999, care a avut la bază contractul anulat.
În ceea ce privește repunerea în
situația anterioară a părților, soluția este temeinică, întrucât, efectul
nulității constă în desființarea raportului juridic civil lovit de nulitate.
În cauză își găsesc pe deplin
aplicabilitatea principiile retroactivității efectului nulității, având drept
consecință restabilirea legalității încălcate la încheierea actului juridic și
principiul anulării actului subsecvent, ca efect al anulării actului inițial.
Împotriva acestei decizii, a
declarat recurs apelanta pârâtă SC L. T.& D.I. SRL.
Pe parcursul soluționării
recursului, au intervenit mai multe incidente procedurale, primul fiind
reprezentat de invocarea unui motiv suplimentar de recurs de ordine publică,
constând în necompetența materială a Tribunalului București, secția civilă, și
apoi a Curții de Apel București, secția civilă, de a judeca această cauză.
La 12 noiembrie 2003, numitul C.G. a
solicitat introducerea sa în proces prin subrogarea în toate drepturile
intimatei reclamante SC V.U. SRL de la care a cumpărat drepturile litigioase ce
fac obiectul dosarului nr. 3224/2003 aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție,
secția civilă, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
2668 din 6 noiembrie 2003 de BNP A.M.G.O. și A.A.J.
La 23 aprilie 2004 recurenta pârâtă
a solicitat suspendarea executării sentinței civile nr. 1034/2002 a
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a deciziei nr. 17 din 23
ianuarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
cerere admisă prin încheierea din 22 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La 12 mai 2004, SC B.T.T. SA a depus
o cerere de intervenție în interesul recurentei, respinsă în principiu prin
încheierea din 16 februarie 2005.
La 12 mai 2004 Înalta Curte de
Casație și Justiție a admis cererea petentului G.C. de subrogare în drepturile
intimatei SC V.U. SRL și a dispus introducerea în cauză a acestuia, în calitate
de reclamant, și scoaterea din proces a intimatei SC V.U. SRL.
La data de 10 mai 2005 recurenta a
depus la dosar un set de înscrisuri prin care comunică instanței că înțelege să
exercite retractul litigios cu privire la dreptul litigios ce face obiectul
dosarului nr. 3224/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acest sens s-a depus o notificare
având ca obiect oferta reală de plată consemnațiune și retract litigios, dovada
comunicării acestei notificări, procesul verbal încheiat de executorul
judecătoresc în care se consemnează depunerea recipisei de consemnare CEC nr.
11 din 12 mai 2005, seria N, nr. 304780 în valoare de 5.134.016.065 lei, recipisa
mai sus menționată și o cerere privind exercitarea retractului litigios.
La termenul din 18 mai 2005, s-a
luat act de solicitarea recurentei privind exercitarea retractului litigios iar
Curtea a spus în discuția părților competența secției civile.
La 19 octombrie 2005, intimatul
reclamant C.G. a solicitat scoaterea sa din cauză pentru lipsa calității
procesuale pasive raportat de rezilierea contractului de vânzare-cumpărare de
drepturi litigioase încheiat între aceasta și SC V.U. SRL, ca urmare a neachitării
integrale a prețului.
La 19 octombrie 2005, SC V.U. SRL a
solicitat revenirea instanței asupra dispoziției de scoatere din cauză dispusă
prin încheierea din 12 mai 2004 și reconsiderarea calității sale de intimată
reclamantă, calitate pe care în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului
încheiat cu C.G., nu ar fi pierdut-o niciodată.
Prin decizia civilă nr. 5973 din 16
iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins
excepția de necompetență materială a instanței civile de a soluționa litigiul,
a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului reclamant C.G.
și cererea de reintroducere în cauză în calitate de intimat reclamant a SC V.U.
SRL prin administrator judiciar SC C. SRL.
A admis recursul declarat de pârâtă
împotriva deciziei nr. 17/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași
instanțe.
Astfel instanța supremă a reținut în
decizia de casare următoarele aspecte, ce în condițiile art. 315 C. proc. civ.
sunt obligatorii pentru instanță în rejudecare.
Potrivit art. 1704 C. civ.,
tranzacția este un contract prin care părțile finalizează un litigiu început
sau preîntâmpină un proces ce se poate naște.
În speță, tranzacția intervenită
este judiciară în sensul că înțelegerea părților intervenită în cursul unui
proces anterior purtat între acestea a fost consfințită printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, a cărei desființare de asemenea a fost cerută.
Tranzacția viza transferul dreptului
de proprietate imobiliară de la SC V.U. SRL către SC L.T. & D. I. SRL și a
fost consfințită prin sentința civilă nr. 15023 din 1 octombrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.
Având în vedere împrejurarea că
tranzacția este un contract civil obișnuit, acesteia i se aplică regulile
generale în materie de contracte, între care și acelea vizând cauzele de
anulare și nulitate prevăzută de Codul civil.
S-a mai reținut că în situația în
care tranzacția a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient
și se constată sau se pronunță nulitatea tranzacției, se anulează și hotărârea
de expedient.
Litigiul vizând constatarea
nulității unei tranzacții și respectiv a hotărârii de expedient ce a
consfințit-o are un caracter civil și nu intră sub jurisdicție comercială chiar
dacă părțile sunt comercianți, acesta fiind motivul care a condus la
respingerea excepției de necompetență materială a instanței civile în
soluționarea prezentului litigiu.
Pe aspectul calității procesuale
pasive a intimatului C.G. și asupra cererii de introducere în cauză a SC V.U. SRL,
prin administrator judiciar SC C. SRL, s-a reținut că deși în contractul de
vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2668 din 6
noiembrie 2003, exista un pact comisoriu ce viza rezolvirea acestuia de plin
drept fără somație, notificare sau vreo altă formă de punere în întârziere și
fără cerere de chemare în judecată, în cazul nerespectării de către
cumpărătorul de drepturi litigioase a clauzelor privind plata prețului, această
clauză a fost stipulată în favoarea cedentului, respectiv a vânzătorului
dreptului litigios.
Partea în favoarea căreia este
stipulat pactul are dreptul de a renunța la această favoare, chiar fără
consimțământul părții adverse, renunțarea putând fi atât expresă, cât și
tacită.
A statuat instanța de casare că
întreaga conduită a SC V.U. SRL exprimă fără echivoc voința cedentei de a nu
beneficia de clauzele pactului comisor deoarece a solicitat Tribunalului
București confirmarea contractului după data scadenței și a obținut în acest
sens o hotărâre judecătorească definitivă. Tot după data exigibilității
creanței, a solicitat scoaterea din cauză, poziția sa procesuală fiind preluată
de cumpărătorul dreptului litigios C.G.
Ca atare, s-a apreciat că în cauză
raporturile de drept procesual civil au fost de drept stabilite.
În legătură cu motivele de recurs
formulate, s-a reținut că nulitatea se întinde asupra întregului contract de
tranzacție, acesta fiind format din cauze indivizibile, astfel încât nicio
clauză nu poate fi schimbată sau exclusă fără anularea întregului contract.
Dacă tranzacția a avut ca efect stingerea litigiului din hotărârea de expedient
și ulterior se pronunță nulitatea tranzacției, pe cale de consecință, se anulează
și hotărârea de expedient.
În speță recurenta nu a criticat
faptul că instanța de apel a menținut sentința tribunalului prin care s-a
constatat nulitatea tranzacției intervenite între sentința tribunalului prin
care s-a constatat nulitatea tranzacției intervenite între părți la 1 octombrie
1999 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904/1998, ci a negat
legalitatea măsurii de repunere a părților în situația anterioară a perfectării
tranzacției, considerând că reclamanta nu avea nici calitate procesuală, nici
interes în promovarea acestei cereri.
Or, din dosar a rezultat că acțiunea
pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.
1904/1998 ce a stat la baza tranzacției în discuție, a fost promovată de SC L.T.
& D.I. SRL, iar desființarea contractului s-a pronunțat prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, pe motiv că a avut un caracter speculativ, astfel
că era nul absolut conform art. 948 C. civ. Aceasta însemnează că față de
dispozițiile art. 966, art. 968 C. civ., calitatea actelor juridice ilicite
impune desființarea lor retroactiv, urmând ca părțile să fie repuse în situația
anterioară și să-și restituie reciproc prestațiile efectuate.
Pe de altă parte, tranzacția a fost
perfectată în vederea stingerii litigiului promovat de SC L.T. & D.I. SRL,
pentru constatarea dreptului său de proprietate în contradictoriu cu SC V.U. SRL,
și a format obiectul dosarului nr. 13535/1997 al Judecătoriei sectorului 1
București, finalizat prin hotărârea de expedient, respectiv sentința civilă nr.
15025 din 1 octombrie 1999.
Or, tranzacția a fost încheiată în
considerarea contractului nr. 1904/1998, constatat nul pentru cauză ilicită,
situație în raport de care și tranzacția care l-a consfințit era lovită de
nulitate în integralitatea ei și se impunea repunerea lor în situația
anterioară încheierii ei.
Mai reține Înalta Curte de Casație
și Justiție faptul că prin încheierea tranzacției și pronunțarea hotărârii de
expedient, litigiul pornit de SC L.T. & D.I. SRL nu a fost soluționat pe fond.
Din această perspectivă nu se poate
susține că reclamanta SC V.U. SRL, parte atât în contractul 1904/1998,
constatat nul, cât și în tranzacția în discuție, nu ar fi avut interes și
calitate să promoveze prezenta tranzacție, care, astfel, nu poate fi considerată
inadmisibilă.
A fost înlăturată și critica privind
pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8195
din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, deoarece
pronunțarea hotărârii de expedient nu este rezultatul unei judecăți a
instanței, ci al unui contract al părților.
A mai reținut Înalta Curte de
Casație și Justiție că toate criticile vizând fondul pricinii inclusiv aceea
prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei SC V.U. SRL asupra
spațiilor pentru care s-a încheiat tranzacția, exced obiectului prezentului
litigiu întrucât tranzacția a avut ca scop să termine un proces început cu
privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient, instanța a luat
act de înțelegerea părților, fără a judeca ea însăși pretențiile formulate.
A fost înlăturată și critica
potrivit căreia în cadrul tranzacției din 1 octombrie 1999 SC V.U. SRL ar fi
jucat rolul vânzătorului, deși nu putea vinde valabil întrucât nu era
proprietar și prin aceasta a încălcat dispozițiile art. 1336 C. civ., pentru
aceleași considerente, reținându-se în plus că o atare critică vizează chiar
invocarea de către recurenta pârâtă a propriei culpe întrucât dacă este real că
reclamanta nu ar fi fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului ce
a format obiectul tranzacției, iar recurenta a cunoscut acest aspect și totuși
a acceptat să o perfecteze, o atare conduită justifică pe deplin nulitatea
tranzacției și pe cale de consecință anularea hotărârii de expedient.
Cu privire la evacuarea pârâtei
recurente din spațiul în litigiu, a reținut că ea reprezintă o consecință a
desființării tranzacției și a hotărârii de expedient ca efect al repunerii
părților în situația anterioară.
S-a mai reținut că invocarea
dreptului de proprietate al recurentei pârâte în prezentul litigiu este în
contradicție cu însăși poziția exprimată de aceasta în litigiul finalizat cu
tranzacția în discuție consemnată prin hotărârea de expedient și în care în
calitate de reclamantă solicitase tocmai constatarea respectivului drept de
proprietate.
S-a înlăturat și critica privind
pretinse încălcări ale normelor procedurale, în ceea ce privește comunicarea de
către SC V.U. SRL la instanța de fond a precizărilor completatoare la cererea
de chemare în judecată, însoțite de un certificat de grefă al Curții de Apel
București, secția a V-a comercială, două hotărâri judecătorești în care
recurenta a figurat ca parte și tranzacția a cărei nulitate s-a solicitat
deoarece din dosar a rezultat că acele înscrisuri au fost înregistrate la
recurentă, sub nr. 203 din 27 mai 2002, iar pricina a fost soluționată pe fond
la 13 iunie 2002, instanța acordând acesteia un termen de pronunțare pentru a
depune concluzii scrise, procedeu legal ce a asigurat întru totul dreptul la
apărare al recurentei pârâte.
S-a înlăturat și critica vizând
nesocotirea dispozițiilor art. 970 și art. 1313 C. civ., pe considerentul că
promovarea acțiunii privind constatarea nulității absolute a tranzacției și pe
cale de consecință a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de
constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă la cererea recurentei, a
nulității absolute pentru cauză ilicită a contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 1904/1998 ce a stat la baza încheierii tranzacției
menționate și care astfel rămâne fără suport juridic.
Constatarea nulității tranzacției și
pe cale de consecință anularea hotărârii de expedient dădea dreptul recurentei
pârâte să ceară rejudecarea litigiului pe care l-a promovat întrucât hotărârea
de expedient nu este rezultatul unei judecăți a instanței, ci un contract
judiciar.
Un ultim aspect analizat de instanța
de recurs a vizat exercitarea retractului litigios de către recurenta-pârâtă.
S-a reținut că propunerea
retractului litigios este posibilă înaintea oricărei instanțe, acesteia
revenindu-i sarcina numai de a examina dacă condițiile cerute de lege sunt
îndeplinite, ceea ce înseamnă că nu se pot discuta chestiuni de natură a repune
în discuție însuși fondul dreptului.
Examinarea îndeplinirii cerințelor
legale cu privire la retractul litigios, implică între altele și verificarea
dacă sumele oferite de recurentul pârât reprezintă prețul real al cesiunii,
spezele contractului și dobânda din ziua când cesionarul a plătit prețul
cesiunii, iar un atare calcul implică opinia unui expert contabil, probă ce nu
poate fi administrată în recurs.
Acesta a reprezentat motivul casării
cu trimitere la instanța de apel.
Cauza s-a înregistrat la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 16 aprilie 2008, în vederea
rejudecării apelului în limitele stabilite de Înalta Curte de Casație și
Justiție.
În ceea ce privește criticile
formulate în cadrul apelului, în dosarul format anterior casării nr. 2818/2002
al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în raport de cele expuse
anterior și de limitele deciziei de casare, acestea au reprezentat și critici
în recursul formulat de pârâtă și ele au fost integral dezlegate de către
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluționarea recursului, dezlegările
date intrând în puterea lucrului judecat și fiind obligatorii pentru instanța
de trimitere conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Ca atare, instanța în rejudecare
după casare, prin decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins cererea de retract litigios
exercitat de pârâta SC L.T. & D.I. SRL și s-a respins ca nefondat apelul
declarat de SC L.T. & D. I. SRL împotriva sentinței civile nr. 1034 din 20
iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reținându-se
următoarele:
Retractul este un mijloc de
consolidare a dreptului și nu de transmitere, iar aceasta nu schimbă raportul
dintre cedent și cesionar.
O primă condiție rezultă din textul
art. 1403 C. civ. și anume aceea că exercitarea retractului nu poate avea loc
decât dacă dreptul cedat are caracter litigios, termen ce este explicat prin
textul mai sus menționat, în sensul că dreptul trebuie să facă obiectul unui
proces în curs asupra fondului său.
Această condiție în speță nu este
îndeplinită, chestiunea fiind dezlegată în mod irevocabil, prin decizia de
casare cu care s-a încheiat ciclul procesual anterior, respectiv decizia nr.
5973 din 16 iunie 2006 a Înalta Curte de Casație și Justiție.
Sub acest aspect, din cuprinsul
hotărârii instanței de recurs, rezultă expres că „litigiul pornit de SC L.T.
& D. I. SRL nu a fost soluționat pe fond și prin urmare ca efect al
constatării nulității tranzacției și anulării hotărârii de expedient,
pretențiile acestora nu au primit o rezolvare” (pagina 274 dosar Înalta Curte
de Casație și Justiție – fila 13 paragraful 5).
Înlăturând critica privind pretinsa
încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8195 din 26
octombrie 2001, a Tribunalului București, secția comercială, Curtea reține din
nou că pronunțarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecăți
a instanței, ci a unui contract al părților și înlătură apoi toate criticile
vizând fondul pricinii cum este și aceea prin care s-a negat dreptul de
proprietate al reclamantei asupra spațiilor pentru care s-a încheiat
tranzacția, statuând că acestea exced obiectului prezentului litigiu întrucât
tranzacția a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept
litigios, iar prin hotărârea de expedient instanța a luat act de înțelegerea
părților, fără a judeca ea însăși pretențiile formulate (fila 14 din decizia de
recurs, paragrafele 3 și 4 ).
Se mai reține că „promovarea
acțiunii pentru constatarea nulității absolute a tranzacției și pe cale de
consecință a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de constatarea
prin hotărâre judecătorească irevocabilă, litigiu inițiat de recurenta-pârâtă,
a nulității absolute pentru cauză ilicită, a contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, ce a stat la baza încheierii
tranzacției menționate și care astfel rămâne fără suport juridic”.
Cu alte cuvinte, constatarea
nulității tranzacției și anularea hotărârii de expedient pronunțată în baza ei
reprezintă o aplicare a principiului potrivit căruia nulitatea actului
principal atrage nulitatea actului subsecvent.
Fondul dreptului a fost dezbătut în
procesul care a vizat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare
nr. 1904 din 19 mai 1998, proces soluționat prin decizia civilă nr. 491 din 29
martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și nu în
prezentul litigiu.
O doua condiție, vizează existența
unei vânzări de drepturi litigioase, în legătură cu pretenția dedusă judecății,
condiție îndeplinită în speță, întrucât reclamanta SC V.U. SRL, prin contractul
de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1668 din 6
noiembrie 2003, la BNP M.G.O. și A.A.J. a înstrăinat numitului C.G. drepturile
sale litigioase asupra unor spații cu destinația de birouri, situate în
tronsonul 5 al imobilului – bloc D. 1 din București, sector 1, ce formau la
acea dată obiectul dosarului nr. 3224/2003 aflat pe rolul Curții Supreme de
Justiție, secția civilă.
O a treia condiție ce se impune a fi
analizată este aceea a calității persoanei care exercită retractul, condiție
care în speță este îndeplinită deoarece retractul este exercitat de pârât,
adică de persoana împotriva căreia s-a pornit litigiul.
Acest lucru rezultă din actele
depuse în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv notificarea
având ca obiect oferta reală de plată, consemnațiune și retract litigios, de la
fila 156 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție și cererea de exercitare
a retractului litigios aflată la filele 164 – 165 din același dosar.
Ultima condiție se referă la
„numărarea” prețului real al cesiunii, spezelor contractului și dobânzile
aferente de la data plății cesiunii.
Nici această condiție nu este
îndeplinită, SC L.T. & D. I. SRL, persoana care a exercitat retractul
litigios nefăcând nici o plată pe numele cesionarului.
În acest sens, există o adresă a CEC
Bank, Agenția Victoria, înregistrată sub nr. 9331 din 20 octombrie 2008 din
care rezultă că în cursul lunii mai 2005, nu a fost identificată consemnarea de
către apelanta pârâtă a sumei de 513.401,61 lei noi, pe seama și la dispoziția
numitului C.G.
Apelanta-pârâtă invocă în sprijinul
afirmației privind plata prețului cesiunii recipisa seria N, nr. 11/3204780,
emisă de CEC la 12 mai 2005, care se află depusă la fila 167 din dosarul de
recurs al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Această recipisă nu poate valora o
plată liberatorie pentru apelanta-pârâtă în contul notificării privind
exercitarea retractului litigios.
Un prim aspect ce se impune a fi
evidențiat este acela că plata nu este făcută de debitor ci de o terță persoană
fizică, O.P. fără un mandat din partea apelantei debitoare.
În ciuda faptului că apelanta-pârâtă
a susținut pe parcursul litigiului că persoana care a efectuat plata avea
calitatea să o facă fiind administrator al societății, o asemenea susținere nu
a fost dovedită.
Din contră, din extrasul de la Camera de Comerț și Industrie a României depus de apărătorul apelantei, cu ocazia notelor
scrise suplimentare, rezultă că O.P., este unul dintre asociații minoritari ai
societății, ce nu are calitatea de administrator, calitate ce aparține numitei L.F.A.,
începând cu 31 ianuarie 2000.
Mai mult decât atât, faptul material
al plății reprezintă urmarea ofertei reale urmate de consemnațiune efectuată de
apelanta pârâtă, prin intermediul executorului judecătoresc cu scopul de a
stinge un litigiu în curs și reprezintă un act de dispoziție pentru care era
necesar un mandat special conform art. 1536 C. civ.
Dacă exercitarea retractului
litigios s-a realizat printr-un mandatar special, așa cum rezultă din chiar
cuprinsul notificării aflate la fila 156 dosar recurs, respectiv prin
administratorul societății, numita L.A., faptul material al plății a fost
realizat de o terță persoană, fără mandat din partea apelantei pârâte.
Împrejurarea că ulterior persoana
care a făcut plata a dat o declarație prin care a susținut că plata a fost
făcută în numele societății SC L.T. & D. I. SRL, este lipsită de relevanță deoarece
confirmarea mandatului trebuia făcută de către mandant și nu de către mandatar,
conform art. 1546 alin. (2) C. civ.
De altfel, în speță, dată fiind
necesitatea existenței unui mandat special, impusă de art. 1536 alin. (1) C.
civ., precum și valoarea plății, care este mai mare de 250 lei, era obligatorie
existența unui mandat special în formă scrisă, nefiind aplicabile dispozițiile
privind mandatul tacit.
Condițiile art. 1402 C. civ., nu
sunt îndeplinite nici sub aspectul plății reale a cesiunii și spezelor
contractului.
Nu poate fi primită apărarea
apelantei pârâte în sensul că simpla propunere a retractului litigios chiar
neînsoțită de plată este suficientă pentru atingerea litigiului în acest mod.
Prin reglementarea retractului
litigios legiuitorul a urmărit a combate specula asupra proceselor și a pune
capăt litigiilor judiciare.
Pentru a atinge acest scop, plata
trebuie să fie efectivă. De altfel, acest lucru rezultă expres din textul art.
1402 C. civ., care vorbește de numărarea prețului și nu de oferta scriptică
făcută de retractant.
Or, conform expertului de expertiză
și a răspunsului la obiecțiuni depuse de expertul tehnic contabil B.V.L.,
totalul obligațiilor de plată ale debitorului o reprezenta suma de
5.138.782.687 lei vechi, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar recurs
(trecând peste viciul privind calitatea persoanei care face plata) este de
numai 5.134.016.065 lei, ceea ce înseamnă că apelanta pârâtă nu a îndeplinit
nici cerința privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor
contractului și a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul
cesiunii.
În prețul retractului, trebuie
incluse contrar susținerilor apelantei pârâte și cheltuielile de judecată, dat
fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului
litigiu și nu generarea unui nou șir de litigii.
De altfel, aceste cheltuieli se
includ în spezele contractului, opinia fiind întâlnită în doctrina juridică
(Matei B. Cantacuzino – Elementele Dreptului civil).
În ceea ce privește data calculării
dobânzilor și a celorlalte sume aferente contractului de vânzare-cumpărare cu
prilejul întocmirii raportului de expertiză, părțile au încheiat o minută prin
care au căzut de acord asupra faptului că această dată este de 6 noiembrie 2003
și nu 8 noiembrie 2003, așa cum din eroare s-a reținut în încheierea de
ședință.
Având în vedere că aceste condiții
privind exercitarea retractului litigios trebuiau îndeplinite cumulativ,
neîndeplinirea fie și a unei singure condiții determinând imposibilitatea ca
instanța să stingă litigiul luând act de exercitarea retractului litigios, se
va respinge cererea de retract litigios formulată de apelanta-pârâtă SC L.T.
& D. SRL.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs pârâta SC L.T. & D. SRL solicitând în principal modificarea
ei în sensul de a se lua act de retractul litigios, a se admite apelul și a se
schimba în tot hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca
urmare a exercitării retractului și a întrunirii în aceeași persoană – respectiv
recurenta – atât a calității de reclamant cât și a aceleia de pârât.
În subsidiar, recurenta a arătat că
în situația în care s-ar reține că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor
chestiunilor legate de retractul litigios, se impune casarea cu trimitere spre
rejudecare.
Criticile aduse hotărârii instanței
de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenta susține că instanța de
apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii prin prisma
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se învederează aplicarea
greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1403 C. civ., dar și a
art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare.
Se mai susține că s-a făcut o
interpretare greșită și a obiectului dedus judecății, întrucât litigiul nu îl
constituie pretențiile cuprinse în litigiul pornit de SC L.T. & D. I. SRL în
dosarul nr. 135351/1997 al Judecătoriei sectorului 1 București unde s-a
pronunțat hotărârea de expedient.
Or, obiectul acestui litigiu îl
formează acțiunea completată și precizată prin care se solicită de către SC V.U.
SRL repunerea părților în situația anterioară prin readucerea în patrimoniul
reclamantei a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, modificarea
cărții funciare în concordanță cu capătul de cerere privind repunerea în
situația anterioară precum și evacuarea din spațiile respective.
Se mai susține că nu au fost
respectate chiar dispozițiile deciziei de casare iar raționamentul și condiția
instanței de apel sunt contrare legii.
Or, susține recurenta, a statua că
drepturile vândute nu sunt litigioase, împotriva constatărilor exprese ale
instanței de casare și împotriva celor constatate de judecătorul sindic și
chiar împotriva declarațiilor părților, este evident nelegal cu atât mai mult,
cu cât susținerea caracterului nelitigios al drepturilor vine din partea
intimatului C.G., el însuși declarant al dobândirii unor drepturi litigioase.
Astfel recurenta solicită din
perspectiva acestui motiv de recurs, a se înlătura considerentele nelegale din
hotărârea recurată în legătură cu inadmisibilitatea exercitării retractului
litigios pe motiv că nu am avea de-a face cu drepturi litigioase.
O altă critică vizează neaplicarea
de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1093 alin. (2) C. proc. civ.,
greșita interpretare a regulilor mandatului și a dispozițiilor art. 1991 C.
civ., inclusiv a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum și faptul că motivarea
instanței de apel este contradictorie și cu elemente străine de natura
pricinii, fiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.
proc. civ.
Din această perspectivă se arată că
instanța de apel putea lesne constata faptul că O.P. era chiar și administrator
al SC L.T. & D. I. SRL, așa cum rezultă din înregistrările publice ale
registrului Comerțului.
Recurenta mai susține că instanța de
apel a făcut și o interpretare greșită a probelor administrate, legate de
procură, de declarația autentică a lui O.P. și a faptului că a fost atacată
chiar decizia de casare cu două contestații în anulare, unde a fost reiterată
și chestiunea plății prețului de către o altă persoană.
Criticile recurentei sub aspectul
nerespectării deciziei de casare, vizează faptul că instanța de apel a refuzat
practic să execute obligația ce îi revenea (potrivit deciziei de casare și
anume să verifice și să stabilească suma ce se datorează cu titlu de retract
litigios pe baza datelor furnizate de expertiză.
În aceeași idee se mai susține că nu
poate fi considerată ca început al curgerii dobânzii data de 6 noiembrie 2000
pentru suma reprezentând întregul preț pentru simplul motiv că, începutul
plății prețului se situează la 6 decembrie 2003 pentru rata de 2.600.000 lei
vechi și 30 decembrie 2003 pentru rata de 648.000.000 lei vechi.
Recurenta susține că nu este legală
nici concluzia instanței potrivit căreia dobânda la întregul preț se va calcula
începând cu data încheierii contractului, indiferent dacă prețul s-a plătit sau
nu la momentul încheierii acestuia, deoarece ar însemna o îmbogățire fără justă
cauză a concesionării și o încălcare a dispozițiilor art. 1402 C. civ.
O altă greșeală de interpretare a
dispozițiilor art. 1402 C. civ. o face instanța de apel atunci când statuează
că în prețul retractului trebuie incluse și cheltuielile de judecată, dat fiind
împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului
litigiu și nu generarea unui nou șir de litigii.
Se mai susține că în oferta
consemnată deja la CEC este cuprinsă în plus o sumă de cel puțin 207.417.651
lei dobânzi nedatorate.
Or, susține recurenta, dacă instanța
de apel consideră că ar mai fi diferențe de achitat trebuia să pună în vedere
acest aspect și să constate dacă recurenta este dispusă să achite aceste
diferențe, și numai apoi să ia o decizie în privința retractului litigios.
Se mai susține că au fost încălcate
și dispozițiile art. 129 C. proc. civ. întrucât nu s-a acordat cuvântul
părților.
Intimatul C.G. prin întâmpinarea
depusă la filele 25 - 36 s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea instanței de
apel prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.
Potrivit art. 315 C. proc. civ. în
caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept
dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel soluția consacrată de
dispozițiile sus evocate, are o justificare deplină și o legitimare
incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile
citate limitând astfel obligativitatea deciziei instanței de recurs la
problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.
Ca atare, modul de interpretare a
unui text de lege ori aplicarea unui principiu de drept în condițiile determinate
de instanța de recurs prin decizia de casare, este obligatorie pentru
judecătorii fondului iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să le
înlăture nici măcar în baza rolului activ și nici măcar pe ideea că judecătorii
sunt independenți și se supun numai legii.
Prin prisma celor expuse și raportat
la recomandările obligatorii ale deciziei de casare nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, instanța de apel a aplicat întocmai
dispozițiile deciziei de casare, respectându-se astfel dispozițiile art. 315 C.
proc. civ.
Cum decizia de casare vizează
verificarea doar a condițiilor de exercitare a retractului litigios, instanța de
apel a examinat acest aspect prin prisma actelor și probelor de la dosar raportat
la condițiile prevăzute de art. 1402-1403 C. civ.
Din perspectiva acestor dispoziții
legale, instanța de apel a examinat cauza și motivele de apel invocate și prin
prisma principiului
tantum devolutum, quantum apellatum
.
Nu este întemeiată nici susținerea
recurentei legată de o motivare neconvingătoare a hotărârii sau că aceasta
cuprinde elemente străine pricinii.
Astfel motivarea unei hotărâri este
o problemă de conținut și nu de volum, motivarea hotărârii înseamnă de fapt
încadrarea unei situații particulare de speță, în cadrul procedurilor generale
și abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile
adoptate de instanță.
Or, din perspectiva celor expuse,
hotărârea instanței de apel îndeplinește cerințele și exigențele art. 261 C.
proc. civ., motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 6, 7
și 8 C. proc. civ.
Instanța de apel a analizat
neincidența dispozițiilor art. 1402 C. civ. raportat la neîndeplinirea
condițiilor retractului litigios, precum și la neîndeplinirea dispozițiilor
art. 1536 alin. (2) C. civ.
Expertiza efectuată în cauză (și
răspunsul la obiecțiuni) de experta B.V.L. conchide fără posibilitate de
echivoc că totalul obligațiilor de plată ale debitorului îl reprezintă suma de
5.138.782.687 lei ROL, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar Înalta
Curte de Casație și Justiție, din recurs, este de numai 5.134.016.065 lei ROL,
nefiind astfel îndeplinită cerința legală prevăzută de art. 1402 C. civ.
privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor contractului și a
dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul cesiunii.
Or, această situație în care sarcina
probei potrivit art. 1169 C. civ., revenea pârâtei, și în care expertiza
tehnică stabilește existența unei diferențe în ce privește obligațiile de plată
ale debitorului, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a
legii în ce privește neincidența dispozițiilor art. 1402-1403 C. civ. ce
reglementează retractul litigios.
Susținerea recurentei legată de
greșita interpretare a probelor dosarului, nu se circumscrie în nici unul din
motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Astfel din perspectiva celor expuse,
a neincidenței dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul
pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta
SC L.T. & D.I. SRL împotriva deciziei nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai
2010.