ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3361/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamantă, a constatat nulitatea tranzacției încheiată la 1 octombrie 1999 între părți, a anulat sentința civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii tranzacției, a dispus radierea mențiunilor din Cartea funciară nedefinitivă aflată la Biroul de carte funciară al Judecătoriei sectorului 1 București privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spațiilor de tip A 2, B 2 și C 2 situate 1 A la etajul II, tronson 5, cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp, cu o suprafață utilă de 478,3 mp, spațiilor de tip A 1, B 1 și C 1 de la etajul I, tronson 5, cu o suprafață desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 48,3 mp și spațiile de tip A 5, B 5 și C 5 situate la etajul 5, tronson 5, cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,3 mp din imobilul situat în București, sector 1. Totodată a dispus evacuarea pârâtei din spațiile menționate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 27 februarie 2003, instanța a dispus rectificarea erorilor materiale din sentința civilă nr. 1034/2002, în sensul că pe lângă rectificarea considerentelor, în dispozitiv, la alin. (5) rândul 8, se va trece suprafața de 478,3 mp, în loc de 48,3 mp, iar la enumerarea spațiilor din alin. (5) al dispozitivului, se va trece la rândul 4, spațiile de tip D 2, la rândul 6, spațiile de tip D 1 și la rândul 9 spațiile de tip D 5. Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 aprilie 2003, s-a încuviințat o nouă cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul aceleiași sentințe, în sensul că la alin. (5) rândul 6, după „suprafața utilă de 476,3 mp” se va trece și 8,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 8, după „suprafața utilă de 478,3 mp” se va trece și 81,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 11, după suprafața utilă de 478,3 mp se va trece și 81,74 mp teren construit.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 3195 din 26 octombrie 2001, Tribunalul București, secția comercială, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 aprilie 1998 prin care SC B.T.T. SA a vândut pârâtei SC V.U. SRL, tronsoanele 5 și 6 din blocul D 1 și terenul aferent în suprafață de 24,82 mp. S-a reținut că tranzacția încheiată este un act subsecvent în raportul cu contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a constatat, astfel încât, ca urmare a desființării retroactive a titlului de proprietate al reclamantei, asupra spațiilor transmise pârâtei, tranzacția este lovită de nulitate absolută, ca urmare a lipsei obiectului, sau cel puțin al neîndeplinirii condiției, ca obiectul să se afle în patrimoniul reclamantei.

Având în vedere că tranzacția a format obiectul sentinței civile nr. 45025 din 1 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, tribunalul a anulat această sentință, care are un caracter accesoriu față de contractul de tranzacție, căci soarta sa depinde de soarta contractului de tranzacție. Ca efect al nulității tranzacției, tribunalul a dispus repunerea părților în situația anterioară, iar ca efect al desființării retroactive a dreptului de proprietate al pârâtei asupra spațiilor în litigiu, în baza art. 1 din Legea nr. 7/1996 a dispus radierea mențiunilor din cartea funciară nedefinitivă, de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spațiilor din litigiu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC L.T. & D.I. SRL iar prin decizia civilă nr. 17 din 23 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul, reținându-se următoarele considerente: S-a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 3 C. com., toate operațiunile privind imobilele sunt de natură civilă, iar actele prin care se transferă dreptul de proprietate sau de folosință asupra unor astfel de bunuri sunt acte juridice civile. S-a apreciat că excepția invocată vizează necompetența specializată a secției civile și nu necompetența materială a tribunalului. Mai mult, imobilul asupra căruia a purtat tranzacția nu este destinat comerțului, ci reprezintă spațiul destinat birourilor.

La baza raporturilor dintre părți, s-a aflat tranzacția încheiată și consfințită de sentința civilă nr. 15025/1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, în condițiile art. 271-273 C. proc. civ. Tranzacția prin natura sa, este un contract civil reglementat la art. 1704 C. civ., raportul juridic dedus judecății fiind de natură civilă și neputând dobândi caracter comercial prin simplul fapt că a intervenit între părți, cu calitatea de comercianți. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 100 C. proc. civ. pentru necomunicarea cererii completatoare, Curtea a reținut că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 86 alin. (3) C. proc. civ., întrucât reclamanta a comunicat această cerere apelantei pârâte, conform adresei nr. 302 din 27 mai 2002 la registratura apelantei, odată cu cererea completatoare, fiind depuse o serie de înscrisuri în posesia cărora pârâta putea intra.

S-a mai reținut că instanța nu a încălcat dreptul la apărare al pârâtei, amânând pronunțarea sentinței, tocmai pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise. Critica privind excepția inadmisibilității cererii cu privire la anularea hotărârii de expedient a fost de asemenea respinsă ca nefondată, Curtea reținând că hotărârile care consfințesc învoiala părților nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe, instanța constatând doar stingerea unui litigiu prin convenția părților, concretizată printr-o tranzacție. Ca urmare, hotărârea de expedient este susceptibilă a fi atacată pe calea acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute, ca orice contract, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1704 - 1717 C. civ.

Cauza de nulitate a intervenit ulterior încheierii tranzacției, fiind consecința constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, așa cum rezultă din decizia civilă irevocabilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București. Excepția lipsei de interes a reclamantei, a fost de asemenea respinsă ca nefondată, întrucât tranzacția a cărei anulare s-a solicitat, a fost încheiată între reclamantă și pârâtă, urmare încheierii acesteia, fiind asumate obligații care în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare, nu mai pot fi îndeplinite.

Critica vizând greșita anulare a tranzacțiilor nr. 0252 din 6 ianuarie 1999 și nr. 294 din 16 august 1999 motivată de faptul că efectele contractului nr. 1904/1998 nu se pot răsfrânge asupra acestora, întrucât au fost încheiate în baza altor contracte, respectiv nr. 59/1994, nr. 54/1994, nr. 80/1994, nr. 50/1994 și a contractelor de cesiune din 10 martie 1997 este neîntemeiată, întrucât cele două tranzacții au fost cuprinse ulterior într-una singură, respectiv cea încheiată la 1 octombrie 1999, care a avut la bază contractul anulat. În ceea ce privește repunerea în situația anterioară a părților, soluția este temeinică, întrucât, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic civil lovit de nulitate.

În cauză își găsesc pe deplin aplicabilitatea principiile retroactivității efectului nulității, având drept consecință restabilirea legalității încălcate la încheierea actului juridic și principiul anulării actului subsecvent, ca efect al anulării actului inițial. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs apelanta pârâtă SC L. T.& D.I. SRL. Pe parcursul soluționării recursului, au intervenit mai multe incidente procedurale, primul fiind reprezentat de invocarea unui motiv suplimentar de recurs de ordine publică, constând în necompetența materială a Tribunalului București, secția civilă, și apoi a Curții de Apel București, secția civilă, de a judeca această cauză. La 12 noiembrie 2003, numitul C.G.

a solicitat introducerea sa în proces prin subrogarea în toate drepturile intimatei reclamante SC V.U. SRL de la care a cumpărat drepturile litigioase ce fac obiectul dosarului nr. 3224/2003 aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția civilă, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2668 din 6 noiembrie 2003 de BNP A.M.G.O. și A.A.J. La 23 aprilie 2004 recurenta pârâtă a solicitat suspendarea executării sentinței civile nr. 1034/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a deciziei nr. 17 din 23 ianuarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cerere admisă prin încheierea din 22 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 12 mai 2004, SC B.T.T. SA a depus o cerere de intervenție în interesul recurentei, respinsă în principiu prin încheierea din 16 februarie 2005. La 12 mai 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea petentului G.C. de subrogare în drepturile intimatei SC V.U. SRL și a dispus introducerea în cauză a acestuia, în calitate de reclamant, și scoaterea din proces a intimatei SC V.U. SRL. La data de 10 mai 2005 recurenta a depus la dosar un set de înscrisuri prin care comunică instanței că înțelege să exercite retractul litigios cu privire la dreptul litigios ce face obiectul dosarului nr. 3224/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest sens s-a depus o notificare având ca obiect oferta reală de plată consemnațiune și retract litigios, dovada comunicării acestei notificări, procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc în care se consemnează depunerea recipisei de consemnare CEC nr. 11 din 12 mai 2005, seria N, nr. 304780 în valoare de 5.134.016.065 lei, recipisa mai sus menționată și o cerere privind exercitarea retractului litigios. La termenul din 18 mai 2005, s-a luat act de solicitarea recurentei privind exercitarea retractului litigios iar Curtea a spus în discuția părților competența secției civile. La 19 octombrie 2005, intimatul reclamant C.G. a solicitat scoaterea sa din cauză pentru lipsa calității procesuale pasive raportat de rezilierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase încheiat între aceasta și SC V.U.

SRL, ca urmare a neachitării integrale a prețului. La 19 octombrie 2005, SC V.U. SRL a solicitat revenirea instanței asupra dispoziției de scoatere din cauză dispusă prin încheierea din 12 mai 2004 și reconsiderarea calității sale de intimată reclamantă, calitate pe care în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului încheiat cu C.G., nu ar fi pierdut-o niciodată. Prin decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins excepția de necompetență materială a instanței civile de a soluționa litigiul, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului reclamant C.G. și cererea de reintroducere în cauză în calitate de intimat reclamant a SC V.U.

SRL prin administrator judiciar SC C. SRL. A admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 17/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Astfel instanța supremă a reținut în decizia de casare următoarele aspecte, ce în condițiile art. 315 C. proc. civ. sunt obligatorii pentru instanță în rejudecare. Potrivit art. 1704 C. civ., tranzacția este un contract prin care părțile finalizează un litigiu început sau preîntâmpină un proces ce se poate naște. În speță, tranzacția intervenită este judiciară în sensul că înțelegerea părților intervenită în cursul unui proces anterior purtat între acestea a fost consfințită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a cărei desființare de asemenea a fost cerută.

Tranzacția viza transferul dreptului de proprietate imobiliară de la SC V.U. SRL către SC L.T. & D. I. SRL și a fost consfințită prin sentința civilă nr. 15023 din 1 octombrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă. Având în vedere împrejurarea că tranzacția este un contract civil obișnuit, acesteia i se aplică regulile generale în materie de contracte, între care și acelea vizând cauzele de anulare și nulitate prevăzută de Codul civil. S-a mai reținut că în situația în care tranzacția a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient și se constată sau se pronunță nulitatea tranzacției, se anulează și hotărârea de expedient.

Litigiul vizând constatarea nulității unei tranzacții și respectiv a hotărârii de expedient ce a consfințit-o are un caracter civil și nu intră sub jurisdicție comercială chiar dacă părțile sunt comercianți, acesta fiind motivul care a condus la respingerea excepției de necompetență materială a instanței civile în soluționarea prezentului litigiu. Pe aspectul calității procesuale pasive a intimatului C.G. și asupra cererii de introducere în cauză a SC V.U.

SRL, prin administrator judiciar SC C. SRL, s-a reținut că deși în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2668 din 6 noiembrie 2003, exista un pact comisoriu ce viza rezolvirea acestuia de plin drept fără somație, notificare sau vreo altă formă de punere în întârziere și fără cerere de chemare în judecată, în cazul nerespectării de către cumpărătorul de drepturi litigioase a clauzelor privind plata prețului, această clauză a fost stipulată în favoarea cedentului, respectiv a vânzătorului dreptului litigios. Partea în favoarea căreia este stipulat pactul are dreptul de a renunța la această favoare, chiar fără consimțământul părții adverse, renunțarea putând fi atât expresă, cât și tacită.

A statuat instanța de casare că întreaga conduită a SC V.U. SRL exprimă fără echivoc voința cedentei de a nu beneficia de clauzele pactului comisor deoarece a solicitat Tribunalului București confirmarea contractului după data scadenței și a obținut în acest sens o hotărâre judecătorească definitivă. Tot după data exigibilității creanței, a solicitat scoaterea din cauză, poziția sa procesuală fiind preluată de cumpărătorul dreptului litigios C.G. Ca atare, s-a apreciat că în cauză raporturile de drept procesual civil au fost de drept stabilite. În legătură cu motivele de recurs formulate, s-a reținut că nulitatea se întinde asupra întregului contract de tranzacție, acesta fiind format din cauze indivizibile, astfel încât nicio clauză nu poate fi schimbată sau exclusă fără anularea întregului contract.

Dacă tranzacția a avut ca efect stingerea litigiului din hotărârea de expedient și ulterior se pronunță nulitatea tranzacției, pe cale de consecință, se anulează și hotărârea de expedient. În speță recurenta nu a criticat faptul că instanța de apel a menținut sentința tribunalului prin care s-a constatat nulitatea tranzacției intervenite între sentința tribunalului prin care s-a constatat nulitatea tranzacției intervenite între părți la 1 octombrie 1999 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904/1998, ci a negat legalitatea măsurii de repunere a părților în situația anterioară a perfectării tranzacției, considerând că reclamanta nu avea nici calitate procesuală, nici interes în promovarea acestei cereri.

Or, din dosar a rezultat că acțiunea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904/1998 ce a stat la baza tranzacției în discuție, a fost promovată de SC L.T. & D.I. SRL, iar desființarea contractului s-a pronunțat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pe motiv că a avut un caracter speculativ, astfel că era nul absolut conform art. 948 C. civ. Aceasta însemnează că față de dispozițiile art. 966, art. 968 C. civ., calitatea actelor juridice ilicite impune desființarea lor retroactiv, urmând ca părțile să fie repuse în situația anterioară și să-și restituie reciproc prestațiile efectuate. Pe de altă parte, tranzacția a fost perfectată în vederea stingerii litigiului promovat de SC L.T.

& D.I. SRL, pentru constatarea dreptului său de proprietate în contradictoriu cu SC V.U. SRL, și a format obiectul dosarului nr. 13535/1997 al Judecătoriei sectorului 1 București, finalizat prin hotărârea de expedient, respectiv sentința civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999. Or, tranzacția a fost încheiată în considerarea contractului nr. 1904/1998, constatat nul pentru cauză ilicită, situație în raport de care și tranzacția care l-a consfințit era lovită de nulitate în integralitatea ei și se impunea repunerea lor în situația anterioară încheierii ei. Mai reține Înalta Curte de Casație și Justiție faptul că prin încheierea tranzacției și pronunțarea hotărârii de expedient, litigiul pornit de SC L.T.

& D.I. SRL nu a fost soluționat pe fond. Din această perspectivă nu se poate susține că reclamanta SC V.U. SRL, parte atât în contractul 1904/1998, constatat nul, cât și în tranzacția în discuție, nu ar fi avut interes și calitate să promoveze prezenta tranzacție, care, astfel, nu poate fi considerată inadmisibilă. A fost înlăturată și critica privind pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, deoarece pronunțarea hotărârii de expedient nu este rezultatul unei judecăți a instanței, ci al unui contract al părților. A mai reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că toate criticile vizând fondul pricinii inclusiv aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei SC V.U.

SRL asupra spațiilor pentru care s-a încheiat tranzacția, exced obiectului prezentului litigiu întrucât tranzacția a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient, instanța a luat act de înțelegerea părților, fără a judeca ea însăși pretențiile formulate. A fost înlăturată și critica potrivit căreia în cadrul tranzacției din 1 octombrie 1999 SC V.U.

SRL ar fi jucat rolul vânzătorului, deși nu putea vinde valabil întrucât nu era proprietar și prin aceasta a încălcat dispozițiile art. 1336 C. civ., pentru aceleași considerente, reținându-se în plus că o atare critică vizează chiar invocarea de către recurenta pârâtă a propriei culpe întrucât dacă este real că reclamanta nu ar fi fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului ce a format obiectul tranzacției, iar recurenta a cunoscut acest aspect și totuși a acceptat să o perfecteze, o atare conduită justifică pe deplin nulitatea tranzacției și pe cale de consecință anularea hotărârii de expedient. Cu privire la evacuarea pârâtei recurente din spațiul în litigiu, a reținut că ea reprezintă o consecință a desființării tranzacției și a hotărârii de expedient ca efect al repunerii părților în situația anterioară.

S-a mai reținut că invocarea dreptului de proprietate al recurentei pârâte în prezentul litigiu este în contradicție cu însăși poziția exprimată de aceasta în litigiul finalizat cu tranzacția în discuție consemnată prin hotărârea de expedient și în care în calitate de reclamantă solicitase tocmai constatarea respectivului drept de proprietate. S-a înlăturat și critica privind pretinse încălcări ale normelor procedurale, în ceea ce privește comunicarea de către SC V.U.

SRL la instanța de fond a precizărilor completatoare la cererea de chemare în judecată, însoțite de un certificat de grefă al Curții de Apel București, secția a V-a comercială, două hotărâri judecătorești în care recurenta a figurat ca parte și tranzacția a cărei nulitate s-a solicitat deoarece din dosar a rezultat că acele înscrisuri au fost înregistrate la recurentă, sub nr. 203 din 27 mai 2002, iar pricina a fost soluționată pe fond la 13 iunie 2002, instanța acordând acesteia un termen de pronunțare pentru a depune concluzii scrise, procedeu legal ce a asigurat întru totul dreptul la apărare al recurentei pârâte.

S-a înlăturat și critica vizând nesocotirea dispozițiilor art. 970 și art. 1313 C. civ., pe considerentul că promovarea acțiunii privind constatarea nulității absolute a tranzacției și pe cale de consecință a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă la cererea recurentei, a nulității absolute pentru cauză ilicită a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904/1998 ce a stat la baza încheierii tranzacției menționate și care astfel rămâne fără suport juridic. Constatarea nulității tranzacției și pe cale de consecință anularea hotărârii de expedient dădea dreptul recurentei pârâte să ceară rejudecarea litigiului pe care l-a promovat întrucât hotărârea de expedient nu este rezultatul unei judecăți a instanței, ci un contract judiciar.

Un ultim aspect analizat de instanța de recurs a vizat exercitarea retractului litigios de către recurenta-pârâtă. S-a reținut că propunerea retractului litigios este posibilă înaintea oricărei instanțe, acesteia revenindu-i sarcina numai de a examina dacă condițiile cerute de lege sunt îndeplinite, ceea ce înseamnă că nu se pot discuta chestiuni de natură a repune în discuție însuși fondul dreptului. Examinarea îndeplinirii cerințelor legale cu privire la retractul litigios, implică între altele și verificarea dacă sumele oferite de recurentul pârât reprezintă prețul real al cesiunii, spezele contractului și dobânda din ziua când cesionarul a plătit prețul cesiunii, iar un atare calcul implică opinia unui expert contabil, probă ce nu poate fi administrată în recurs.

Acesta a reprezentat motivul casării cu trimitere la instanța de apel. Cauza s-a înregistrat la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 16 aprilie 2008, în vederea rejudecării apelului în limitele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție. În ceea ce privește criticile formulate în cadrul apelului, în dosarul format anterior casării nr. 2818/2002 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în raport de cele expuse anterior și de limitele deciziei de casare, acestea au reprezentat și critici în recursul formulat de pârâtă și ele au fost integral dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluționarea recursului, dezlegările date intrând în puterea lucrului judecat și fiind obligatorii pentru instanța de trimitere conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Ca atare, instanța în rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins cererea de retract litigios exercitat de pârâta SC L.T. & D.I. SRL și s-a respins ca nefondat apelul declarat de SC L.T. & D. I. SRL împotriva sentinței civile nr. 1034 din 20 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reținându-se următoarele: Retractul este un mijloc de consolidare a dreptului și nu de transmitere, iar aceasta nu schimbă raportul dintre cedent și cesionar. O primă condiție rezultă din textul art. 1403 C. civ. și anume aceea că exercitarea retractului nu poate avea loc decât dacă dreptul cedat are caracter litigios, termen ce este explicat prin textul mai sus menționat, în sensul că dreptul trebuie să facă obiectul unui proces în curs asupra fondului său.

Această condiție în speță nu este îndeplinită, chestiunea fiind dezlegată în mod irevocabil, prin decizia de casare cu care s-a încheiat ciclul procesual anterior, respectiv decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înalta Curte de Casație și Justiție. Sub acest aspect, din cuprinsul hotărârii instanței de recurs, rezultă expres că „litigiul pornit de SC L.T.

& D. I. SRL nu a fost soluționat pe fond și prin urmare ca efect al constatării nulității tranzacției și anulării hotărârii de expedient, pretențiile acestora nu au primit o rezolvare” (pagina 274 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție – fila 13 paragraful 5). Înlăturând critica privind pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001, a Tribunalului București, secția comercială, Curtea reține din nou că pronunțarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecăți a instanței, ci a unui contract al părților și înlătură apoi toate criticile vizând fondul pricinii cum este și aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei asupra spațiilor pentru care s-a încheiat tranzacția, statuând că acestea exced obiectului prezentului litigiu întrucât tranzacția a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient instanța a luat act de înțelegerea părților, fără a judeca ea însăși pretențiile formulate (fila 14 din decizia de recurs, paragrafele 3 și 4 ). Se mai reține că „promovarea acțiunii pentru constatarea nulității absolute a tranzacției și pe cale de consecință a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, litigiu inițiat de recurenta-pârâtă,

a nulității absolute pentru cauză ilicită, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, ce a stat la baza încheierii tranzacției menționate și care astfel rămâne fără suport juridic”. Cu alte cuvinte, constatarea nulității tranzacției și anularea hotărârii de expedient pronunțată în baza ei reprezintă o aplicare a principiului potrivit căruia nulitatea actului principal atrage nulitatea actului subsecvent. Fondul dreptului a fost dezbătut în procesul care a vizat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904 din 19 mai 1998, proces soluționat prin decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și nu în prezentul litigiu.

O doua condiție, vizează existența unei vânzări de drepturi litigioase, în legătură cu pretenția dedusă judecății, condiție îndeplinită în speță, întrucât reclamanta SC V.U. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1668 din 6 noiembrie 2003, la BNP M.G.O. și A.A.J. a înstrăinat numitului C.G. drepturile sale litigioase asupra unor spații cu destinația de birouri, situate în tronsonul 5 al imobilului – bloc D. 1 din București, sector 1, ce formau la acea dată obiectul dosarului nr. 3224/2003 aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția civilă. O a treia condiție ce se impune a fi analizată este aceea a calității persoanei care exercită retractul, condiție care în speță este îndeplinită deoarece retractul este exercitat de pârât, adică de persoana împotriva căreia s-a pornit litigiul.

Acest lucru rezultă din actele depuse în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv notificarea având ca obiect oferta reală de plată, consemnațiune și retract litigios, de la fila 156 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție și cererea de exercitare a retractului litigios aflată la filele 164 – 165 din același dosar. Ultima condiție se referă la „numărarea” prețului real al cesiunii, spezelor contractului și dobânzile aferente de la data plății cesiunii. Nici această condiție nu este îndeplinită, SC L.T. & D. I. SRL, persoana care a exercitat retractul litigios nefăcând nici o plată pe numele cesionarului. În acest sens, există o adresă a CEC Bank, Agenția Victoria, înregistrată sub nr. 9331 din 20 octombrie 2008 din care rezultă că în cursul lunii mai 2005, nu a fost identificată consemnarea de către apelanta pârâtă a sumei de 513.401,61 lei noi, pe seama și la dispoziția numitului C.G.

Apelanta-pârâtă invocă în sprijinul afirmației privind plata prețului cesiunii recipisa seria N, nr. 11/3204780, emisă de CEC la 12 mai 2005, care se află depusă la fila 167 din dosarul de recurs al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această recipisă nu poate valora o plată liberatorie pentru apelanta-pârâtă în contul notificării privind exercitarea retractului litigios. Un prim aspect ce se impune a fi evidențiat este acela că plata nu este făcută de debitor ci de o terță persoană fizică, O.P. fără un mandat din partea apelantei debitoare. În ciuda faptului că apelanta-pârâtă a susținut pe parcursul litigiului că persoana care a efectuat plata avea calitatea să o facă fiind administrator al societății, o asemenea susținere nu a fost dovedită.

Din contră, din extrasul de la Camera de Comerț și Industrie a României depus de apărătorul apelantei, cu ocazia notelor scrise suplimentare, rezultă că O.P., este unul dintre asociații minoritari ai societății, ce nu are calitatea de administrator, calitate ce aparține numitei L.F.A., începând cu 31 ianuarie 2000. Mai mult decât atât, faptul material al plății reprezintă urmarea ofertei reale urmate de consemnațiune efectuată de apelanta pârâtă, prin intermediul executorului judecătoresc cu scopul de a stinge un litigiu în curs și reprezintă un act de dispoziție pentru care era necesar un mandat special conform art. 1536 C. civ. Dacă exercitarea retractului litigios s-a realizat printr-un mandatar special, așa cum rezultă din chiar cuprinsul notificării aflate la fila 156 dosar recurs, respectiv prin administratorul societății, numita L.A., faptul material al plății a fost realizat de o terță persoană, fără mandat din partea apelantei pârâte.

Împrejurarea că ulterior persoana care a făcut plata a dat o declarație prin care a susținut că plata a fost făcută în numele societății SC L.T. & D. I. SRL, este lipsită de relevanță deoarece confirmarea mandatului trebuia făcută de către mandant și nu de către mandatar, conform art. 1546 alin. (2) C. civ. De altfel, în speță, dată fiind necesitatea existenței unui mandat special, impusă de art. 1536 alin. (1) C. civ., precum și valoarea plății, care este mai mare de 250 lei, era obligatorie existența unui mandat special în formă scrisă, nefiind aplicabile dispozițiile privind mandatul tacit. Condițiile art. 1402 C. civ., nu sunt îndeplinite nici sub aspectul plății reale a cesiunii și spezelor contractului.

Nu poate fi primită apărarea apelantei pârâte în sensul că simpla propunere a retractului litigios chiar neînsoțită de plată este suficientă pentru atingerea litigiului în acest mod. Prin reglementarea retractului litigios legiuitorul a urmărit a combate specula asupra proceselor și a pune capăt litigiilor judiciare. Pentru a atinge acest scop, plata trebuie să fie efectivă. De altfel, acest lucru rezultă expres din textul art. 1402 C. civ., care vorbește de numărarea prețului și nu de oferta scriptică făcută de retractant.

Or, conform expertului de expertiză și a răspunsului la obiecțiuni depuse de expertul tehnic contabil B.V.L., totalul obligațiilor de plată ale debitorului o reprezenta suma de 5.138.782.687 lei vechi, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar recurs (trecând peste viciul privind calitatea persoanei care face plata) este de numai 5.134.016.065 lei, ceea ce înseamnă că apelanta pârâtă nu a îndeplinit nici cerința privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor contractului și a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul cesiunii. În prețul retractului, trebuie incluse contrar susținerilor apelantei pârâte și cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu și nu generarea unui nou șir de litigii.

De altfel, aceste cheltuieli se includ în spezele contractului, opinia fiind întâlnită în doctrina juridică (Matei B. Cantacuzino – Elementele Dreptului civil). În ceea ce privește data calculării dobânzilor și a celorlalte sume aferente contractului de vânzare-cumpărare cu prilejul întocmirii raportului de expertiză, părțile au încheiat o minută prin care au căzut de acord asupra faptului că această dată este de 6 noiembrie 2003 și nu 8 noiembrie 2003, așa cum din eroare s-a reținut în încheierea de ședință. Având în vedere că aceste condiții privind exercitarea retractului litigios trebuiau îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea fie și a unei singure condiții determinând imposibilitatea ca instanța să stingă litigiul luând act de exercitarea retractului litigios, se va respinge cererea de retract litigios formulată de apelanta-pârâtă SC L.T.

& D. SRL. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC L.T. & D. SRL solicitând în principal modificarea ei în sensul de a se lua act de retractul litigios, a se admite apelul și a se schimba în tot hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca urmare a exercitării retractului și a întrunirii în aceeași persoană – respectiv recurenta – atât a calității de reclamant cât și a aceleia de pârât. În subsidiar, recurenta a arătat că în situația în care s-ar reține că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor legate de retractul litigios, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel se învederează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1403 C. civ., dar și a art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare. Se mai susține că s-a făcut o interpretare greșită și a obiectului dedus judecății, întrucât litigiul nu îl constituie pretențiile cuprinse în litigiul pornit de SC L.T. & D. I. SRL în dosarul nr. 135351/1997 al Judecătoriei sectorului 1 București unde s-a pronunțat hotărârea de expedient. Or, obiectul acestui litigiu îl formează acțiunea completată și precizată prin care se solicită de către SC V.U. SRL repunerea părților în situația anterioară prin readucerea în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, modificarea cărții funciare în concordanță cu capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară precum și evacuarea din spațiile respective.

Se mai susține că nu au fost respectate chiar dispozițiile deciziei de casare iar raționamentul și condiția instanței de apel sunt contrare legii. Or, susține recurenta, a statua că drepturile vândute nu sunt litigioase, împotriva constatărilor exprese ale instanței de casare și împotriva celor constatate de judecătorul sindic și chiar împotriva declarațiilor părților, este evident nelegal cu atât mai mult, cu cât susținerea caracterului nelitigios al drepturilor vine din partea intimatului C.G., el însuși declarant al dobândirii unor drepturi litigioase. Astfel recurenta solicită din perspectiva acestui motiv de recurs, a se înlătura considerentele nelegale din hotărârea recurată în legătură cu inadmisibilitatea exercitării retractului litigios pe motiv că nu am avea de-a face cu drepturi litigioase.

O altă critică vizează neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1093 alin. (2) C. proc. civ., greșita interpretare a regulilor mandatului și a dispozițiilor art. 1991 C. civ., inclusiv a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum și faptul că motivarea instanței de apel este contradictorie și cu elemente străine de natura pricinii, fiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din această perspectivă se arată că instanța de apel putea lesne constata faptul că O.P. era chiar și administrator al SC L.T. & D. I. SRL, așa cum rezultă din înregistrările publice ale registrului Comerțului. Recurenta mai susține că instanța de apel a făcut și o interpretare greșită a probelor administrate, legate de procură, de declarația autentică a lui O.P.

și a faptului că a fost atacată chiar decizia de casare cu două contestații în anulare, unde a fost reiterată și chestiunea plății prețului de către o altă persoană. Criticile recurentei sub aspectul nerespectării deciziei de casare, vizează faptul că instanța de apel a refuzat practic să execute obligația ce îi revenea (potrivit deciziei de casare și anume să verifice și să stabilească suma ce se datorează cu titlu de retract litigios pe baza datelor furnizate de expertiză. În aceeași idee se mai susține că nu poate fi considerată ca început al curgerii dobânzii data de 6 noiembrie 2000 pentru suma reprezentând întregul preț pentru simplul motiv că, începutul plății prețului se situează la 6 decembrie 2003 pentru rata de 2.600.000 lei vechi și 30 decembrie 2003 pentru rata de 648.000.000 lei vechi.

Recurenta susține că nu este legală nici concluzia instanței potrivit căreia dobânda la întregul preț se va calcula începând cu data încheierii contractului, indiferent dacă prețul s-a plătit sau nu la momentul încheierii acestuia, deoarece ar însemna o îmbogățire fără justă cauză a concesionării și o încălcare a dispozițiilor art. 1402 C. civ. O altă greșeală de interpretare a dispozițiilor art. 1402 C. civ. o face instanța de apel atunci când statuează că în prețul retractului trebuie incluse și cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu și nu generarea unui nou șir de litigii. Se mai susține că în oferta consemnată deja la CEC este cuprinsă în plus o sumă de cel puțin 207.417.651 lei dobânzi nedatorate.

Or, susține recurenta, dacă instanța de apel consideră că ar mai fi diferențe de achitat trebuia să pună în vedere acest aspect și să constate dacă recurenta este dispusă să achite aceste diferențe, și numai apoi să ia o decizie în privința retractului litigios. Se mai susține că au fost încălcate și dispozițiile art. 129 C. proc. civ. întrucât nu s-a acordat cuvântul părților. Intimatul C.G. prin întâmpinarea depusă la filele 25 - 36 s-a opus admiterii recursului. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel soluția consacrată de dispozițiile sus evocate, are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând astfel obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Ca atare, modul de interpretare a unui text de lege ori aplicarea unui principiu de drept în condițiile determinate de instanța de recurs prin decizia de casare, este obligatorie pentru judecătorii fondului iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să le înlăture nici măcar în baza rolului activ și nici măcar pe ideea că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Prin prisma celor expuse și raportat la recomandările obligatorii ale deciziei de casare nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile deciziei de casare, respectându-se astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Cum decizia de casare vizează verificarea doar a condițiilor de exercitare a retractului litigios, instanța de apel a examinat acest aspect prin prisma actelor și probelor de la dosar raportat la condițiile prevăzute de art. 1402-1403 C. civ. Din perspectiva acestor dispoziții legale, instanța de apel a examinat cauza și motivele de apel invocate și prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum . Nu este întemeiată nici susținerea recurentei legată de o motivare neconvingătoare a hotărârii sau că aceasta cuprinde elemente străine pricinii.

Astfel motivarea unei hotărâri este o problemă de conținut și nu de volum, motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare de speță, în cadrul procedurilor generale și abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanță. Or, din perspectiva celor expuse, hotărârea instanței de apel îndeplinește cerințele și exigențele art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Instanța de apel a analizat neincidența dispozițiilor art. 1402 C. civ. raportat la neîndeplinirea condițiilor retractului litigios, precum și la neîndeplinirea dispozițiilor art. 1536 alin. (2) C. civ. Expertiza efectuată în cauză (și răspunsul la obiecțiuni) de experta B.V.L.

conchide fără posibilitate de echivoc că totalul obligațiilor de plată ale debitorului îl reprezintă suma de 5.138.782.687 lei ROL, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, din recurs, este de numai 5.134.016.065 lei ROL, nefiind astfel îndeplinită cerința legală prevăzută de art. 1402 C. civ. privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor contractului și a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul cesiunii. Or, această situație în care sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ., revenea pârâtei, și în care expertiza tehnică stabilește existența unei diferențe în ce privește obligațiile de plată ale debitorului, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii în ce privește neincidența dispozițiilor art. 1402-1403 C. civ.

ce reglementează retractul litigios. Susținerea recurentei legată de greșita interpretare a probelor dosarului, nu se circumscrie în nici unul din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ. Astfel din perspectiva celor expuse, a neincidenței dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC L.T. & D.I. SRL împotriva deciziei nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2010.