ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1659/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1659/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr.
1034 din 20 iunie 2002, Tribunalul București a admis cererea reclamantei SC V.U.
SRL, a constatat nulitatea tranzacției încheiată la 1 octombrie 1999 între
părți, a anulat sentința civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunțată de
Judecătoria Sectorului 1 București, a dispus repunerea părților în situația
anterioară încheierii tranzacției, a dispus radierea mențiunilor din Cartea
funciară nedefinitivă aflată la Biroul de carte funciară al Judecătoriei
sectorului 1 București privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra
spațiilor de tip A 2, B 2 și C 2 situate 1 A la etajul II, tronson 5, cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp, cu o suprafață utilă de 478,3
mp, spațiilor de tip A 1, B 1 și C 1 de la etajul I, tronson 5, cu o suprafață
desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 48,3 mp și spațiile de
tip A 5, B 5 și C 5 situate la etajul 5, tronson 5, cu o suprafață construită
desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,3 mp din imobilul
situat în București, sector 1. Totodată a dispus evacuarea pârâtei din spațiile
menționate.
Prin încheierea din
Camera de Consiliu din 27 februarie 2003, instanța a dispus rectificarea
erorilor materiale din sentința civilă nr. 1034/2002, în sensul că pe lângă
rectificarea considerentelor, în dispozitiv, la alin. (5) rândul 8, se va trece
suprafața de 478,3 mp, în loc de 48,3 mp, iar la enumerarea spațiilor din alin.
(5) al dispozitivului, se va trece la rândul 4, spațiile de tip D 2, la rândul
6, spațiile de tip D 1 și la rândul 9 spațiile de tip D 5.
Prin încheierea din
Camera de consiliu din 4 aprilie 2003, s-a încuviințat o nouă cerere de
îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul aceleiași sentințe, în sensul că
la alin. (5) rândul 6, după „suprafața utilă de 476,3 mp” se va trece și 8,74 mp
teren construit; la alin. (5) rândul 8, după „suprafața utilă de 478,3 mp” se
va trece și 81,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 11, după suprafața
utilă de 478,3 mp se va trece și 81,74 mp teren construit.
Prin decizia civilă
nr. 17 din 23 ianuarie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a
respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Prin decizia civilă
nr. 5973 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,
a respins excepția de necompetență materială a instanței civile de a soluționa
litigiul, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului
reclamant C.G. și cererea de reintroducere în cauză, în calitate de intimat
reclamant, a SC V.U. SRL, prin administrator judiciar SC C.N.N. SRL, a admis
recursul pârâtei, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași
instanțe.
În rejudecare după
casare, prin decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București,
secția a IV a civilă, a respins cererea de retract litigios exercitat de pârâta
SC L.T. & D.I. SRL și a respins, ca nefondat, apelul acesteia.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de apel a stabilit că trimiterea cauzei spre
rejudecare s-a realizat doar pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de
exercitare a retractului litigios de către pârâtă, toate celelalte critici
fiind dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, intrând astfel
sub puterea lucrului judecat, respectiv sub incidența art. 315 alin. (1) C.
proc. civ.
În raport de
dispozițiile art. 1402 și art. 1403 C. civ., instanța a apreciat că legea
acordă pârâtului un mijloc de stingere fără judecată a pretenției formulate
împotriva sa și care face obiectul cesiunii, plătind cesionarului prețul
cesiunii, cu dobânzi și speze.
O primă condiție ce
trebuie îndeplinită rezultă din textul art. 1403 C. civ., anume aceea că
exercitarea retractului nu poate avea loc decât dacă dreptul cedat are caracter
litigios.
S-a apreciat că această
condiție nu este îndeplinită în cauză, chestiunea fiind dezlegată în mod
irevocabil prin decizia de casare cu care s-a încheiat ciclul procesual
anterior, respectiv prin decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din cuprinsul hotărârii instanței de recurs, rezultă expres
că „litigiul pornit de SC L.T. & D.I. SRL nu a fost soluționat pe fond și,
prin urmare, ca efect al constatării nulității tranzacției și anulării
hotărârii de expedient, pretențiile acestora nu au primit o rezolvare”.
Înlăturând critica
privind pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile
nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, instanța
a reținut din nou că pronunțarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul
unei judecăți a instanței, ci a unui contract al părților și a înlăturat apoi
toate criticile vizând fondul pricinii, cum este și aceea prin care s-a negat
dreptul de proprietate al reclamantei asupra spațiilor pentru care s-a încheiat
tranzacția, statuând că acestea exced obiectului prezentului litigiu, întrucât
tranzacția a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept
litigios, iar prin hotărârea de expedient instanța a luat act de înțelegerea
părților, fără a judeca ea însăși pretențiile formulate.
S-a mai reținut că
„promovarea acțiunii pentru constatarea nulității absolute a tranzacției și, pe
cale de consecință, a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de
constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, litigiu inițiat de
recurenta-pârâtă, a nulității absolute pentru cauză ilicită, a contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, ce a stat la baza
încheierii tranzacției menționate și care astfel rămâne fără suport juridic”.
Cu alte cuvinte,
constatarea nulității tranzacției și anularea hotărârii de expedient pronunțată
în baza ei reprezintă o aplicare a principiului potrivit căruia nulitatea
actului principal atrage după sine nulitatea actului subsecvent.
Fondul dreptului a
fost dezbătut în procesul care a vizat constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904 din 19 mai 1998, proces soluționat
prin decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V- a comercială, și nu în prezentul litigiu.
A doua condiție cercetată
în cauză, vizează existența unei vânzări de drepturi litigioase în legătură cu
pretenția dedusă judecății, condiție îndeplinită în speță, întrucât reclamanta
SC V.U. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase
autentificat sub nr. 1668 din 6 noiembrie 2003, la BNP M.G.O. și A.A.J., a înstrăinat numitului C.G. drepturile sale litigioase asupra unor
spații cu destinația de birouri, situate în tronsonul 5 al imobilului în
litigiu, ce formau la acea dată obiectul dosarului nr. 3224/2003, aflat pe
rolul Curții Supreme de Justiție, secția civilă.
O a treia condiție ce
s-a impus a fi analizată a fost aceea a calității persoanei care exercită
retractul, condiție care în speță este îndeplinită, deoarece retractul este
exercitat de pârât, adică de persoana împotriva căreia s-a pornit litigiul. Acest
lucru rezultă din actele depuse în dosarul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, respectiv notificarea având ca obiect oferta reală de plată,
consemnațiune și retract litigios, de la fila 156 din dosarul Înaltei Curți de
Casație și Justiție și cererea de exercitare a retractului litigios aflată la
filele 164 – 165 din același dosar.
Ultima condiție se
referă la „numărarea” prețului real al cesiunii, spezelor contractului și
dobânzile aferente de la data plății cesiunii.
S-a apreciat că nici
această condiție nu este îndeplinită, SC L.T. & D.I. SRL, persoana care a
exercitat retractul litigios nefăcând nici o plată pe numele cesionarului. În
acest sens, există o adresă a CEC Bank-Agenția Victoria, înregistrată sub nr.
9331 din 20 octombrie 2008, din care rezultă că în cursul lunii mai 2005 nu a
fost identificată consemnarea de către apelanta-pârâtă a sumei de 513.401,61
lei noi, pe seama și la dispoziția numitului C.G.
Apelanta-pârâtă a invocat
în sprijinul afirmației privind plata prețului cesiunii recipisa seria N nr.
11/3204780, emisă de CEC unitatea Al. la 12 mai 2005, care se află depusă la
fila 167 din dosarul de recurs al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a considerat că această
recipisă nu poate valora o plată liberatorie pentru apelanta-pârâtă în contul
notificării privind exercitarea retractului litigios.
S-a reținut și că
plata nu a fost făcută de debitor, ci de către o terță persoană fizică, O.P.,
fără un mandat din partea apelantei debitoare. În ciuda faptului că apelanta-pârâtă
a susținut pe parcursul litigiului că persoana care a efectuat plata avea
calitatea să o facă, fiind administrator al societății, o asemenea susținere nu
a fost dovedită.
Din extrasul de la Camera de Comerț și Industrie a României, depus de apărătorul apelantei, cu ocazia notelor
scrise suplimentare, rezultă că O.P., este unul dintre asociații minoritari ai
societății, ce nu are calitatea de administrator, calitate ce aparține numitei L.F.A.,
începând cu 31 ianuarie 2000.
Faptul material al
plății reprezintă urmarea ofertei reale urmate de consemnațiune, efectuată de
apelanta pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc, cu scopul de a
stinge un litigiu în curs și reprezintă un act de dispoziție pentru care era
necesar un mandat special conform art. 1536 C. civ.
Dacă exercitarea
retractului litigios s-a realizat printr-un mandatar special, așa cum rezultă
din chiar cuprinsul notificării aflate la fila 156 dosar recurs, respectiv prin
administratorul societății, numita L.A., faptul material al plății a fost
realizat de o terță persoană, fără mandat din partea apelantei pârâte.
Împrejurarea că,
ulterior, persoana care a făcut plata a dat o declarație prin care a susținut
că plata a fost făcută în numele societății SC L.T. & D.I. SRL, este
lipsită de relevanță deoarece confirmarea mandatului trebuia făcută de către
mandant, și nu de către mandatar, conform art. 1546 alin. (2) C. civ.
De altfel, în speță,
dată fiind necesitatea existenței unui mandat special, impusă de art. 1536 alin.
(1) C. civ., precum și valoarea plății, care este mai mare de 250 lei, era
obligatorie existența unui mandat special în formă scrisă, nefiind aplicabile
dispozițiile privind mandatul tacit.
S-a apreciat și că
dispozițiile art. 1402 C. civ. nu sunt îndeplinite în cauză, sub aspectul
plății reale a cesiunii și spezelor contractului.
Nu poate fi primită
apărarea apelantei-pârâte în sensul că simpla propunere a retractului litigios,
chiar neînsoțită de plată, este suficientă pentru stingerea litigiului în acest
mod.
Prin reglementarea
retractului litigios, legiuitorul a urmărit a combate specula asupra proceselor
și a pune capăt litigiilor judiciare.
Pentru a atinge acest
scop, plata trebuie să fie efectivă. De altfel, acest lucru rezultă expres din
textul art. 1402 C. civ., care vorbește de numărarea prețului și nu de oferta
scriptică făcută de retractant.
Or, conform raportului
de expertiză și a răspunsului la obiecțiuni depuse de expertul contabil B.V.L.,
totalul obligațiilor de plată ale debitorului o reprezenta suma de
5.138.782.687 lei vechi, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar recurs
(trecând peste viciul privind calitatea persoanei care face plata) este de
numai 5.134.016.065 lei, ceea ce înseamnă că apelanta pârâtă nu a îndeplinit
nici cerința privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor
contractului și a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul
cesiunii.
În prețul
retractului, trebuie incluse, contrar susținerilor apelantei pârâte, și
cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării
retractului este stingerea prezentului litigiu și nu generarea unui nou șir de
litigii.
De altfel, aceste
cheltuieli se includ în spezele contractului, opinia fiind întâlnită în
doctrina juridică (Matei B. Cantacuzino – Elementele Dreptului civil).
În ceea ce privește
data calculării dobânzilor și a celorlalte sume aferente contractului de
vânzare-cumpărare cu prilejul întocmirii raportului de expertiză, părțile au
încheiat o minută prin care au căzut de acord asupra faptului că această dată
este de 6 noiembrie 2003 și nu 8 noiembrie 2003, așa cum din eroare s-a reținut
în încheierea de ședință.
Având în vedere că
aceste condiții privind exercitarea retractului litigios trebuiau îndeplinite
cumulativ, neîndeplinirea fie și a unei singure condiții a condus inevitabil la
respingerea cererii de retract litigios.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs pârâta SC L.T. & D.I. SRL, prin care a solicitat,
în principal, modificarea deciziei, în sensul de a se lua act de retractul
litigios, a se admite apelul și a se schimba în tot hotărârea instanței de fond,
în sensul respingerii acțiunii ca urmare a exercitării retractului și a
întrunirii în aceeași persoană, atât a calității de reclamant, cât și a aceleia
de pârât.
În subsidiar,
recurenta a arătat că în situația în care s-ar reține că instanța nu s-a
pronunțat asupra tuturor chestiunilor legate de retractul litigios, se impune
casarea cu trimitere spre rejudecare.
Criticile aduse
hotărârii instanței de apel vizează, în esență, nelegalitatea ei, sub
următoarele aspecte:
Recurenta a susținut
că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în
sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a pronunțat o
hotărâre cu o motivare contradictorie și străină de natura pricinii - art. 304
pct. 7 C. proc. civ.
S-a invocat astfel, aplicarea
greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1403 C. civ., dar și a
art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare,
respectiv motivarea contradictorie.
Instanța de apel a
reținut în mod greșit că prin însăși decizia de casare s-ar fi stabilit în mod
definitiv și irevocabil că exercitarea retractului nu poate avea loc, nefiind
îndeplinită condiția prevăzută de art. 1403 C. civ.
Dacă instanța supremă
ar fi considerat că procesul pendinte nu poartă asupra unui drept litigios, ar
fi respins ea însăși cererea de retract litigios, nemaifiind nevoie să trimisă
cauza în apel pentru verificări de fapt.
S-a susținut că s-a
făcut o interpretare greșită a obiectului cauzei deduse judecății, întrucât
litigiul nu îl constituie pretențiile cuprinse în litigiul pornit de SC L.T.
& D.I. SRL în dosarul nr. 13535/1997 al Judecătoriei sectorului 1 București,
unde s-a pronunțat hotărârea de expedient, ci acțiunea completată și precizată
prin care s-a solicitat, între altele, de către SC V.U. SRL - în drepturile
căreia s-a subrogat C.G. - repunerea părților în situația anterioară prin
readucerea în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra
construcțiilor, modificarea cărții funciare în concordanță cu capătul de cerere
privind repunerea în situația anterioară, precum și evacuarea pârâtei din
spațiile respective.
Nu au fost respectate
nici chiar dispozițiile deciziei de casare, ceea ce înseamnă că raționamentul
și concluzia instanței de apel sunt contrare legii.
A statua că
drepturile vândute nu sunt litigioase, împotriva constatărilor exprese ale
instanței de casare și împotriva celor constatate de judecătorul sindic și
chiar împotriva declarațiilor părților, este evident nelegal, cu atât mai mult
cu cât susținerea caracterului nelitigios al drepturilor vine din partea
intimatului C.G., el însuși declarant al dobândirii unor drepturi litigioase.
S-a invocat și neaplicarea
de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1093 alin. (2) C. civ., greșita
interpretare a regulilor mandatului și a dispozițiilor art. 1191 C. civ.,
inclusiv greșita aplicare a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum și faptul că
motivarea instanței de apel este contradictorie și cu elemente străine de
natura pricinii, fiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304
pct. 7 C. proc. civ.
Din această
perspectivă s-a arătat că instanța de apel putea lesne constata relevanța și
pertinența înscrisurilor administrate în cauză, respectiv incidența
dispozițiilor art. 1093 alin. (2) C. proc. civ., chiar faptul că O.P. era
administrator al SC L.T. & D.I. SRL, așa cum rezultă din înregistrările
publice ale registrului comerțului.
Recurenta a mai
susținut că instanța de apel a făcut și o interpretare greșită a probelor
administrate, legate de procură, de declarația autentică a lui O.P. și a
faptului că a fost atacată chiar decizia de casare cu două contestații în
anulare, unde a fost reiterată și chestiunea plății prețului de către o altă
persoană.
Instanța de apel a
pronunțat o decizie nelegală, interpretând greșit regulile mandatului, atunci
când a tras concluzia că plata nu a fost făcută în numele și pentru cel ce a
exercitat retractul, neavând mandat special, făcut în scris.
În esență, s-a
susținut că regula de la art. 1191 C. civ. nu vizează validitatea mandatului,
ea având incidență doar sub aspect probatoriu.
Criticile recurentei
sub aspectul nerespectării deciziei de casare, vizează faptul că instanța de
apel a refuzat practic să execute obligația ce îi revenea potrivit deciziei de
casare și anume să verifice și să stabilească suma ce se datorează cu titlu de
retract litigios pe baza datelor furnizate de expertiză.
S-a invocat și
aplicarea și interpretarea greșită a conținutului art. 1402 C. civ. - din
această perspectivă legală și în considerarea înscrisurilor aflate la dosarul
cauzei, s-a susținut că nu poate fi considerată ca început al curgerii dobânzii
data de 6 noiembrie 2000 pentru suma reprezentând întregul preț, pentru simplul
motiv că, începutul plății prețului se situează la 6 decembrie 2003 pentru rata
de 2.600.000 lei vechi și 30 decembrie 2003, pentru rata de 648.000.000 lei
vechi.
Nu este legală nici
concluzia instanței potrivit căreia dobânda la întregul preț se va calcula
începând cu data încheierii contractului, indiferent dacă prețul s-a plătit sau
nu la momentul încheierii acestuia, deoarece ar însemna o îmbogățire fără justă
cauză a concesionarului și o încălcare a dispozițiilor art. 1402 C. civ.
Pentru instanța de
apel, care avea în față expertiza de calculare a dobânzilor, alături de toate
celelalte probe relevante, era extrem de simplu să observe că sumele consemnate
și oferite de recurenta-pârâtă acopereau cu lejeritate valoarea sumelor plătite
de C.G., plus dobânzile și spezele contractului.
S-a învederat că o
altă greșeală de interpretare a dispozițiilor art. 1402 C. civ. a făcut-o instanța
de apel atunci când a statuat că în prețul retractului trebuie incluse și
cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării
retractului este stingerea prezentului litigiu și nu generarea unui nou șir de
litigii.
Suportarea
cheltuielilor de judecată înseamnă plata lor la terminarea procesului, pe baza
obligării la plată de către instanță, care decide cine și în ce măsură suportă
aceste cheltuieli, nu cuprinderea lor
ab initio
în prețul retractului.
Pe de altă parte, s-a
arătat ca aspect relevant faptul că în oferta consemnată deja la CEC este cuprinsă în plus o sumă de cel puțin 207.417.651 lei, dobânzi nedatorate.
Dacă instanța de apel
considera că ar mai fi diferențe de achitat trebuia să pună în vedere acest aspect
și să constate dacă recurenta era dispusă să achite aceste diferențe, și numai
apoi să ia o decizie în privința retractului litigios.
S-a mai susținut că
au fost încălcate și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., întrucât instanța nu
a acordat cuvântul părților asupra celorlalte critici formulate în apel, sub
pretextul că acestea au fost dezlegate de instanța supremă.
Prin decizia civilă
nr. 3361 din 31 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins
recursul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele considerente de fapt și de
drept:
În drept, potrivit
art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor
probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Soluția consacrată de
dispozițiile sus evocate, are o justificare deplină și o legitimare
incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar,
dispozițiile citate limitând astfel obligativitatea deciziei instanței de
recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor
probe.
Ca atare, modul de
interpretare a unui text de lege ori aplicarea unui principiu de drept în
condițiile determinate de instanța de recurs prin decizia de casare, este
obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece
cauza nu poate să le înlăture în baza rolului activ sau pe ideea că judecătorii
sunt independenți și se supun numai legii.
Prin prisma celor
expuse și raportat la recomandările obligatorii ale deciziei de casare, s-a
apreciat că instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile deciziei de
casare, respectându-se astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ.
Cum decizia de casare
vizează verificarea doar a condițiilor de exercitare a retractului litigios,
instanța de apel a examinat acest aspect prin prisma actelor și probelor de la
dosar, raportat la condițiile prevăzute de art. 1402 – 1403 C. civ.
Din perspectiva
acestor dispoziții legale, instanța de apel a examinat cauza și motivele de
apel invocate și prin prisma principiului
tantum devolutum, quantum
apellatum
.
S-a apreciat că nu
este întemeiată nici susținerea recurentei legată de o motivare neconvingătoare
a hotărârii sau că aceasta ar cuprinde elemente străine de natura pricinii.
Motivarea unei
hotărâri este o problemă de conținut și nu de volum, motivarea hotărârii
înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare de speță, în cadrul
procedurilor generale și abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a
explica măsurile adoptate de instanță.
Din perspectiva celor
expuse, hotărârea instanței de apel îndeplinește cerințele și exigențele art.
261 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 304
pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.
Instanța de apel a
analizat neincidența dispozițiilor art. 1402 C. civ., raportat la
neîndeplinirea condițiilor retractului litigios, precum și la neîndeplinirea
dispozițiilor art. 1536 alin. (2) C. civ.
Expertiza efectuată
în cauză (și răspunsul la obiecțiuni) de experta B.V.L. a conchis fără
posibilitate de echivoc că totalul obligațiilor de plată ale debitorului îl
reprezintă suma de 5.138.782.687 lei ROL, iar conform recipisei aflate la fila
167 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, din recurs, este de numai
5.134.016.065 lei ROL, nefiind astfel îndeplinită cerința legală prevăzută de
art. 1402 C. civ. privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor
contractului și a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul
cesiunii.
În condițiile în care
expertiza tehnică stabilește existența unei diferențe în ceea ce privește
obligațiile de plată ale debitorului, instanța de apel a făcut o legală
interpretare și aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1402 – 1403 C.
civ. ce reglementează retractul litigios.
Susținerea recurentei
legată de greșita interpretare a probelor dosarului, nu se circumscrie niciunuia
din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Împotriva deciziei
civile nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat
contestație în anulare la data de 14 iunie 2010, contestatoarea SC L.T. &
D.I. SRL, prin care a invocat următoarele:
S-a susținut în mod
expres că se impune anularea deciziei pronunțate și rejudecarea cauzei în
recurs, prin acordarea unui termen de judecată în acest sens, întrucât instanța
de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs, fapt ce a viciat în final
soluția pronunțată, determinând respingerea recursului.
În cadrul recursului
formulat au fost invocate mai multe critici, independente unele de altele,
chiar dacă, din rațiuni de logică juridică, ele au fost prezentate grupat,
încadrându-se sub același motiv generic de recurs.
Fiecare din aceste
critici, luate separat, dacă ar fi fost cercetată, ar fi condus la o alta
soluție decât cea a respingerii recursului.
Astfel, s-a formulat
o critică explicită cu privire la încălcarea și aplicarea greșită de către
instanța de apel a dispozițiilor art. 1403 C. civ., arătându-se pe larg în
expunerea de motive a cererii de ce soluția este greșită și de ce reprezintă o
gravă greșeală de judecată, concretizată în interpretarea eronată a acestui
text de lege.
Instanța de recurs nu
a răspuns acestei critici și nu a cercetat motivul de recurs respectiv. O
cercetare a acestui motiv ar fi însemnat să se răspundă de ce instanța de apel
a considerat corect că nu sunt îndeplinite în speță cerințele acestui text de
lege, respectiv de ce criticile din recurs nu pot fi primite.
Afirmația generală a
instanței de recurs, potrivit căreia instanța de apel a respectat dispozițiile
art. 315 C. proc. civ. și a judecat în limitele deciziei de casare, nu este
suficientă și nici la obiect.
Instanța de recurs nu
a explicat de ce instanța de apel a avut dreptate când a afirmat că dreptul
vândut nu ar avea caracter litigios.
S-a invocat ca motiv
de recurs și neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1093 alin.
(2) C. civ., greșita interpretare a regulilor mandatului și a dispozițiilor
art. 1191 C. civ., inclusiv greșita aplicare a art. 1546 alin. (2) C. civ.,
precum și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), motivare contradictorie și străină de natura
pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Este evident că nici
acest motiv nu a fost cercetat, de vreme ce instanța de recurs doar afirmă că
instanța de apel s-ar fi ocupat de verificarea condițiilor prevăzute de art.
1402 C. civ., dar nu face nici o judecată cu privire la chestiunea de a ști
dacă instanța de apel a rezolvat corect sau nu acest motiv.
Instanța de recurs nu
este chemată doar să inventarieze dacă instanța de apel s-a ocupat de rezolvarea
unui motiv de apel, ci, mai ales, dacă l-a rezolvat corect sau nu și, în acest
caz, instanța de recurs trebuie la rândul ei să motiveze de ce consideră
rezolvarea dată de instanța de apel corectă sau nu.
S-a criticat decizia
și pentru încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1402 C.
civ. în privința modului cum se face calculul retractului litigios, întrucât
aceste dispoziții legale prescriu că "cel în contra cărui exista un drept
litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i prețul real al
cesiunii, spezele contractului și dobânda din ziua când cesionarul a plătit
prețul cesiunii.".
Instanța de apel a ignorant
faptul că prețul răscumpărării cuprinde în el dobânda calculată din ziua plății
și a dat o soluție greșită în privința calculării acesteia.
Instanța de recurs
nici măcar nu a făcut referire la această critică, nu a dat un răspuns cu
privire la corecta aplicare a art. 1402 C. civ. și s-a mulțumit să ia act de o
expertiză, care nu a avut în vedere momentul real al calculării dobânzii.
Nici critica privind
calcularea retractului în funcție de prețul real al cesiunii nu a fost
analizată de instanța de recurs. Prețul vânzării drepturilor litigioase nu a
fost niciodată achitat integral, astfel că nu putea intra în prețul
răscumpărării nici o dobândă calculată la partea din preț care nu a fost niciodată
achitată.
Nu a fost cercetat
nici motivul de recurs legat de încălcarea de către instanța de apel a art. dispozițiilor
art. 129 C. proc. civ. Instanța de apel a respins apelul, fără a da părților
cuvântul pentru susținerea motivelor de apel și fără a motiva ea însăși de ce
le-a respins și care sunt motivele de apel pe care le-a avut în vedere.
„Prejudecarea”
motivelor de recurs de către instanța de recurs nu poate constitui un motiv de
respingere a apelului, la modul global, fără o judecată efectivă.
Analiza
"globală" de acest gen, în care în fapt nu sunt luate în cercetare
motivele esențiale ale recursului, poate fi încadrată în ipoteza prevăzută de art.
318 C. proc. civ.
Modul de rezolvare a
recursului, eliptic și omisiv, se traduce și într-o încălcare a accesului liber
la justiție, garantat de legea de organizare judecătorească, de art. 21 din
Constituție și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană.
Prin întâmpinarea din
8 februarie 2011, intimatul G.C. a susținut că această contestație în anulare
este, în principal, inadmisibilă - în sensul în care contestatorul vizează
pretinse omisiuni ale unor argumente subsumate unui motiv de recurs, iar nu
omisiunea vreunui motiv de recurs, în totalitatea lui, și, în subsidiar, vădit
nefondată pentru următoarele considerente:
Pentru aprecierea
corectă a motivelor unei contestații în anulare, instanța de judecată este
chemată să facă distincția clară între „motivele de recurs” invocate de
recurentă și „argumentele” aduse de recurentă în sprijinul motivelor de recurs.
Astfel, întotdeauna,
argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt mereu subsumate motivului de
recurs pe care îl sprijină, iar art. 318 C. proc. civ. se referă în mod expres
și strict la „omisiunea de a examina motivul de recurs”, iar nu la posibila
omisiune de analiză a unora dintre argumentele de fapt și de drept invocate de parte.
Cu alte cuvinte,
contestația în anulare este în mod vădit inadmisibilă în cazul în care instanța
de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un
considerent comun, deoarece în acest caz nu se poate reține omisiunea acesteia
de a cerceta însuși motivul de recurs.
Cu atât mai mult,
contestația în anulare este inadmisibilă în speță, în condițiile în care însăși
contestatoarea afirma că toate așa-zisele critici neanalizate de către instanța
de recurs au fost grupate chiar de recurentă în cadrul unui singur motiv de
recurs, „din rațiuni de logică”.
Două au fost motivele
de recurs invocate împotriva hotărârii din apel, respectiv motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9, teza a II-a C. proc. civ. și motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 7, teza a II-a C. proc. civ., iar decizia atacată răspunde
pe larg acestor motive, analizând chiar detaliat argumentele invocate de parte
în sprijinul lor.
În opinia
contestatoarei, instanța de recurs nu a cercetat pretinsul motiv de recurs
referitor la „ încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a art.
1403 C. civ., în sensul statuării că nu ar fi îndeplinită condiția cerută de
art. 1403 C. civ., potrivit căruia lucrul se socotește litigios când exista
proces sau contestație asupra fondului dreptului”.
Instanța de recurs a
analizat acest „argument independent” invocat de contestatoare, sub aspectul
tuturor criticilor invocate și subsumate motivului de recurs prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ., dar prin raportare la dispozițiile art. 315 C. proc.
civ.
S-a susținut că și cel
de-al doilea „argument” - cu referire la art. 1093 alin. (2), art. 1191, art.
1546 alin. (2) C. civ., respectiv art. 315 C. proc. civ. - a fost avut în
vedere și analizat de către instanța de recurs, subsumat motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Contestația în
anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a
unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce
înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca”
rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele
motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora
dintre motivele de recurs.
Instanța de recurs a
reținut și analizat inclusiv argumentul referitor la „încălcarea de către
instanța de apel a dispozițiilor art. 1402 C. civ., în privința modului cum se
face calculul retractului litigios”, instanța pronunțându-se motivat asupra
lui, prin respingerea recursului formulat în condițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.
proc. civ.
S-a susținut că
instanța de recurs a reținut și examinat în mod expres pretinsa încălcare de
către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în expunerea de
motive fiind consemnată expresia „examinând hotărârea instanței de apel prin
prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat”- pag. 16 alin. penultim.
Contestația în
anulare este întemeiată pentru considerentele ce urmează:
În drept, potrivit
art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu
contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli
materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în
parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare
sau de casare.
Din perspectivă
convențională, respectiv art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza
Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 și Cauza Albina împotriva
României din 28 aprilie 2005), noțiunea de proces echitabil presupune cu
necesitate ca o instanță să examineze în mod real problemele esențiale ale
raportului juridic litigios - în cauza de față, acestea fiind concretizate prin
motivele de recurs - și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe
inferioare.
În fapt, rezultă cu
evidență că în calea de atac extraordinară a recursului, recurenta-pârâta a
invocat pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - mai
multe critici de nelegalitate, respectiv încălcarea/aplicarea greșită a unor
dispoziții legale de drept material/procedural, respectiv dispozițiile art.
1403 C. civ., art. 1093 alin. (2) C. civ., art. 1191 C. civ., art. 1402 C. civ.,
art. 1546 alin. (2) C. civ., art. 129, art. 315 C. proc. civ., precum și faptul
că motivarea instanței de apel este contradictorie și cu elemente străine de
natura pricinii, toate aceste critici fiind însoțite de considerentele de fapt
și de drept pertinente specificului raportului juridic litigios și
particularităților cauzei pendinte.
Expunerea de motive
ce însoțește soluția pronunțată în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia
din aceste critici de nelegalitate, aceasta rezumându-se să prezinte conținutul
art. 315 C. proc. civ., să-i redea semnificația normativă de principiu, să
precizeze că instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile deciziei de
casare, să inventarieze doar dacă instanța de apel a examinat condițiile
prevăzute de art. 1402 – 1403 C. civ., respectiv art. 1536 alin. (2) C. civ.,
s-au făcut referiri de principiu la relevanța motivării unei hotărâri
judecătorești și la semnificația acesteia pentru fiecare proces civil finalizat
printr-o hotărâre judecătorească.
Împrejurarea că în
mod curent în doctrină și jurisprudența instanțelor s-a făcut cuvenita și
necesara distincție între „motivele de recurs” invocate de recurentă și
„argumentele” aduse de aceasta în sprijinul motivelor de recurs, atunci când
s-a invocat în cadrul unei contestații în anulare ipoteza prevăzută de art. 318
teza II C. proc. civ., nu conferă nici o semnificație juridică afirmațiilor
intimatului conform cărora motivele de recurs la care trebuie să se raporteze
instanța sunt doar art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. (și pe care instanța
le-ar fi cercetat), iar argumentele sunt toate celelalte dispoziții legale de drept
substanțial/procedural, redate în cuprinsul cererii de recurs (irelevante, în
opinia intimatului, în procesul pendinte) și, drept consecință, nu poate
susține nici un aspect de inadmisibilitate al contestației pendinte.
Instanța de recurs a
apreciat corect că toate susținerile recurentei-pârâte referitoare la greșita
interpretare a probelor dosarului, cum nu se circumscriu niciunuia din motivele
de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., nu pot fi analizate în
recurs.
Pentru toate aceste considerente
de fapt și de drept, în temeiul dispozițiilor art. 318 teza II C. proc. civ.,
Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată, va anula decizia nr.
3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și
de proprietate intelectuală, respectiv va fixa termen pentru soluționarea
recursului la data de 16 iunie 2011, C11, cu citarea părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestația în
anulare formulată de contestatoarea SC L.T. & D.I. SRL.
Anulează decizia nr.
3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și
de proprietate intelectuală.
Fixează termen pentru
soluționarea recursului la 16 iunie 2011, C11, cu citarea părților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 24 februarie 2011.