ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1659/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, Tribunalul București a admis cererea reclamantei SC V.U.

SRL, a constatat nulitatea tranzacției încheiată la 1 octombrie 1999 între părți, a anulat sentința civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii tranzacției, a dispus radierea mențiunilor din Cartea funciară nedefinitivă aflată la Biroul de carte funciară al Judecătoriei sectorului 1 București privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spațiilor de tip A 2, B 2 și C 2 situate 1 A la etajul II, tronson 5, cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp, cu o suprafață utilă de 478,3 mp, spațiilor de tip A 1, B 1 și C 1 de la etajul I, tronson 5, cu o suprafață desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 48,3 mp și spațiile de tip A 5, B 5 și C 5 situate la etajul 5, tronson 5, cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,3 mp din imobilul situat în București, sector 1. Totodată a dispus evacuarea pârâtei din spațiile menționate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 27 februarie 2003, instanța a dispus rectificarea erorilor materiale din sentința civilă nr. 1034/2002, în sensul că pe lângă rectificarea considerentelor, în dispozitiv, la alin. (5) rândul 8, se va trece suprafața de 478,3 mp, în loc de 48,3 mp, iar la enumerarea spațiilor din alin. (5) al dispozitivului, se va trece la rândul 4, spațiile de tip D 2, la rândul 6, spațiile de tip D 1 și la rândul 9 spațiile de tip D 5. Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 aprilie 2003, s-a încuviințat o nouă cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul aceleiași sentințe, în sensul că la alin. (5) rândul 6, după „suprafața utilă de 476,3 mp” se va trece și 8,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 8, după „suprafața utilă de 478,3 mp” se va trece și 81,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 11, după suprafața utilă de 478,3 mp se va trece și 81,74 mp teren construit.

Prin decizia civilă nr. 17 din 23 ianuarie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei. Prin decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins excepția de necompetență materială a instanței civile de a soluționa litigiul, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului reclamant C.G. și cererea de reintroducere în cauză, în calitate de intimat reclamant, a SC V.U. SRL, prin administrator judiciar SC C.N.N. SRL, a admis recursul pârâtei, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins cererea de retract litigios exercitat de pârâta SC L.T.

& D.I. SRL și a respins, ca nefondat, apelul acesteia. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a stabilit că trimiterea cauzei spre rejudecare s-a realizat doar pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de exercitare a retractului litigios de către pârâtă, toate celelalte critici fiind dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, intrând astfel sub puterea lucrului judecat, respectiv sub incidența art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În raport de dispozițiile art. 1402 și art. 1403 C. civ., instanța a apreciat că legea acordă pârâtului un mijloc de stingere fără judecată a pretenției formulate împotriva sa și care face obiectul cesiunii, plătind cesionarului prețul cesiunii, cu dobânzi și speze.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită rezultă din textul art. 1403 C. civ., anume aceea că exercitarea retractului nu poate avea loc decât dacă dreptul cedat are caracter litigios. S-a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză, chestiunea fiind dezlegată în mod irevocabil prin decizia de casare cu care s-a încheiat ciclul procesual anterior, respectiv prin decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din cuprinsul hotărârii instanței de recurs, rezultă expres că „litigiul pornit de SC L.T. & D.I. SRL nu a fost soluționat pe fond și, prin urmare, ca efect al constatării nulității tranzacției și anulării hotărârii de expedient, pretențiile acestora nu au primit o rezolvare”.

Înlăturând critica privind pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, instanța a reținut din nou că pronunțarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecăți a instanței, ci a unui contract al părților și a înlăturat apoi toate criticile vizând fondul pricinii, cum este și aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei asupra spațiilor pentru care s-a încheiat tranzacția, statuând că acestea exced obiectului prezentului litigiu, întrucât tranzacția a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient instanța a luat act de înțelegerea părților, fără a judeca ea însăși pretențiile formulate.

S-a mai reținut că „promovarea acțiunii pentru constatarea nulității absolute a tranzacției și, pe cale de consecință, a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, litigiu inițiat de recurenta-pârâtă, a nulității absolute pentru cauză ilicită, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, ce a stat la baza încheierii tranzacției menționate și care astfel rămâne fără suport juridic”. Cu alte cuvinte, constatarea nulității tranzacției și anularea hotărârii de expedient pronunțată în baza ei reprezintă o aplicare a principiului potrivit căruia nulitatea actului principal atrage după sine nulitatea actului subsecvent.

Fondul dreptului a fost dezbătut în procesul care a vizat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904 din 19 mai 1998, proces soluționat prin decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V- a comercială, și nu în prezentul litigiu. A doua condiție cercetată în cauză, vizează existența unei vânzări de drepturi litigioase în legătură cu pretenția dedusă judecății, condiție îndeplinită în speță, întrucât reclamanta SC V.U. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1668 din 6 noiembrie 2003, la BNP M.G.O. și A.A.J., a înstrăinat numitului C.G. drepturile sale litigioase asupra unor spații cu destinația de birouri, situate în tronsonul 5 al imobilului în litigiu, ce formau la acea dată obiectul dosarului nr. 3224/2003, aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

O a treia condiție ce s-a impus a fi analizată a fost aceea a calității persoanei care exercită retractul, condiție care în speță este îndeplinită, deoarece retractul este exercitat de pârât, adică de persoana împotriva căreia s-a pornit litigiul. Acest lucru rezultă din actele depuse în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv notificarea având ca obiect oferta reală de plată, consemnațiune și retract litigios, de la fila 156 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție și cererea de exercitare a retractului litigios aflată la filele 164 – 165 din același dosar. Ultima condiție se referă la „numărarea” prețului real al cesiunii, spezelor contractului și dobânzile aferente de la data plății cesiunii.

S-a apreciat că nici această condiție nu este îndeplinită, SC L.T. & D.I. SRL, persoana care a exercitat retractul litigios nefăcând nici o plată pe numele cesionarului. În acest sens, există o adresă a CEC Bank-Agenția Victoria, înregistrată sub nr. 9331 din 20 octombrie 2008, din care rezultă că în cursul lunii mai 2005 nu a fost identificată consemnarea de către apelanta-pârâtă a sumei de 513.401,61 lei noi, pe seama și la dispoziția numitului C.G. Apelanta-pârâtă a invocat în sprijinul afirmației privind plata prețului cesiunii recipisa seria N nr. 11/3204780, emisă de CEC unitatea Al. la 12 mai 2005, care se află depusă la fila 167 din dosarul de recurs al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a considerat că această recipisă nu poate valora o plată liberatorie pentru apelanta-pârâtă în contul notificării privind exercitarea retractului litigios. S-a reținut și că plata nu a fost făcută de debitor, ci de către o terță persoană fizică, O.P., fără un mandat din partea apelantei debitoare. În ciuda faptului că apelanta-pârâtă a susținut pe parcursul litigiului că persoana care a efectuat plata avea calitatea să o facă, fiind administrator al societății, o asemenea susținere nu a fost dovedită.

Din extrasul de la Camera de Comerț și Industrie a României, depus de apărătorul apelantei, cu ocazia notelor scrise suplimentare, rezultă că O.P., este unul dintre asociații minoritari ai societății, ce nu are calitatea de administrator, calitate ce aparține numitei L.F.A., începând cu 31 ianuarie 2000. Faptul material al plății reprezintă urmarea ofertei reale urmate de consemnațiune, efectuată de apelanta pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc, cu scopul de a stinge un litigiu în curs și reprezintă un act de dispoziție pentru care era necesar un mandat special conform art. 1536 C. civ. Dacă exercitarea retractului litigios s-a realizat printr-un mandatar special, așa cum rezultă din chiar cuprinsul notificării aflate la fila 156 dosar recurs, respectiv prin administratorul societății, numita L.A., faptul material al plății a fost realizat de o terță persoană, fără mandat din partea apelantei pârâte.

Împrejurarea că, ulterior, persoana care a făcut plata a dat o declarație prin care a susținut că plata a fost făcută în numele societății SC L.T. & D.I. SRL, este lipsită de relevanță deoarece confirmarea mandatului trebuia făcută de către mandant, și nu de către mandatar, conform art. 1546 alin. (2) C. civ. De altfel, în speță, dată fiind necesitatea existenței unui mandat special, impusă de art. 1536 alin. (1) C. civ., precum și valoarea plății, care este mai mare de 250 lei, era obligatorie existența unui mandat special în formă scrisă, nefiind aplicabile dispozițiile privind mandatul tacit. S-a apreciat și că dispozițiile art. 1402 C. civ. nu sunt îndeplinite în cauză, sub aspectul plății reale a cesiunii și spezelor contractului.

Nu poate fi primită apărarea apelantei-pârâte în sensul că simpla propunere a retractului litigios, chiar neînsoțită de plată, este suficientă pentru stingerea litigiului în acest mod. Prin reglementarea retractului litigios, legiuitorul a urmărit a combate specula asupra proceselor și a pune capăt litigiilor judiciare. Pentru a atinge acest scop, plata trebuie să fie efectivă. De altfel, acest lucru rezultă expres din textul art. 1402 C. civ., care vorbește de numărarea prețului și nu de oferta scriptică făcută de retractant.

Or, conform raportului de expertiză și a răspunsului la obiecțiuni depuse de expertul contabil B.V.L., totalul obligațiilor de plată ale debitorului o reprezenta suma de 5.138.782.687 lei vechi, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar recurs (trecând peste viciul privind calitatea persoanei care face plata) este de numai 5.134.016.065 lei, ceea ce înseamnă că apelanta pârâtă nu a îndeplinit nici cerința privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor contractului și a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul cesiunii. În prețul retractului, trebuie incluse, contrar susținerilor apelantei pârâte, și cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu și nu generarea unui nou șir de litigii.

De altfel, aceste cheltuieli se includ în spezele contractului, opinia fiind întâlnită în doctrina juridică (Matei B. Cantacuzino – Elementele Dreptului civil). În ceea ce privește data calculării dobânzilor și a celorlalte sume aferente contractului de vânzare-cumpărare cu prilejul întocmirii raportului de expertiză, părțile au încheiat o minută prin care au căzut de acord asupra faptului că această dată este de 6 noiembrie 2003 și nu 8 noiembrie 2003, așa cum din eroare s-a reținut în încheierea de ședință. Având în vedere că aceste condiții privind exercitarea retractului litigios trebuiau îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea fie și a unei singure condiții a condus inevitabil la respingerea cererii de retract litigios.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC L.T. & D.I. SRL, prin care a solicitat, în principal, modificarea deciziei, în sensul de a se lua act de retractul litigios, a se admite apelul și a se schimba în tot hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca urmare a exercitării retractului și a întrunirii în aceeași persoană, atât a calității de reclamant, cât și a aceleia de pârât. În subsidiar, recurenta a arătat că în situația în care s-ar reține că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor legate de retractul litigios, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează, în esență, nelegalitatea ei, sub următoarele aspecte: Recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv a pronunțat o hotărâre cu o motivare contradictorie și străină de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. S-a invocat astfel, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1403 C. civ., dar și a art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare, respectiv motivarea contradictorie. Instanța de apel a reținut în mod greșit că prin însăși decizia de casare s-ar fi stabilit în mod definitiv și irevocabil că exercitarea retractului nu poate avea loc, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 1403 C. civ. Dacă instanța supremă ar fi considerat că procesul pendinte nu poartă asupra unui drept litigios, ar fi respins ea însăși cererea de retract litigios, nemaifiind nevoie să trimisă cauza în apel pentru verificări de fapt.

S-a susținut că s-a făcut o interpretare greșită a obiectului cauzei deduse judecății, întrucât litigiul nu îl constituie pretențiile cuprinse în litigiul pornit de SC L.T. & D.I. SRL în dosarul nr. 13535/1997 al Judecătoriei sectorului 1 București, unde s-a pronunțat hotărârea de expedient, ci acțiunea completată și precizată prin care s-a solicitat, între altele, de către SC V.U. SRL - în drepturile căreia s-a subrogat C.G. - repunerea părților în situația anterioară prin readucerea în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, modificarea cărții funciare în concordanță cu capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară, precum și evacuarea pârâtei din spațiile respective.

Nu au fost respectate nici chiar dispozițiile deciziei de casare, ceea ce înseamnă că raționamentul și concluzia instanței de apel sunt contrare legii. A statua că drepturile vândute nu sunt litigioase, împotriva constatărilor exprese ale instanței de casare și împotriva celor constatate de judecătorul sindic și chiar împotriva declarațiilor părților, este evident nelegal, cu atât mai mult cu cât susținerea caracterului nelitigios al drepturilor vine din partea intimatului C.G., el însuși declarant al dobândirii unor drepturi litigioase. S-a invocat și neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1093 alin. (2) C. civ., greșita interpretare a regulilor mandatului și a dispozițiilor art. 1191 C. civ., inclusiv greșita aplicare a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum și faptul că motivarea instanței de apel este contradictorie și cu elemente străine de natura pricinii, fiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Din această perspectivă s-a arătat că instanța de apel putea lesne constata relevanța și pertinența înscrisurilor administrate în cauză, respectiv incidența dispozițiilor art. 1093 alin. (2) C. proc. civ., chiar faptul că O.P. era administrator al SC L.T. & D.I. SRL, așa cum rezultă din înregistrările publice ale registrului comerțului. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a făcut și o interpretare greșită a probelor administrate, legate de procură, de declarația autentică a lui O.P. și a faptului că a fost atacată chiar decizia de casare cu două contestații în anulare, unde a fost reiterată și chestiunea plății prețului de către o altă persoană. Instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, interpretând greșit regulile mandatului, atunci când a tras concluzia că plata nu a fost făcută în numele și pentru cel ce a exercitat retractul, neavând mandat special, făcut în scris.

În esență, s-a susținut că regula de la art. 1191 C. civ. nu vizează validitatea mandatului, ea având incidență doar sub aspect probatoriu. Criticile recurentei sub aspectul nerespectării deciziei de casare, vizează faptul că instanța de apel a refuzat practic să execute obligația ce îi revenea potrivit deciziei de casare și anume să verifice și să stabilească suma ce se datorează cu titlu de retract litigios pe baza datelor furnizate de expertiză. S-a invocat și aplicarea și interpretarea greșită a conținutului art. 1402 C. civ. - din această perspectivă legală și în considerarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, s-a susținut că nu poate fi considerată ca început al curgerii dobânzii data de 6 noiembrie 2000 pentru suma reprezentând întregul preț, pentru simplul motiv că, începutul plății prețului se situează la 6 decembrie 2003 pentru rata de 2.600.000 lei vechi și 30 decembrie 2003, pentru rata de 648.000.000 lei vechi.

Nu este legală nici concluzia instanței potrivit căreia dobânda la întregul preț se va calcula începând cu data încheierii contractului, indiferent dacă prețul s-a plătit sau nu la momentul încheierii acestuia, deoarece ar însemna o îmbogățire fără justă cauză a concesionarului și o încălcare a dispozițiilor art. 1402 C. civ. Pentru instanța de apel, care avea în față expertiza de calculare a dobânzilor, alături de toate celelalte probe relevante, era extrem de simplu să observe că sumele consemnate și oferite de recurenta-pârâtă acopereau cu lejeritate valoarea sumelor plătite de C.G., plus dobânzile și spezele contractului. S-a învederat că o altă greșeală de interpretare a dispozițiilor art. 1402 C. civ.

a făcut-o instanța de apel atunci când a statuat că în prețul retractului trebuie incluse și cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu și nu generarea unui nou șir de litigii. Suportarea cheltuielilor de judecată înseamnă plata lor la terminarea procesului, pe baza obligării la plată de către instanță, care decide cine și în ce măsură suportă aceste cheltuieli, nu cuprinderea lor ab initio în prețul retractului. Pe de altă parte, s-a arătat ca aspect relevant faptul că în oferta consemnată deja la CEC este cuprinsă în plus o sumă de cel puțin 207.417.651 lei, dobânzi nedatorate. Dacă instanța de apel considera că ar mai fi diferențe de achitat trebuia să pună în vedere acest aspect și să constate dacă recurenta era dispusă să achite aceste diferențe, și numai apoi să ia o decizie în privința retractului litigios.

S-a mai susținut că au fost încălcate și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., întrucât instanța nu a acordat cuvântul părților asupra celorlalte critici formulate în apel, sub pretextul că acestea au fost dezlegate de instanța supremă. Prin decizia civilă nr. 3361 din 31 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: În drept, potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Soluția consacrată de dispozițiile sus evocate, are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând astfel obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Ca atare, modul de interpretare a unui text de lege ori aplicarea unui principiu de drept în condițiile determinate de instanța de recurs prin decizia de casare, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să le înlăture în baza rolului activ sau pe ideea că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Prin prisma celor expuse și raportat la recomandările obligatorii ale deciziei de casare, s-a apreciat că instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile deciziei de casare, respectându-se astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Cum decizia de casare vizează verificarea doar a condițiilor de exercitare a retractului litigios, instanța de apel a examinat acest aspect prin prisma actelor și probelor de la dosar, raportat la condițiile prevăzute de art. 1402 – 1403 C. civ.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, instanța de apel a examinat cauza și motivele de apel invocate și prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum . S-a apreciat că nu este întemeiată nici susținerea recurentei legată de o motivare neconvingătoare a hotărârii sau că aceasta ar cuprinde elemente străine de natura pricinii. Motivarea unei hotărâri este o problemă de conținut și nu de volum, motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare de speță, în cadrul procedurilor generale și abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanță. Din perspectiva celor expuse, hotărârea instanței de apel îndeplinește cerințele și exigențele art. 261 C. proc.

civ., motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Instanța de apel a analizat neincidența dispozițiilor art. 1402 C. civ., raportat la neîndeplinirea condițiilor retractului litigios, precum și la neîndeplinirea dispozițiilor art. 1536 alin. (2) C. civ. Expertiza efectuată în cauză (și răspunsul la obiecțiuni) de experta B.V.L. a conchis fără posibilitate de echivoc că totalul obligațiilor de plată ale debitorului îl reprezintă suma de 5.138.782.687 lei ROL, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, din recurs, este de numai 5.134.016.065 lei ROL, nefiind astfel îndeplinită cerința legală prevăzută de art. 1402 C. civ.

privind plata integrală a prețului real al cesiunii, spezelor contractului și a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit prețul cesiunii. În condițiile în care expertiza tehnică stabilește existența unei diferențe în ceea ce privește obligațiile de plată ale debitorului, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1402 – 1403 C. civ. ce reglementează retractul litigios. Susținerea recurentei legată de greșita interpretare a probelor dosarului, nu se circumscrie niciunuia din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ. Împotriva deciziei civile nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare la data de 14 iunie 2010, contestatoarea SC L.T.

& D.I. SRL, prin care a invocat următoarele: S-a susținut în mod expres că se impune anularea deciziei pronunțate și rejudecarea cauzei în recurs, prin acordarea unui termen de judecată în acest sens, întrucât instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs, fapt ce a viciat în final soluția pronunțată, determinând respingerea recursului. În cadrul recursului formulat au fost invocate mai multe critici, independente unele de altele, chiar dacă, din rațiuni de logică juridică, ele au fost prezentate grupat, încadrându-se sub același motiv generic de recurs. Fiecare din aceste critici, luate separat, dacă ar fi fost cercetată, ar fi condus la o alta soluție decât cea a respingerii recursului.

Astfel, s-a formulat o critică explicită cu privire la încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1403 C. civ., arătându-se pe larg în expunerea de motive a cererii de ce soluția este greșită și de ce reprezintă o gravă greșeală de judecată, concretizată în interpretarea eronată a acestui text de lege. Instanța de recurs nu a răspuns acestei critici și nu a cercetat motivul de recurs respectiv. O cercetare a acestui motiv ar fi însemnat să se răspundă de ce instanța de apel a considerat corect că nu sunt îndeplinite în speță cerințele acestui text de lege, respectiv de ce criticile din recurs nu pot fi primite. Afirmația generală a instanței de recurs, potrivit căreia instanța de apel a respectat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. și a judecat în limitele deciziei de casare, nu este suficientă și nici la obiect. Instanța de recurs nu a explicat de ce instanța de apel a avut dreptate când a afirmat că dreptul vândut nu ar avea caracter litigios. S-a invocat ca motiv de recurs și neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1093 alin. (2) C. civ., greșita interpretare a regulilor mandatului și a dispozițiilor art. 1191 C. civ., inclusiv greșita aplicare a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), motivare contradictorie și străină de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Este evident că nici acest motiv nu a fost cercetat, de vreme ce instanța de recurs doar afirmă că instanța de apel s-ar fi ocupat de verificarea condițiilor prevăzute de art. 1402 C. civ., dar nu face nici o judecată cu privire la chestiunea de a ști dacă instanța de apel a rezolvat corect sau nu acest motiv. Instanța de recurs nu este chemată doar să inventarieze dacă instanța de apel s-a ocupat de rezolvarea unui motiv de apel, ci, mai ales, dacă l-a rezolvat corect sau nu și, în acest caz, instanța de recurs trebuie la rândul ei să motiveze de ce consideră rezolvarea dată de instanța de apel corectă sau nu. S-a criticat decizia și pentru încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1402 C. civ.

în privința modului cum se face calculul retractului litigios, întrucât aceste dispoziții legale prescriu că "cel în contra cărui exista un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i prețul real al cesiunii, spezele contractului și dobânda din ziua când cesionarul a plătit prețul cesiunii.". Instanța de apel a ignorant faptul că prețul răscumpărării cuprinde în el dobânda calculată din ziua plății și a dat o soluție greșită în privința calculării acesteia. Instanța de recurs nici măcar nu a făcut referire la această critică, nu a dat un răspuns cu privire la corecta aplicare a art. 1402 C. civ. și s-a mulțumit să ia act de o expertiză, care nu a avut în vedere momentul real al calculării dobânzii.

Nici critica privind calcularea retractului în funcție de prețul real al cesiunii nu a fost analizată de instanța de recurs. Prețul vânzării drepturilor litigioase nu a fost niciodată achitat integral, astfel că nu putea intra în prețul răscumpărării nici o dobândă calculată la partea din preț care nu a fost niciodată achitată. Nu a fost cercetat nici motivul de recurs legat de încălcarea de către instanța de apel a art. dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Instanța de apel a respins apelul, fără a da părților cuvântul pentru susținerea motivelor de apel și fără a motiva ea însăși de ce le-a respins și care sunt motivele de apel pe care le-a avut în vedere. „Prejudecarea” motivelor de recurs de către instanța de recurs nu poate constitui un motiv de respingere a apelului, la modul global, fără o judecată efectivă.

Analiza "globală" de acest gen, în care în fapt nu sunt luate în cercetare motivele esențiale ale recursului, poate fi încadrată în ipoteza prevăzută de art. 318 C. proc. civ. Modul de rezolvare a recursului, eliptic și omisiv, se traduce și într-o încălcare a accesului liber la justiție, garantat de legea de organizare judecătorească, de art. 21 din Constituție și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană. Prin întâmpinarea din 8 februarie 2011, intimatul G.C.

a susținut că această contestație în anulare este, în principal, inadmisibilă - în sensul în care contestatorul vizează pretinse omisiuni ale unor argumente subsumate unui motiv de recurs, iar nu omisiunea vreunui motiv de recurs, în totalitatea lui, și, în subsidiar, vădit nefondată pentru următoarele considerente: Pentru aprecierea corectă a motivelor unei contestații în anulare, instanța de judecată este chemată să facă distincția clară între „motivele de recurs” invocate de recurentă și „argumentele” aduse de recurentă în sprijinul motivelor de recurs. Astfel, întotdeauna, argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt mereu subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar art. 318 C. proc.

civ. se referă în mod expres și strict la „omisiunea de a examina motivul de recurs”, iar nu la posibila omisiune de analiză a unora dintre argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Cu alte cuvinte, contestația în anulare este în mod vădit inadmisibilă în cazul în care instanța de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun, deoarece în acest caz nu se poate reține omisiunea acesteia de a cerceta însuși motivul de recurs. Cu atât mai mult, contestația în anulare este inadmisibilă în speță, în condițiile în care însăși contestatoarea afirma că toate așa-zisele critici neanalizate de către instanța de recurs au fost grupate chiar de recurentă în cadrul unui singur motiv de recurs, „din rațiuni de logică”.

Două au fost motivele de recurs invocate împotriva hotărârii din apel, respectiv motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, teza a II-a C. proc. civ. și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, teza a II-a C. proc. civ., iar decizia atacată răspunde pe larg acestor motive, analizând chiar detaliat argumentele invocate de parte în sprijinul lor. În opinia contestatoarei, instanța de recurs nu a cercetat pretinsul motiv de recurs referitor la „ încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a art. 1403 C. civ., în sensul statuării că nu ar fi îndeplinită condiția cerută de art. 1403 C. civ., potrivit căruia lucrul se socotește litigios când exista proces sau contestație asupra fondului dreptului”.

Instanța de recurs a analizat acest „argument independent” invocat de contestatoare, sub aspectul tuturor criticilor invocate și subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar prin raportare la dispozițiile art. 315 C. proc. civ. S-a susținut că și cel de-al doilea „argument” - cu referire la art. 1093 alin. (2), art. 1191, art. 1546 alin. (2) C. civ., respectiv art. 315 C. proc. civ. - a fost avut în vedere și analizat de către instanța de recurs, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contestația în anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs. Instanța de recurs a reținut și analizat inclusiv argumentul referitor la „încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1402 C. civ., în privința modului cum se face calculul retractului litigios”, instanța pronunțându-se motivat asupra lui, prin respingerea recursului formulat în condițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. S-a susținut că instanța de recurs a reținut și examinat în mod expres pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în expunerea de motive fiind consemnată expresia „examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat”- pag. 16 alin. penultim. Contestația în anulare este întemeiată pentru considerentele ce urmează: În drept, potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Din perspectivă convențională, respectiv art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 și Cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005), noțiunea de proces echitabil presupune cu necesitate ca o instanță să examineze în mod real problemele esențiale ale raportului juridic litigios - în cauza de față, acestea fiind concretizate prin motivele de recurs - și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. În fapt, rezultă cu evidență că în calea de atac extraordinară a recursului, recurenta-pârâta a invocat pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. - mai multe critici de nelegalitate, respectiv încălcarea/aplicarea greșită a unor dispoziții legale de drept material/procedural, respectiv dispozițiile art. 1403 C. civ., art. 1093 alin. (2) C. civ., art. 1191 C. civ., art. 1402 C. civ., art. 1546 alin. (2) C. civ., art. 129, art. 315 C. proc. civ., precum și faptul că motivarea instanței de apel este contradictorie și cu elemente străine de natura pricinii, toate aceste critici fiind însoțite de considerentele de fapt și de drept pertinente specificului raportului juridic litigios și particularităților cauzei pendinte. Expunerea de motive ce însoțește soluția pronunțată în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia din aceste critici de nelegalitate, aceasta rezumându-se să prezinte conținutul art. 315 C. proc.

civ., să-i redea semnificația normativă de principiu, să precizeze că instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile deciziei de casare, să inventarieze doar dacă instanța de apel a examinat condițiile prevăzute de art. 1402 – 1403 C. civ., respectiv art. 1536 alin. (2) C. civ., s-au făcut referiri de principiu la relevanța motivării unei hotărâri judecătorești și la semnificația acesteia pentru fiecare proces civil finalizat printr-o hotărâre judecătorească. Împrejurarea că în mod curent în doctrină și jurisprudența instanțelor s-a făcut cuvenita și necesara distincție între „motivele de recurs” invocate de recurentă și „argumentele” aduse de aceasta în sprijinul motivelor de recurs, atunci când s-a invocat în cadrul unei contestații în anulare ipoteza prevăzută de art. 318 teza II C. proc.

civ., nu conferă nici o semnificație juridică afirmațiilor intimatului conform cărora motivele de recurs la care trebuie să se raporteze instanța sunt doar art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. (și pe care instanța le-ar fi cercetat), iar argumentele sunt toate celelalte dispoziții legale de drept substanțial/procedural, redate în cuprinsul cererii de recurs (irelevante, în opinia intimatului, în procesul pendinte) și, drept consecință, nu poate susține nici un aspect de inadmisibilitate al contestației pendinte. Instanța de recurs a apreciat corect că toate susținerile recurentei-pârâte referitoare la greșita interpretare a probelor dosarului, cum nu se circumscriu niciunuia din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc.

civ., nu pot fi analizate în recurs. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul dispozițiilor art. 318 teza II C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată, va anula decizia nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, respectiv va fixa termen pentru soluționarea recursului la data de 16 iunie 2011, C11, cu citarea părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de contestatoarea SC L.T. & D.I. SRL. Anulează decizia nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Fixează termen pentru soluționarea recursului la 16 iunie 2011, C11, cu citarea părților. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.