ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 5166 din 9 aprilie 2008,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiate,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA A.P.P.S., S.A.I.F.I.,

și excepția lipsei competenței sale materiale, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele RA

A.P.P.S. București și RA A.P.P.S., S.A.I.F.I., a admis cererea reconvențională

formulată de către pârâta - reclamantă RA A.P.P.S., S.A.I.F.I., și a dispus

evacuarea reclamantei - pârâte din spațiul în suprafață de 58,22 mp, situat la

parterul imobilului din București, sector 2.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că a fost sesizată cu judecata unei cereri

prin care reclamanta a urmărit să cumpere spațiul în suprafață de 58,22 mp,

situat la parterul imobilului din București, sector 2, fie pe calea procedurii

prevăzute de Legea nr. 133/1999, fie - în subsidiar, pe cea a procedurii

reglementate de O.G. nr. 19/2002.

În acest context, instanța

de fond a mai constatat că reclamanta a deținut spațiul în litigiu în temeiul

contractului de locațiune din 1998, prelungit succesiv până la data de 30 iunie

2006, a evocat dispozițiile art. 12 din Legea nr. 13/1999 și a luat act de

împrejurarea că Legea nr. 133/1999 a fost abrogată prin Legea nr. 346/2004.

Pe de altă parte, prima

instanță a mai constatat că, în condițiile în care spațiul în litigiu este

administrat de către RA A.P.P.S., sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 19/2002,

care reglementează procedura de vânzare a unor imobile, proprietate privată a

statului, aflate în administrarea acestei regii.

Cu referire la acest capăt

de cerere, configurat de reclamantă ca unul subsidiar, Tribunalul a reținut că

a fost învestit cu o solicitare de obligare a pârâtelor la a încheia contractul

de vânzare - cumpărare, în urma finalizării negocierii directe și a apreciat

fiind aplicabilă Decizia nr. 38 din 30 ianuarie 2008, prin care Curtea

Constituțională a declarat că dispozițiile privind „vânzarea prin negociere

directă” din cuprinsul O.G. nr. 19/2002 sunt neconstituționale, ceea ce implică

faptul că în viitor spațiile urmează a fi vândute doar prin licitație publică.

Considerând că Decizia nr. 38/2008

a Curții Constituționale era pe deplin aplicabilă la data introducerii

acțiunii, Tribunalul a respins acțiunea principală și, cum reclamanta nu mai

deține vreun titlu care să-i justifice dreptul de folosință, a admis cererea

reconvențională și a dispus evacuarea reclamantei-pârâte din spațiul în

litigiu.

Împotriva acestei, SC A. SRL

a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii cererii

principale și, în principal, al obligării pârâtelor la îndeplinirea procedurii

de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare și la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 133/1999, cu referire

la spațiul în suprafață de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din

București, sector 2, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la îndeplinirea

aceleiași proceduri, în temeiul O.G. nr. 19/2002; de asemenea, apelanta a mai

solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii

reconvenționale, ca neîntemeiate.

În motivare, apelanta a

arătat că la data de 7 decembrie 1999 a solicitat, în temeiul art. 12 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 133/1999, cumpărarea spațiului închiriat, situat în

București, sector 2.

Apelanta a precizat că, deși

îndeplinea cerințele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 –

încadrându-se în categoria întreprinderilor mici și mijlocii și deținând

spațiul în temeiul unui contract de locațiune -, intimatele nu și-au îndeplinit

obligația impusă de art. 12 alin. (2) din aceeași lege, aceea ca în termen de

90 de zile de la data depunerii cererii, să încheie contractul de vânzare - cumpărare.

În acest context, apelanta a

subliniat că în mod eronat instanța de fond a respins capătul principal de

cerere, motivat de abrogarea Legii nr. 133/1999, arătând că abrogarea acestui

act normativ ulterior depunerii cererii de cumpărare este lipsită de relevanță

juridică. Invocând faptul că la data formulării cererii de cumpărare, 7

decembrie 1999, Legea nr. 133/1999 era în vigoare, apelanta a arătat că în

aplicarea principiului tempus regit actum, dreptul său este născut în temeiul

unei legi speciale, valorificarea sa făcându-se în baza aceluiași act normativ.

De asemenea, apelanta a

precizat că, deși în cursul anului 2000, intimata S.A.I.F.I. a solicitat mai

multe înscrisuri, în vederea completării dosarului de prezentare a activului,

care i-au fost puse la dispoziție, contractul de vânzare - cumpărare nu s-a

încheiat nici până în prezent.

În altă ordine de idei,

apelanta a subliniat că înseși intimatele au înțeles să nu se prevaleze de

abrogarea Legii nr. 133/1999, de vreme ce la data de 10 decembrie 2001, RA

A.P.P.S. a înregistrat o notă, avizată favorabil de către M.C.S.G.G., prin care

s-a propus prelungirea contractelor de locațiune, în vederea clarificării

situației juridice a imobilelor, în condițiile în care fuseseră depuse

notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 – apelanta precizând că, până la data

de 14 februarie 2002, când a expirat termenul reglementat de Legea nr. 10/2001,

nu s-a depus nicio notificare vizând spațiul în litigiu.

În continuare, SC A. SRL a

arătat că, deși imobilul este un activ disponibil, în sensul art. 12 din Legea nr.

133/1999, intimata RA A.P.P.S. nu și-a îndeplinit obligația legală de a încheia

contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile, astfel încât s-a

văzut nevoită să promoveze cererea de chemare în judecată soluționată prin

sentința ce constituie obiect al prezentului apel.

Distinct de cererea de mai

sus, apelanta a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul ca, în

subsidiar, pârâtele să fie obligate la îndeplinirea procedurii de încheiere a

contractului de vânzare - cumpărare și la încheierea contractului de vânzare - cumpărare

potrivit O.G. nr. 19/2002, cu referire la spațiul în suprafață de 58,22 mp,

situat la parterul imobilului din București, sector 2.

Motivând această cerere, pe

care a configurat-o ca una subsidiară, apelanta a precizat că la data de 27

iunie 2003, a solicitat intimatelor să aprobe vânzarea spațiului menționat mai

sus, prin negociere directă, cu plata în rate, potrivit art. 31 din O.G. nr. 19/2002.

După ce a citat prevederile art.

11 alin. (1) și cele ale art. 31 din O.G. nr. 19/2002, apelanta, evocând

dispozițiile art. 32 alin. (2) din aceeași ordonanță, a apreciat că procedura

cuprinde două etape: ce a formulării cererii de cumpărare, soluționată pozitiv

sau negativ și cea – care se declanșa doar în ipoteza admiterii cererii de

cumpărare – a negocierii directe a vânzării.

În acest context, apelanta a

susținut că intimata RA A.P.P.S. a admis cererea sa de cumpărare a spațiului,

de vreme ce, prin adresa din 14 aprilie 2006, a invitat-o să se prezinte la

sediul său, pentru susținerea negocierii prețului de vânzare și a condițiilor

de plată, precizând că o recunoaștere a acestei afirmații a fost făcută și prin

răspunsul intimatelor la interogatoriu.

Subliniind că părțile au

ajuns la un acord și cu privire la prețul vânzării, apelanta a arătat că nici

până în prezent intimata RA A.P.P.S. nu a semnat contractul de vânzare - cumpărare.

Referindu-se la

considerentele sentinței atacate, apelanta a criticat afirmația potrivit căreia

la data sesizării primei instanțe ar fi fost pe deplin aplicabilă Decizia nr. 38

din 30 ianuarie 2008 a Curții Constituționale, arătând că cererea de chemare în

judecată a fost înregistrată anterior, la data de 14 martie 2007.

Pe de altă parte, apelanta a

mai subliniat că decizia nr. 38/2008 vizează constituționalitatea art. 13 și art.

181 din Legea pentru aprobarea O.G. nr. 28/2007 pentru modificarea O.G. nr. 19/2002,

dar în speță nu se pune problema aplicării modificărilor aduse prin O.G. nr. 28/2007.

Susținând că între părți s-a

încheiat acordul de voință asupra vânzării, rămânând nefinalizat doar

contractul de vânzare - cumpărare, în sens de instrumentum probationis, dar și

că decizia nr. 38/2008 nu se poate aplica retroactiv, apelanta a solicitat schimbarea

sentinței atacate, în sensul ca, în subsidiar, dacă nu se va încuviința

obligarea pârâtelor la a-i vinde imobilul în temeiul Legii nr. 133/1999,

acestea să fie obligate la aceeași prestație, dar în baza O.G. nr. 19/2002.

În final, apelanta a

solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii

reconvenționale, ca lipsită de obiect sau de interes, susținând că în prezent

între părți a fost încheiat un nou contract de locațiune, din 7 iulie 2008,

valabil până la 31 decembrie 2008.

La data de 2 octombrie 2008,

RA A.P.P.S., prin S.A.I.F.I.,  a depus la dosar întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Analizând temeinicia și

legalitatea deciziei în raport de criticile formulate, Curtea, prin decizia nr.

518 din 11 noiembrie 2008, a admis apelul, a schimbat în parte sentința

comercială nr. 5166 din 9 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în dosarul nr. 9149/3/2007 în sensul că:

Admite excepția prescripției

dreptului la acțiune, în sens material – cu privire la capătul principal de

cerere.

Respinge capătul de cerere

prin care reclamanta solicită obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de

încheiere a contractului de vânzare - cumpărare și la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare a spațiului în suprafață de 58,22 mp situat la parterul

imobilului din București, sector 2 întemeiat pe Legea nr. 133/1991, constatând

prescris dreptul la acțiune în sens material.

S-a respins cererea

reconvențională.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această

decizie instanța a reținut:

Instanța de fond a fost

sesizată de reclamanta SC A. SRL cu judecata unei cereri, prin care a

solicitat, în principal, obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de

încheiere a contractului de vânzare - cumpărare și la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 133/1999, cu referire la spațiul în

suprafață de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din București, sector 2,

iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la îndeplinirea aceleiași proceduri, dar

în temeiul O.G. nr. 19/2002.

Considerentul pe care prima

instanță l-a avut în vedere, în analiza capătului principal de cerere, legat de

abrogarea Legii nr. 133/1999, nu poate fi menținut, întrucât Curtea, în deplin

acord cu apelanta, apreciază că o asemenea împrejurare este irelevantă juridic,

în aplicarea adagiului tempus regit actum, potrivit căruia legea nouă

reglementează numai situațiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar

legea veche se aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei.

La termenul de la 6

noiembrie 2008, Curtea a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la

acțiune, în sens material – sub aspectul cererii având caracter principal -,

asupra căreia în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298 C. proc.

civ., reține următoarele:

Potrivit art. 12 alin. (2)

din Legea nr. 133/1999, „regiile autonome sunt obligate ca, în termen de 90 de

zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, să încheie

contracte de vânzare - cumpărare prevăzute la alin. (1) lit. a) - d)”.

Rezultă, așadar, că această

dispoziție legală recunoaște nașterea, în patrimoniul regiilor autonome, a unei

obligații de a vinde spațiile închiriate persoanelor interesate și, pe cale de

consecință, nașterea unui drept corelativ în patrimoniul persoanelor

interesate, de a cumpăra imobilele integrate domeniului de aplicare a legii.

În acest context, Curtea

reține că la data de 3 decembrie 1999, prin adresă, apelanta - reclamantă a

solicitat intimatei RA A.P.P.S. să-i vândă spațiul comercial situat la parterul

imobilului din București, sector 3, închiriat prin contractul de locațiune din 1998.

Din dispozițiile art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 133/1999, citate mai sus, rezultă că regia intimată era

obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile

de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 2 martie

2000.

În condițiile în care – așa

cum relevă probele dosarului – intimata nu și-a respectat această obligație,

apelanta era pe deplin îndrituită ca, în ziua următoare celei în care s-a

împlinit termenul de 90 de zile, să le acționeze pe intimate în justiție,

fiindu-i născut dreptul de a pretinde obligarea acestora la a-i vinde imobilul

închiriat.

Prin urmare, Curtea apreciază

că dreptul apelantei-reclamante la acțiune s-a născut la data de 3 martie 2000.

În acest context,

susținerile apelantei din conținutul notelor scrise, potrivit cărora obligația

intimatei a avut un caracter continuu pe întreaga durată de valabilitate a

contractului de închiriere sunt reale, dar irelevante din perspectiva analizei

Curții, întrucât ceea ce are importanță, în stabilirea momentului de la care

prescripția începe să curgă, este data la care dreptul s-a născut, potrivit art.

7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, republicat, nu și eventuala sa

subzistență în timp.

Nu se poate afirma nici că

prescripția nu a început să curgă, atât timp cât cererea apelantei din data de

3 decembrie 1999 nu a fost soluționată, de vreme ce nimic nu o împiedica pe aceasta

să acționeze în judecată intimatele, din ziua următoare celei în care s-a

împlinit termenul de 90 de zile, în care acestea erau obligate de lege să

încheie contractul de vânzare - cumpărare.

Curtea va înlătura, în acest

context, și susținerea apelantei, potrivit căreia dreptul său este unul

potestativ, imprescriptibil extinctiv, reținând că dreptul potestativ este cel

care nu dă naștere direct unui drept la acțiune. În speță, dreptul apelantei de

a alege să solicite cumpărarea spațiului, constituindu-se în manifestarea

unilaterală a voinței sale, poate să apară ca unul potestativ. Mai departe,

însă, dacă apelanta urmărește să-și exercite dreptul prin intermediul unei

acțiuni în justiție – ca în speță – problema prescriptibilității dreptului

potestativ depinde de natura sau obiectul dreptului a cărui protecție judiciară

este asigurată. Cum acesta este unul patrimonial, el este prescriptibil

extinctiv.

Stabilind, așadar, că

dreptul la acțiune s-a născut pe 3 martie 2000, Curtea constată că prescripția

urma a se împlini în termen de 3 ani, la data de 3 martie 2003, dacă în acest

interval nu devenea incident vreun caz de întrerupere sau de suspendare a

cursului.

Apelanta a afirmat că

adresele din 16 martie 2000 și 6 iunie 2000 emise de către S.A.I.F.I., precum

și nota din 10 decembrie 2001 a RA A.P.P.S. s-ar constitui în acte de

recunoaștere a pretențiilor sale, de natură să întrerupă cursul prescripției.

Dincolo de faptul că, din

examinarea conținutului acestor adrese nu rezultă manifestarea unei recunoașteri

neechivoce a dreptului apelantei la cumpărarea spațiului (de vreme ce acesteia

i se solicita completarea dosarului de prezentare, respectiv i se aducea la

cunoștință organizarea procedurii de selecție a unui evaluator), Curtea notează

că, și în ipoteza în care s-ar avea în vedere efectul întreruptiv de

prescripție al cestor înscrisuri, care ar fi determinat începerea curgerii unui

nou termen, și acesta s-ar fi împlinit, cel mai târziu la data de 10 decembrie

2004.

Reclamanta a demarat

procedura judiciară după împlinirea acestui termen, la data de 14 martie 2007,

împrejurare în raport de care, având în vedere toate considerentele expuse mai

sus, Curtea, văzând dispozițiile art. 296 C. proc. civ., va admite apelul și va

schimba în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția prescripției

dreptului la acțiune, în sens material – cu privire la capătul principal de

cerere și va respinge capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat

obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de

vânzare-cumpărare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a

spațiului în suprafață de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din

București, sector 2, întemeiat pe Legea nr. 133/1999, constatând prescris

dreptul la acțiune, în sens material.

În acest context, se cuvine

subliniat că apelantei-reclamante nu i se înrăutățește situația în propria cale

de atac, întrucât evaluarea temeiniciei unui drept este o operațiune care poate

produce efecte mai grave pentru parte decât constatarea stingerii sale, prin

prescripție, cu atât mai mult cu cât respingerea acțiunii care valorifică

dreptul, ca o consecință a admiterii excepției, este o soluție supusă, de

principiu, remedierii printr-o eventuală recunoaștere a dreptului de către

partea adversă.

De asemenea, Curtea ia act

de distincția pe care apelanta o face, în conținutul notelor scrise, între

noțiunea de „cercetare”, utilizată în art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și cea

de „aplicare”, dar subliniază că excepția prescripției poate fi invocată în

orice stadiu al pricinii, de către orice parte, chiar și de instanță din

oficiu, iar „cercetarea” prescrierii dreptului, la care instanțele

judecătorești sau arbitrale sunt obligate prin art. 18 din Decretul nr. 167/1958

ar fi lipsită de eficacitate dacă sancțiunea derivată din constatarea

prescrierii unui drept nu ar fi aplicată; or, legea trebuie interpretată în

sensul în care ea produce efecte juridice.

Examinând capătul subsidiar

de cerere, prin care apelanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea

procedurii de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare și la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare în temeiul O.G. nr. 19/2002, cu referire la

spațiul în suprafață de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din București,

sector 2, Curtea reține următoarele:

Finalitatea pe care apelanta

o urmărește este aceea de a se da eficiență pretinsului acord de voință la care

părțile ar fi ajuns în urma negocierii directe.

Or, chiar dacă este reală

afirmația apelantei, potrivit căreia la data sesizării primei instanțe, Decizia

nr. 38/2008 a Curții Constituționale nu fusese încă pronunțată, nu este

adevărat faptul că respectiva decizie nu ar fi aplicabilă în speță.

În acest context, Curtea ia

act de împrejurarea că prin decizia mai sus evocată, Curtea Constituțională a

declarat neconstituționalitatea nu doar a dispozițiilor art. 1 pct. 6 din Legea

pentru aprobarea O.G. nr. 28/2007 pentru modificarea O.G. nr. 19/2002,

întrucât, procedând în conformitate cu art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,

a examinat și alte prevederi ale legii care, deși nu au făcut obiect al

criticii de neconstituționalitate, nu puteau fi disociate de prevederile

criticate și a constatat astfel că sintagma referitoare la vânzarea prin

„negociere directă” din art. 1 pct. 3, referitoare la art. 13 din ordonanță,

potrivit cărora „vânzarea imobilelor se realizează prin licitație sau, după

caz, prin vânzare directă, în condițiile legislației în vigoare” cuprinde o

prevedere legală neconstituțională.

Ca urmare a acestei decizii,

O.G. nr. 19/2002 a fost pusă în acord cu decizia de neconstituționalitate,

astfel încât în prezent legea nu mai îngăduie vânzarea imobilelor integrate

domeniului său de aplicare decât prin licitație publică.

Apelanta a susținut că

acordul de voință a fost deja realizat, întrucât procedura vânzării prin

negociere directă cuprindea două etape: cea a formulării cererii de cumpărare,

soluționată pozitiv sau negativ și cea, care se declanșa doar în ipoteza

admiterii cererii de cumpărare, a negocierii directe a vânzării.

În acest context, apelanta a

susținut că intimata RA A.P.P.S. a admis cererea sa de cumpărare a spațiului,

de vreme ce, prin adresa din 14 aprilie 2006, a invitat-o să se prezinte la

sediul său, pentru susținerea negocierii prețului de vânzare și a condițiilor

de plată.

În contextul declarării

neconstituționalității dispozițiilor referitoare la vânzarea prin „negociere

directă”, Curtea nu va da eficiență susținerilor sus menționate, întrucât o

astfel de soluție ar fi de natură să înfrângă caracterul general obligatoriu al

deciziei de neconstituționalitate, consacrat de art. 11 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, republicată.

Prin urmare, soluția primei

instanțe, de respingere a cererii cu caracter subsidiar, este una legală și

temeinică, ce se impune să fie păstrată.

Din examinarea cererii

reconvenționale, Curtea constată că în prezent părțile au încheiat un nou

contract de locațiune, din  iulie 2008, în temeiul căruia apelantei i s-a

transmis dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu până la data de 31

decembrie 2008.

Exclusiv acest considerent

dovedește că apelanta deține un titlu care să-i justifice ocuparea imobilului,

astfel încât soluția de evacuare a sa din spațiu apare ca fiind nefondată,

împrejurare în raport de care, ca o consecință a admiterii apelului și a

schimbării parțiale a sentinței atacate, cererea reconvențională urmează a fi

respinsă, ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, Curtea ia

act de faptul că soluția dată de către prima instanță celor două excepții

invocate nu a fost criticată în apel, așa încât urmează să fie menținută.

Împotriva acestei decizii, a

introdus recurs reclamanta SC A. SRL București solicitând în temeiul art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., modificarea deciziei, schimbarea sentinței și pe fond

admiterea acțiunii.

În fapt, recurenta invocă

următoarele critici de nelegalitate.

încălcat principiul non reformatio in peius.

că în cauză a intervenit prescripția.

că imobilul ce formează obiectul cauzei nu reprezintă un activ disponibil în

sensul Legii nr. 133/1999.

Celelalte critici formulate,

repun în discuție starea de fapt reținută în apel, fiind critici de

netemeinicie.

Analizând recursul Înalta

Curte urmează a reține:

Esențială în soluționarea

recursului, este critica privind încălcarea principiului non reformatio in

peius și implicit a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Așa fiind, se impune a se

preciza că apelul este o cale de atac ce conduce la rejudecarea cauzei pe fond,

la repunerea acesteia în discuție în raport de criticile expres sau implicit

formulate de apelant.

Așadar, efectul devolutiv

poate fi limitat prin voința apelantului.

În cauză a făcut apel doar

recurenta.

În cauză, în apel instanța

în temeiul art. 18 din Decretul 167/1954 a pus din oficiu în discuție excepția

prescripției dreptului la acțiune soluționând cauza în acest cadru procesual

ignorând însă prevederile art. 296 C. proc. civ. potrivit căruia apelantului nu

i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât în hotărârea

atacată.

Într-adevăr, așa cum susține

recurenta, această prevedere legală consacră principiul non reformatio in

pejus, în raport de care instanța de control judiciar nu putea să-i facă o

situație mai grea, decât cea stabilită prin sentința atacată, deoarece este

privată de soluționare.

Reținând că în aceste

condiții, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, a

creat pentru recurentă, în apel o situație mai grea decât cea stabilită de

prima instanță, urmează a se admite recursul ca fondat în baza art. 312 C.

proc. civ., a se casa decizia și a se trimite cauza spre soluționarea apelului

la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC A. SRL București împotriva deciziei nr. 518 din 11 noiembrie 2008

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare a apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2009.