ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2860/2010

Asupra recursurilor

de față;

Din actele și

lucrările dosarului, constată că:

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta SC A. SRL București a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele RA

APPS prin SAIFI. București și RA APPS. București, instanța de judecată să

pronunțe o hotărâre prin care să dispună, în principal, obligarea acestora la

îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, în

temeiul Legii nr. 133/1999, cu privire la spațiul situat în imobilul din sector

2, în suprafață de 58,22 mp, conform contractului de locațiune încheiat între

părți.

În subsidiar,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de

încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și la încheierea acestuia, în

temeiul O.U.G. nr. 19/2002, cu privire la spațiul situat în imobilul din sector

2, în suprafață de 58,22 mp, conform contractului de locațiune încheiat între

părți, iar, în cazul nerespectării obligației ce formează obiectul capătului 1

sau 2 de cerere, după împlinirea termenului de o lună de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii judecătorești, la plata daunelor cominatorii,

reprezentând echivalentul în RON al sumei de 200 euro pentru fiecare zi de

întârziere, la cursul de schimb din ziua plății.

Prin cererea

reconvențională, pârâta a solicitat evacuarea reclamantei din spațiul în

litigiu.

Prin sentința

comercială nr. 5166 din 9 aprilie 2008, Tribunalul București, a respins

excepțiile ca neîntemeiate, a respins acțiunea reclamantei, a admis cererea

reconvențională a S. București și a dispus evacuarea reclamantei din spațiul în

litigiu, reținând, în esență, aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale, nr.

38 din 30 ianuarie 2008 prin care dispozițiile referitoare la vânzarea prin

negociere directă din art. 13 și cele referitoare la art. 18

1

din

Legea privind aprobarea O.G. nr. 28/2007 pentru modificarea O.G. nr. 19/2002 au

fost declarate neconstituționale.

Prin decizia nr. 518

din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, a admis apelul declarat de

reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței Tribunalului București nr. 5166 din 9

aprilie 2008, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune, în sens material, cu privire la capătul

principal de cerere, a respins capătul de cerere prin care reclamanta a

solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului

de vânzare-cumpărare și la încheierea acestuia, constatând prescris dreptul la

acțiune, în sens material, a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată

și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că dreptul apelantei-reclamante la acțiune s-a

născut la data de 3 martie 2000, respectiv în ziua următoare împlinirii

termenului de 90 de zile de la data depunerii cererii de cumpărare 3 decembrie 1999,

în aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999, stabilirea

momentului de la care prescripția începe să curgă fiind data la care s-a născut

dreptul, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Așadar, cum

dreptul la acțiune s-a născut la data de 3 martie 2000, prescripția s-a

împlinit la 3 martie 2003, reclamanta demarând procedura judiciară abia în data

de 14 martie 2007.

Instanța de apel a

constatat și aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 38 din 30

ianuarie 2008 în speța de față, cum, în mod corect, a considerat și prima

instanță, iar referitor la respingerea cererii reconvenționale, ca

neîntemeiată, instanța de apel a reținut că părțile au încheiat un nou contract

de locațiune din 7 iulie 2008, prin care apelanta-reclamantă deține un titlu

care îi justifică ocuparea spațiului, soluția de evacuare a acesteia din imobil

fiind, așadar, nefondată, pentru că prin noul contract de locațiune încheiat,

reclamantei i s-a dat dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu până la

data de 31 decembrie 2008.

Împotriva deciziei

Curții de Apel București, nr. 518 din 11 noiembrie 2008, a formulat recurs reclamanta

SC A. SRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc.

civ., arătând, în esență, încălcarea de către instanța de apel a principiului

non reformatio in pejus, prin ignorarea art. 296 C. proc .civ.

Prin decizia nr. 1645

din 27 mai 2009, Secția Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva deciziei Curții de

Apel București nr. 518 din 11 noiembrie 2008, a casat decizia atacată și a

trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținând, în esență,

că admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune a creat,

pentru recurentă, în apel, o situație mai grea decât cea stabilită de prima

instanță.

Prin decizia nr. 547

din 17 decembrie 2008, Curtea de Apel București, a admis apelul formulat de

apelanta SC A. SRL, împotriva sentinței comerciale nr. 5166 din 9 aprilie 2008,

a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis cererea principală, a obligat

pârâtele să îndeplinească procedura de încheiere a contractului de

vânzare-cumpărare și să încheie contractul de vânzare-cumpărare, în

conformitate cu Legea nr. 133/1999, a respins cererea reconvențională, ca

neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În considerentele

deciziei s-a reținut că RA APPS Bucuresti era obligată să încheie contractul de

vânzare-cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii de către

reclamantă, aceasta îndeplinind cerințele menționatei legi, iar, în ceea ce

privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța de apel a luat în

considerare decizia Curții Constituționale nr. 38 din 30 ianuarie 2008, despre

care a făcut vorbire și prima instanță. În ce privește cererea reconvențională,

instanța de apel a reținut că părțile au încheiat un nou contract de locațiune

din 7 iulie 2008, prin care apelanta-reclamantă deține un titlu care îi

justifică ocuparea spațiului, soluția de evacuare a acesteia din imobil fiind,

așadar, nefondată, întrucât prin noul contract de locațiune încheiat,

reclamantei i s-a dat dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu până la

data de 31 decembrie 2008.

Împotriva deciziei

Curții de Apel București nr. 547 din 17 decembrie 2009 au formulat recurs, atât

pârâta RA APPS prin SAIFI București, cât și pârâta RA APPS București.

Recurenta-pârâtă RA APPS.

prin SAIFI București a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art.

304 C. proc. civ., arătând, în esență, că instanța de apel a considerat, în mod

greșit, îndeplinite toate condițiile impuse de Legea nr. 133/1999, deși spațiul

în litigiu, în opinia recurentei SAIFI București nu constituie activ

disponibil, în sensul prevederilor art. 12, art. 13 din menționata lege și, pe

cale de consecință, nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (1) lit.

d) din lege ce statuează asupra dreptului de preferință al întreprinderilor

mici și mijlocii la cumpărarea activelor disponibile ale regiilor autonome.

Recurenta susține că

activul în litigiu nu poate fi calificat ca fiind disponibil numai pentru

simplul fapt că a fost închiriat dat fiind că închirierea imobilelor se

încadrează în obiectul său de activitate și, mai mult, cum una din condițiile

esențiale ale contractului de vânzare-cumpărare este dată de existența

consimțământului valabil al părții care se obligă, instanța nu poate substitui

părților în manifestarea acestuia, astfel că Legea nr. 133/1999 nu poate

înfrânge principiul libertății de voință, părțile fiind perfect libere să

stabilească clauzele actului juridic.

De asemenea, se arată

că această condiție nu este întrunită cu atât mai mult cu cât nu s-a întocmit o

listă a activelor disponibile și că, și în situația în care ar fi activ

disponibil, instanța ar fi trebuit să analizeze toate condițiile impuse de

lege, sub aspectul întrunirii cumulative a acestora.

Recurenta consideră

că, în cauză nu este întrunită nici cea de-a treia condiție cerută de lege,

aceea ca solicitantul să aibă un drept de preferință pentru că, nici la data

declarării recursului, nu există o listă aprobată de către Secretariatul

General al Guvernului referitoare la imobilele care ar putea constitui active

disponibile. Se apreciază că, și în situația în care activul ar putea fi

considerat ca fiind disponibil, lipsa dreptului de preferință ar face

imposibilă transferarea dreptului de proprietate pentru că s-ar încălca

dispozițiile art. 12 lit. d) din lege.

Prin recursul său, APPS

RA a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aducând în susținere aceleași argumente ca și recurenta RA APPS prin

SAIFI.

Prin întâmpinarea

depusă la data de 8 iunie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului și

menținerea ca legală a deciziei atacate.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurente, Înalta Curte, constată

că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În esență, criticile

celor două recurente vizează neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute

de Legea nr. 133/1999 pentru a se putea dispune obligarea lor la îndeplinirea

procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la

spațiul situat în sector 2, București.

Astfel, recurentele

nu contestă încadrarea intimatei în categoria întreprinderilor mici și

mijlocii, ci doar faptul că imobilul în litigiu nu constituie un activ

disponibil în înțelesul legii, că nu există o listă a activelor disponibile și

drept urmare nu se poate vorbi de existența unui drept de preferință în favoarea

intimatei.

Raportat la

prevederile art. 12 din lege, susținerile recurentelor sunt nefundamentate și

nu pot fi primite.

Astfel, potrivit art.

12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, întreprinderile mici și mijlocii

au acces la activele disponibile ale (…) regiilor autonome, în următoarele

condiții:

a)activele

disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului

de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de

asociere în participațiune, încheiate cu acestea, la data intrării în vigoare a

prezentei legi vor fi vândute, la solicitarea deținătorului, la prețul

negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investițiilor

efectuate în activ de către chiriaș,

b)întreprinderile

mici și mijlocii au drept de preempțiune la cumpărarea activelor disponibile

ale societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de

stat, precum și ale regiilor autonome aflate în vecinătatea imediată a

activelor pe care le dețin în proprietate.

De asemenea, în

cuprinsul art. 13 din lege se arată că, în sensul legii, se consideră active

disponibile activele care nu sunt utilizate și că, societățile comerciale și

companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum, și regiile autonome

sunt obligate să stabilească și să întocmească listele cuprinzând activele

disponibile, în termen de 60 de zile de data intrării în vigoare a legii.

În cauză, prevederile

anterior enunțate au fost interpretate și aplicate corect de către instanța

apelului, care a reținut că activul în discuție este disponibil în înțelesul

legii, în condițiile în care a fost și este folosit în baza unui contract de

închiriere, fiind îndeplinită și această condiție de natură a naște dreptul

acesteia la cumpărarea activului disponibil.

Dreptul reclamantei

de a cumpăra activul derivă din lege, drept căruia îi corespunde obligația

corelativă a pârâtei de a vinde, iar apărarea recurentei în sensul că nu poate

proceda la vânzare pentru că ar deține asupra activelor doar un drept de administrare

este fără fundament juridic, în condițiile în care ea poate încheia contractul

de vânzare-cumpărare în calitate de reprezentant al statului, cu aprobarea

Secretariatului de Stat al Guvernului.

De asemenea, nu poate

fi primită nici susținerea potrivit cu care nu se poate trece la vânzarea

activului întrucât nu s-ar fi întocmit o listă a activelor disponibile, nefiind

astfel îndeplinite prevederile art. 13 din lege, însă din interpretarea acestor

dispoziții nu rezultă condiționarea încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare a activelor de existența listei menționate și, mai mult, prin

neîndeplinirea obligației de a întocmi listele cu activele disponibile

recurenta își invocă propria culpă.

În fine, raportat la

obiectul acțiunii deduse judecății, acela de îndeplinire a procedurii de

încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu se poate primi nici susținerea

potrivit căreia, prin decizia atacată, instanța i-ar fi suplinit consimțământul

său.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, va menține decizia pronunțată de instanța de apel ca

fiind legală și va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâte ca

nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de pârâta RA APPS prin SAIFI București, împotriva deciziei Curții de

Apel București nr. 547 din 17 decembrie 2008, ca nefondat.

Respinge recursul

formulat de pârâta RA APPS București, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2010.