ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 636/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., acțiune în revendicare imobiliară, solicitând obligarea pârâtei să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, spațiile cu destinația de birouri de tip A, B, C și D de la etajele 1, 2 și 5, tronson 5 și terenul aferent acestor spații, situate în București, Calea x, tronson 5.

Prin încheierea din data de 20 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat dosarul la una din secțiile civile ale Tribunalul București. Dosarul a fost înregistrat, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 noiembrie 2015, sub nr. x/2015**.

Prin sentința civilă nr. 1427 din data de 10 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B., ca neîntemeiată.

La data de 17 octombrie 2019, Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul apelantei A. S.A., solicitând admiterea, în principiu, a acesteia iar, pe fond, admiterea cererii de intervenție și respectiv, admiterea apelului formulat de A. S.A.

Prin decizia nr. 1367 din data de 23 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1427 din 10 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.R.L., ca nefondat. A respins cererea de intervenție accesorie, formulată de intervenientul Biroul de Turism pentru Tineret S.A. (B.T.T.), ca neîntemeiată. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 8.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1367 din 23 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate, admiterea apelului și a acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.

Recurenta, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susține că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. De asemenea, invocă necercetarea cauzei de către instanțele de fond și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reținerii efectelor puterii de lucru judecat a altor hotărâri, fără a lua în considerare susținerile și probele administrate în cauză.

Astfel, arată că instanța a interpretat greșit efectele puterii de lucru judecat, conferind valoare probatorie exacerbată unor prezumții de natura mijloacelor de probă, deși proba contrarie acesteia poate fi făcută. Cu încălcarea vădită a legii, instanța de apel a dat eficiență juridică exclusivă puterii de lucru judecat, refuzând să analizeze raporturile juridice dintre părți, în ansamblul lor, fără a reține toate probele administrate și argumentele prezentate în actele depuse.

În opinia sa, instanța de apel a conferit putere de lucru judecat unor hotărâri judecătorești care nu rezolvau fondul raporturilor juridice de proprietate dintre părți și nu a ținut seama de specificul acțiunii în revendicare, cu care a fost învestită, care presupune analizarea și compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict. Contrar acestui principiu, instanțele de fond nu au soluționat acțiunea în revendicare care făcea obiectul judecații, ci au preluat considerentele altor hotărâri incidente, care, însă, nu vizau revendicarea judiciară, prin comparare de titluri, și nici raporturile de proprietate dintre părți, fiind pronunțate în cauze conexe - contestații la executare, acțiuni în constatare, drepturi litigioase etc.

Încălcând dispozițiile art. 431 și următoarele din C. proc. civ., instanța de apel nu a dat eficiență juridică unei hotărâri judecătorești anume, care s-ar fi impus pe considerentul autorității de lucru judecat, ori pentru rațiuni de constantă juridică, ci a reținut puterea de lucru judecat a unor paragrafe din mai multe hotărâri judecătorești, care nu evocau fondul raporturilor juridice dintre părți. În expunerea situației de fapt, cercetând istoricul dobândirii proprietății imobilului, instanța de apel a reținut o situație de fapt eronată, întemeindu-și expunerea pe anumite hotărâri judecătorești, pe care le-a preluat în motivare, trunchiat, dându-le eficiență juridică absolută.

În opinia sa, în mod cronologic, contrar celor reținute de către instanța de apel, situația juridică și de fapt a actelor încheiate de către părți, dovedește că, în realitate, a fost convertit un drept de exploatare acordat intimatei B. S.R.L. de către intervenienta Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A., într-un veritabil drept de proprietate, în fapt neexistând un transfer al dreptului de proprietate valid.

Expunând situația de fapt dedusă judecății și exemplificând raporturile contractuale dintre părți, prin enumerarea contractelor încheiate între acestea și a obiectului reglementat, recurenta a susținut că au fost pronunțate mai multe hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 15025/01.10.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă, prin care s-a luat act de tranzacția încheiată între A. Univers S.R.L. și B. S.R.L., cu privire la transferul proprietății spațiilor aflate în litigiu; sentința civilă nr. 8159/26.10.2001 a Tribunalului București, secția comercială, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 491/29.03.2002 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.1998, în forma sa nerectificată, părțile nefiind puse în situația anterioară.

Susține că repunerea părților în situația anterioară nu se realizează de drept. Prin sentința nr. 11301/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/2007, rectificată prin încheierea din 25 noiembrie 2008, rămasă definitivă și irevocabilă, Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a renunțat, expres, în favoarea autorilor recurentei, la însuși dreptul pretins în acest litigiu - respectiv la repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998, sens în care, este fără dubiu, că dreptul de proprietate asupra spațiilor în dispută a rămas în patrimoniul Societății A. S.R.L., autoarea recurentei. Acest aspect a fost recunoscut și de Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A., prin întâmpinare, cu ocazia judecării fondului cauzei, dar și în cererea de intervenție accesorie formulată în prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1034 din 20 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de A. Univers S.R.L., formulată în contradictoriu cu B. S.R.L. și s-a constatat nulitatea tranzacției încheiate între părți la 01 octombrie 1999, s-a dispus anularea hotărârii de expedient nr. 15025 din 01 octombrie 1999, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii tranzacției, cu consecința radierii mențiunilor din cartea funciară privind dreptul de proprietate al intimatei, dispunând inclusiv evacuarea acesteia din spatiile care au făcut obiectul acțiunii (etajele 1, 2, 5, din tronson 5, Calea x, București, sector 1).

Recurenta - reclamantă arată că aceste aspecte nu au fost reținute de către instanța de apel, neoperând aceeași putere de lucru judecat care a fost stabilită numai în favoarea intimatei. Repunerea părților în situația anterioară, conform sentinței nr. 1034/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a însemnat, în fapt și în drept, reîntoarcerea proprietății, ce a făcut obiectul tranzacției, în patrimoniul recurentei, cu efecte depline și cu toate consecințele ce rezultă, pe care însă instanțele de fond și apel nu le-au enumerat.

Prin decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de intimată, trimițând cauza, spre rejudecare, pentru verificarea condițiilor de legalitate ale retractului litigios. Prin decizia nr. 425 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reanalizând apelul, a dispus respingerea cererii de retract litigios, exercitat de intimată, respingând și apelul acestei părți. Ulterior, prin decizia nr. 3361 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă și irevocabilă, a fost respins recursul intimatei. Prin decizia nr. 1659 din 24 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis contestația în anulare și a dispus anularea deciziei nr. 3361 din 31 mai 2010. În rejudecarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011, a decis respingerea recursului intimatei, reținând că retractul litigios, exercitat de intimată, nu a operat în speță, astfel încât numai terțul dobânditor, C., este în poziția de a-și valorifica drepturile legale de proprietate asupra spațiilor din cauză. Hotărârile judecătorești pe care le-a menționat în cererea de recurs, deși confirmă calitatea de proprietar al recurentei asupra spațiilor litigioase, nu au fost reținute de instanțele de fond și apel, puterea de lucru judecat neoperând cu privire la acestea.

Aspectul că intimata nu are un drept de proprietate asupra spațiilor a fost dovedit și printr-o acțiune în justiție formulată împotriva Societății Biroul de Turism pentru Tineret S.A., intimata solicitând restituirea tuturor prestațiilor achitate în temeiul contractelor de asociere în participațiune, acțiunea sa fiind respinsă definitiv și irevocabilă, prin sentința civilă nr. 2829 din16 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, definitivă prin decizia nr. 577 din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și irevocabilă prin decizia comercială nr. 3989 din 05 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr. x/2004).

Recurenta menționează, în cererea de recurs, și alte hotărâri judecătorești care beneficiază de autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat, dar care nu au fost reținute instanța de apel, respectiv decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 a fostei Curți Supreme de Justiție - Completul de 9 Judecători, pronunțată în dosarul nr. x/2001 și decizia nr. 5973 din16 iunie 2006 a Înaltei Curți de Justiție și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în dosarul nr. x/2003, prin care s-a constatat că nu constituie titluri de proprietate pentru B. contractele de asociere în participațiune.

Recurenta arată, de asemenea, că, prin decizia civilă nr. 5973/16.06.2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că invocarea dreptului de proprietate al Societății B., pe motiv că i-ar fi fost recunoscut prin sentința civilă nr. 8195/2001 a Tribunalului București prin care s-a constatat nul contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1998, este în contradicție cu poziția exprimată de B., în litigiul finalizat cu tranzacția în discuție, consemnată prin hotărârea de expedient, în care, în calitate de reclamantă, solicitase constatarea respectivului drept de proprietate. Instanța de apel nu a luat în considerare și aceste hotărâri și nu le-a acordat valoarea juridică obligatorie, impusă de efectul pozitiv a ceea ce deja s-a judecat într-un litigiu anterior.

O altă eroare a instanței de apel constă în aprecierea greșită a puterii de lucru judecat a unor hotărâri, în contextul în care acestea au fost pronunțate în dosare având ca obiect contestații la executare, ce au vizat legalitatea unor acte de executare, iar nu raporturile de proprietate dintre părți. Reținerea, în cauză, a efectelor deciziei nr. 949/2005 a Tribunalului București, ca fiind constitutivă de drepturi în favoarea intimatei, reprezintă o încălcare flagrantă a legii și o nesocotire a hotărârilor judecătorești ulterioare.

Hotărârea pronunțată într-o contestație la executare nu poate converti posesia viciată, exercitată de intimată, într-o posesie utilă, în condițiile în care, în cadrul contestației la executare, nu s-a analizat validitatea titlului de proprietate al contestatoarei, ci legalitatea executării. Mai mult, nici decizia nr. 700/2013 a Tribunalului București nu a rezolvat problema proprietății spatiilor aflate în litigiu și nu este constitutivă de drepturi pentru intimată, fiind pronunțată într-o contestație la executare. Acesta este și considerentul pentru care intimata a simțit nevoia ca, ulterior, să promoveze acțiunea în revendicare împotriva recurentei, sperând în obținerea unui titlu de proprietate valid.

Arată că, în mod eronat a reținut instanța de apel că titlul de proprietate al intimatei, reprezentat de contractul de asociere în participațiune, a fost validat în trei litigii diferite. Astfel, un titlu de proprietate, constând în contracte de asociere în participațiune și cesiuni, nu poate fi validat într-un litigiu ce are ca obiect constatarea nulității absolute a contractului nr. x/1998, în care intimata nu este parte contractantă. În cadrul acelui litigiu, s-au analizat raporturile juridice dintre recurentă și Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A., acest demers judiciar neputând să consolideze actele juridice de proprietate ale unui terț.

Pe de altă parte, relativ la titlul de proprietate al recurentei, instanța de apel, în mod eronat, l-a apreciat ca fiind nul, în pofida faptului că instanțele de judecată nu au fost învestite cu o cerere de constatare a nulității acestui act. Instanțele anterioare nu au verificat valabilitatea convenției autentificate sub nr. x din 30 septembrie 2010 la BNP D., sens în care instanța de apel nu putea face o astfel de apreciere decât cu încălcarea principiului dreptului la apărare al părților, al principiului contradictorialității și al disponibilității.

Consideră că înscrierea dreptului său în Cartea funciară este legală, astfel cum au confirmat instanțele prin sentințele civile nr. 11330/2011 și 8361/2012 ale Judecătoriei Sector 1 București. Aceste hotărâri definitive nu au fost reținute de instanța de apel, deși ele contrazic situația conform căreia înscrierea dreptului recurentei în cartea funciară s-ar fi realizat în baza unor acte juridice nule.

De asemenea, critică faptul că instanța de apel a dat eficiență juridică în acțiunea în revendicare, celor reținute în hotărâri judecătorești pronunțate în acțiuni în constatare, care sunt declarative de drepturi și neexecutorii.

Instanța învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare, în prezentul dosar, a refuzat orice analiză a titlurilor părților, preluând din considerentele unei hotărâri pronunțate în acțiunea în constatare, care nu poate evalua toate aspectele relative la dreptul de proprietate.

Așa fiind, argumentele de fapt și de drept învocate de recurentă în acțiunea în revendicare nu a fost analizate pe motivul reținerii puterii de lucru judecat. Din această perspectivă, recurenta a apreciat că instanțele nu au soluționat cauza dedusă judecații pe fondul său, nepășind, în mod real, la analiza acțiunii în revendicare. Nu au fost luate în considerare nici susținerile Societății Biroul de Turism pentru Tineret S.A., potrivit cărora nu a înstrăinat același imobil către recurentă și intimată, intervenienta susținând că încheierea contractului nr. x/1998 a fost justificată, câtă vreme intimata nu și-a respectat obligațiile financiare care îi reveneau (tranzacția extrajudiciară din 11 mai 2004, neanalizată de vreo instanță și neredactată în forma autentică).

Pentru toate aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului și a acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.

Critică și respingerea, de către instanța de apel, a cererii de intervenție formulată de S.C. BTT S.A., care a arătat că B. nu și-a respectat obligațiile financiare și nu a putut dobândi în proprietate spațiile litigioase.

Intimata S.C. B. a depus întâmpinare, prin care a susținut, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., netimbrarea acestuia, solicitând, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, instanța apreciind că respectă cerințele formale impuse de legiuitor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Obiectul litigiului este reprezentat de acțiunea în revendicare formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. prin care solicită obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile cu destinația de birouri și teren aferent situate în București, Calea x, la etajele 1, 2 și 5, tronson 5. Pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe calitatea sa de proprietar pe care o pretinde a fi fost dobândită în baza titlului de proprietate reprezentat de convenția autentificată sub nr. x/30.09.2010 încheiată la BNP E., D. și asociații rectificată prin încheierea de rectificare nr. 12800/30.09.2010, încheiată cu C. și F..

În esență, instanța de fond a reținut că între pârâtă și intervenienta S.C. BTT S.A. au fost încheiate convenții denumite, generic, contracte de asociere în participațiune, prin care voința reală a părților a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, cu condiția achitării sumelor necesare pentru finalizarea lucrărilor la imobil, în vederea exploatării acestuia, condiție îndeplinită la data de 11.05.2004. Titlul de proprietate al S.C. A. S.A., respectiv convenția autentificată la nr. x de către BNP D., astfel cum a fost rectificată, se întemeiază pe un contract de vânzare ce a fost declarat nul (contractul nr. x/1998), astfel că și actele subsecvente acestuia sunt nule, conform principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial: resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.

În acest sens au fost reținute considerentele deciziei civile nr. 327A/04.04.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 1783/14.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, din care rezultă că pârâta din prezenta cauză este proprietara spațiilor cu destinația de birouri, considerente apreciate de tribunal ca având o mare relevanță în plan probator în cazul litigiului de față, însă nu sub aspectul efectului negativ al autorității de lucru judecat, ci ca efect pozitiv, respectiv ca prezumție consacrată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Tribunalul a reținut, suplimentar, că reclamanta nu a dovedit nici dreptul de proprietate asupra terenului, având în vedere că titlul invocat ca drept de proprietate asupra spațiilor se întemeiază pe un contract de vânzare cumpărare ce a fost declarat nul (contractul nr. x/1998).

Instanța de apel a menținut hotărârea de primă instanță, reținând, la rândul său, că prin sentința civilă nr. 8195/26.10.2001 pronunțată de Tribunalul București, secția Comercială, irevocabilă prin decizia nr. 491/29.03.2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998 încheiat între S.C. A. S.R.L. si S.C. BTT S.A. pentru cauză ilicită, întrucât s-a constatat că ambele părți contractante au cunoscut că au tranzacționat asupra unui imobil ce aparținea S.C. B.. Deși contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998 era declarat nul absolut în mod irevocabil încă din 29.03.2002, la data de 02.02.2005 BNP G. a emis o încheiere de rectificare a acestuia, nr. 772, la solicitarea intervenientei S.C. BTT S.A. ce viza corectarea mențiunii de la pagina 5 lit. c), în sensul că "în loc de punctul IV s-a trecut punctul 4, așa cum era corect".

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.11.2003, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a vândut numitului C. drepturile sale litigioase.

Titlul de proprietate pe care apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. își fundamentează acțiunea de față este reprezentat de convenția încheiată cu numiții C. si F., autentificată sub nr. x/30.09.2010 de BNPA E., D. si Asociații, rectificată prin încheierea nr. 12800/30.09.2010, rectificarea vizând aspecte ce țin de valoarea de calcul al impozitului datorat pentru transferul proprietăților, tariful de publicitate imobiliară și onorariul notarului public. De asemenea, instanța de apel a reținut că, la data încheierii acestei convenții, în cartea funciară nr. x în care era întabulat dreptul de proprietate al înstrăinătorilor erau notate două litigii: cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție si respectiv cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 aflat pe rolul Tribunalului București.

Actul prin care înstrăinătorii pretind că au dobândit proprietatea este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.11.2003 pe care l-au încheiat cu S.C. A. S.R.L. (urmat de o cesiune către apelanta S.C. A. S.A. a creanței H. față de A., urmată de o dare-n plată).

Cu toate acestea, instanța a constatat că, prin acest act, numitul C. nu a dobândit proprietatea imobilului, ci drepturile litigioase asupra spațiilor cu destinația de birouri, derivate dintr-un dosar având ca obiect nulitatea tranzacției consfințite prin sentința nr. 15025/01.10.1999, care admisă fiind, prin ea însăși, nu invalida dreptul de proprietate al intimatei și nici nu confirma un eventual drept de proprietate concurent în patrimoniul S.C. A. S.R.L., titlul acesteia din urmă fiind nul absolut. De altfel, nulitatea tranzacției s-a dispus tocmai în virtutea caracterului subsecvent al acesteia față de contractul de vânzare-cumpărare declarat nul, aspect care rezultă din chiar motivarea hotărârii judecătorești.

A apreciat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit valabil proprietatea bunurilor de la intervenienta BTT S.A., în 2003, aceasta neavând niciun titlu asupra spațiilor vândute, ca urmare a sentinței nr. 8195/26.10.2001, irevocabile prin decizia nr. 491/29.03.2002.

În timp ce titlul de proprietate al S.C. B. provine de la S.C. BTT S.A. și datează din 1994, titlul de proprietate al S.C. A. S.A. are în antecedența dobândirii sale un act nul absolut, provenind de la un neproprietar (la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.1998 BTT nu avea proprietatea spațiilor vândute autoarei apelantei). Înscrisul - convenție nr. 1668/30.09.2010 a fost reținut în litigii anterioare ca fiind nul, în virtutea principiului nulității actului subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Curtea de apel a înlăturat, de asemenea, susținerea reclamantei potrivit căreia ceea ce s-a anulat prin sentința nr. 8195/26.10.2001 este contractul nr. x/19.05.1998 fără rectificarea operată asupra acestuia prin încheierea nr. 772/02.02.2005, emisă de BNP G., considerând că nu poate fi rectificat cu scopul de a produce efecte valabile un act ce nu există în realitatea juridică, fiind declarat nul absolut pe cale judecătorească cu mai mulți ani înaintea așa zisei rectificări, iar, subsidiar, a constatat că, așa zisa eroare materială rectificată viza modificarea cifrei romane "IV" în cea arabă "4" din cuprinsul paginii 5 a contractului nr. x/19.05.1998, iar ceea ce s-a declarat nul, pe cale judecătorească, a fost însăși operațiunea de vânzare-cumpărare, pe calea îndreptării erorii materiale nefiind permisă eludarea unei hotărâri judecătorești irevocabile și a autorității de lucru judecat pe care aceasta o produce față de părțile litigante.

În plus, a reținut că, în acțiunea în constatare provocatorie, intentată de S.C. A. S.A., s-a tranșat chestiunea dreptului de proprietate asupra spațiilor respective în favoarea pârâtei din litigiul pendinte. A apreciat că subsidiaritatea pe care reclamanta o evocă, potrivit art. 35 C. proc. civ., ține de calea procedurală pe care partea o are la îndemână pentru valorificarea pe fond a dreptului afirmat, însă chestiunile de fapt și de drept asupra cărora instanțele s-au pronunțat definitiv se interpun cu puterea lucrului judecat, în conformitate cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A fost respinsă și cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei, formulate de intervenienta BTT S.A., cu motivarea că apărarea intervenientei a fost analizată, deja, în dosarul nr. x/2011, iar dezlegarea se interpune prin puterea lucrului judecat. Astfel, prin decizia civilă nr. 327/04.04.2017 s-a examinat motivul de apel ce viza această chestiune și s-a reținut că, prin contractele de asociere în participațiune și actele adiționale ale acestora, s-a convenit asupra transferului dreptului de proprietate asupra spațiilor (construcții), iar acest transfer a operat la momentul îndeplinirii condițiilor suspensive privind finanțarea recunoscută prin tranzacția nr. 1026/11.05.2004 și edificarea construcției.

Recurenta, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susține că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, că instanța de apel nu a procedat la cercetarea cauzei și a interpretat eronat dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reținerii efectelor puterii de lucru judecat a altor hotărâri, fără a lua în considerare susținerile și probele administrate în cauză.

În concret, recurenta afirmă că instanțele devolutive s-au întemeiat pe considerente disparate din acele hotărâri judecătorești pronunțate anterior între părți, favorabile pârătei, deși a făcut dovada contrară prezumțiilor conținute în acestea, fără a proceda la o analiză și argumentație proprie, și că instanța de apel a omis să analizeze chestiunile tranșate în alte hotărări judecătorești în favoarea sa, care se impun cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în cauză.

Criticile vor fi analizate, cu precădere, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 7 C. proc. civ., întrucât se pretinde, în principal, necercetarea cauzei, pe motiv că instanța de apel nu a răspuns argumentelor reclamantei printr-o judecată efectivă, ci a preluat considerente din judecățile anterioare, precum și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al unor hotărări care au statuat în favoarea reclamantei, instanța de apel preluându-le, selectiv, pe cele care, doar aparent, consfințeau dreptul pârâtei.

Susținerile recurentei sunt nefondate.

Dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sunt incidente atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ipoteză neîntrunită în cauză.

Astfel, se constată că instanța de apel a analizat cererea dedusă judecății prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar propriu, în concordanță cu soluția pronunțată. Astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența subsumată analizei acestui motiv de casare, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument subsumat pretenței deduse judecății, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin continutul lor, să influențeze soluția. Nici înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt stabilite în cauză nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu are legătură cu cele reținute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios în fapt și în drept de ce a reținut considerente decisive din hotărârile anterioare, care este relevanța lor în cauză și de ce a înlăturat hotărâri judecătorești care fie nu au tranșat asupra dreptului de proprietate al părților, fie și-au pierdut actualitatea prin intervenția unor noi situații factuale și juridice, consfințite pe cale judiciară, care au schimbat raportul juridic asupra căruia s-a statuat anterior.

În concret, instanța de apel a analizat titlurile exhibate de părți, a argumentat de ce a considerat că reclamanta nu deține un titlu pe care să îl poată opune celui al pârătei, argumente pe care le-a consolidat cu considerente extrase din litigiile derulate anterior între părți, înlăturând raționamentul reclamantei construit pe premisa valabilității convenției nr. 1668/2010, pentru a demonstra că titlul său este preferabil.

Astfel, instanța a reținut că reclamanta nu a probat un titlu de proprietate în condițiile în care contractul translativ de proprietate a fost desființat de căte instanțe pentru fraudă la lege, iar rectificarea acestuia este lipsită de relevanță juridică, neavând ca efect renașterea dreptului. Nici contractul de vânzare drepturi litigioase și actele succesive acestuia nu au fost considerate translative de proprietate întrucât dreptul litigios nu s-a consolidat. Pe de altă parte, a apreciat că pârâta a dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul său, întrucât a îndeplinit obligațiile asumate în raport cu S.C. BTT S.A., condiție suspensivă în transmiterea dreptului de proprietate, împrejurare reținută în cadrul acțiunii în constatare finalizată cu pronunțarea deciziei nr. 1783/14.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care instanța a statuat cu privire la transferul dreptului de proprietate.

Prin urmare, nu se poate aprecia că instanța de apel nu a procedat la cercetarea directă a cauzei, ci s-a întemeiat exclusiv pe considerente din judecățile anterioare, având în vedere că a verificat drepturile de care părțile s-au prevalat prin raportare la actele juridice exhibate, dar și valorificând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acțiunii în constatare, ca mijloc de probă, cu puterea unei prezumții irefragabile, în situația în care litigiul anterior a purtat între aceleași părți.

Recurenta a susținut și faptul că instanța de apel a interpretat greșit efectele puterii de lucru judecat, conferind valoare probatorie exacerbată acestor prezumții (deși proba contrarie acesteia putea fi făcută), rezultate din hotărâri judecătorești care nu rezolvau fondul raporturilor juridice de proprietate dintre părți întrucât au fost pronunțate în cauze conexe - contestații la executare, acțiuni în constatare, drepturi litigioase etc, ce au condus ca, în final, dreptul de exploatare acordat intimatei B. S.R.L. de către intervenienta Societatea Biroul de Turism pentru Tineret S.A. să fie convertit într-un veritabil drept de proprietate, deși, în fapt, nu a existat un transfer al dreptului de proprietate valid.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, în alin. (2), că oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În ipoteza reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional).

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub forma relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces. Astfel, potrivit art. 435 C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece doar aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Din această perspectivă, recurenta nu poate pretinde nesocotirea de către instanța de apel a principiului autorității de lucru judecat, întrucât nu a făcut dovada că, prin hotărârea atacată, au fost contrazise drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă.

Astfel, deși recurenta a menționat în motivele de recurs mai multe hotărâri judecătorești care au dezlegat raporturi juridice litigioase între părți, niciuna dintre hotărârile invocate nu este aptă a răsturna cele statuate de instanța de apel în ceea ce privește lipsa titlului reclamantei. Corect a reținut instanța de apel, raționament juridic necombătut cu argumente pertinente, că odată ce actul translativ de proprietate al reclamantei a fost anulat, o rectificare a acestuia, ulterioară anulării, asupra unui element ce nu ține de esența contractului nu echivalează cu reluarea procesului de formare a voinței juridice în vederea încheierii unui nou act juridic de înstrăinare, nefiind un act confirmativ sau recognitiv. Nici contractul de cesiune drepturi litigioase nu a fost considerat ca având drept efect transformarea dreptului litigios în drept pur și simplu și consolidarea vânzării, câtă vreme nu a existat un litigiu care, în condițiile anulării actului precedent, să confirme dreptul de proprietate al reclamantei.

Deși a invocat că i-au fost nesocotite drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, recurenta nu a reușit să probeze, prin susținerile din recurs, care este acea hotărâre judecătorească care i-a validat dreptul de proprietate și care este izvorul juridic al dobândirii lui, hotărâre ce ar fi fost încălcată de instanța de apel care a statuat în mod contrar.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel s-a raportat, atunci când a reținut, cu efect pozitiv, autoritatea de lucru judecat, la hotărâri prin care nu se tranșează asupra dreptului real de proprietate al părților, întrucât au avut ca obiect contestații la executare sau acțiuni în constatare.

Este greșită interpretarea dată de recurentă instituției autorității de lucru judecat, în ceea ce privește efectul său pozitiv, câtă vreme identitatea de obiect juridic este nerelevantă atunci când, între părți, s-au dezlegat anumite chestiuni litigioase, ce nu mai pot face obiectul unei alte judecăți. Or, instanțele devolutive au apreciat că a fost deja tranșată chestiunea transferului dreptului de proprietate, prin executarea de către pârâtă a obligațiilor prevăzute în contractele denumite "de asociere în participațiune", care a avut ca efect transmiterea bunului în patrimoniul pârâtei.

Cum în acțiunea în constatare provocatorie finalizată prin decizia nr. 1783/14.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dezlegat această chestiune, reținându-se valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, iar reclamanta nu a putut opune, nici în acel litigiu, și nici în cauza pendinte, o statuare jurisdicțională neechivocă sau o convenție validă de proprietate, în vederea comparării titlurilor, opțiunea instanțelor devolutive de a da preferință considerentelor din acțiunea în constatare, odată cu constatarea nerelevanței convenției exhibate ca titlu reconfirmativ al dreptului de proprietate, este corectă și conformă cu dispozițiile legale ce reglementează regimul probator.

Chiar dacă hotarărea pronunțată într-o acțiune în constatare este declarativă și nu conține dispoziții ce pot fi executate de bună voie sau pe cale silită, aceste caracteristici din plan procesual nu afectează autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor pe planul dreptului substanțial, care, în această cauză, s-au impus cu puterea unei prezumții, fără posibilitatea de a mai fi contrazise. Caracterul subsidiar al acesteia, reglementat de art. 35 C. proc. civ., reprezintă un element de drept procesual, ce nu poate afecta forța obligatorie a statuărilor conținute în această hotărâre, între aceleași părți.

Nu constituie un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate nici împrejurarea că instanța de apel a menționat, în întărirea argumentației sale, acele hotărări care, deși nu au statuat asupra acestui drept, au dat eficacitate titlului pârâtei, cum sunt cele pronunțate în procedurile de executare silită, pentru a sublinia că dreptul de proprietate al pârâtei a fost recunoscut și în alte cauze referitoare la imobilul în litigiu, în care s-a analizat modul de exercitare a atributelor conținute în structura acestui drept.

Mai susține recurenta că instanța de apel nu putea considera nul titlul său de proprietate, reprezentat de convenția autentificată sub nr. x din 30 septembrie 2010, în condițiile în care nu a fost învestită cu o acțiune în nulitate, cadru procesual în care, cu respectarea garanțiilor procesuale, putea să verifice acest aspect.

Critica este nefondată.

Instanțele devolutive nici nu au declarat nulitatea convenției, ci au cercetat succesiunea actelor încheiate între părți, pe cel exhibat de reclamantă, respectiv convenția din 30.09.2010, declarându-l ca lipsit de efectul translativ de proprietate, raportat la conținutul său și la împrejurarea că, în succesiunea transmiterilor anterioare, există un act translativ de proprietate nul (contractul nr. x/1998), motiv pentru care antecesoarea înstrăinătorilor nu putea vinde, nemaifiind proprietar și nici nu putea reconfirma, prin încheiere rectificativă, un act declarat nul. Prin urmare, în raport de limitele învestirii, instanțele au înlăturat titlul ineficace sub aspectul dreptului pe care partea a pretins că îl deține, fără a se impune, pentru analiza cererii de revendicare, ca în prealabil să fi constatat nulitatea actului juridic. Numai în ipoteza în care reclamanta ar fi făcut dovada unui drept de proprietate valid, s-ar fi putut proceda la analiza criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor exhibate de părțile în litigiu.

Arată recurenta că instanța de apel nu a ținut cont nici de sentințele civile nr. 11330/2011 și 8361/2012 ale Judecătoriei Sector 1 București care au confirmat legalitatea înscrierii dreptului său în Cartea funciară, înscriere ce nu s-ar fi putut realiza în baza unor acte juridice nule.

Critica este, de asemenea, nefondată. Astfel, distinct de împrejurarea că, în regim de carte funciară, contestarea/rectificarea înscrierilor nu are un caracter contencios decât în măsura în care constituie un capăt accesoriu pretențiilor ce pun în discuție un drept substanțial, astfel că nu pot fi invocate într-un litigiu în care se contestă dreptul real înscris, recurenta nu poate susține că operațiunea înscrierii reprezintă un argument pentru valabilitatea actului înscris, câtă vreme cartea funciară nu face decât să reflecte situația factuală și juridică existentă la un moment dat, cu efect de opozabilitate pentru terți, situație infirmată prin pronunțarea deciziei nr. 1783/14.11.2017. Prin urmare, înscrierea este valabilă până la schimbarea elementelor care au stat la baza acelei realități juridice, neputând fi opusă într-un litigiu care poartă tocmai asupra acelui drept. Legalitatea înscrierii nu poate fi invocată nici din perspectiva priorității îndeplinirii formalităților de publicitate, ca element de comparație într-o acțiune în revendicare, întrucât reprezintă un criteriu de preferință a titlului atunci când ambele părți exhibă titluri valabile, or, în cauză s-a constatat că reclamanta nu deține un titlu valabil.

Recurenta critică și respingerea, de către instanța de apel, a cererii de intervenție accesorie formulată de S.C. BTT S.A., prin care aceasta a susținut că B. nu și-a respectat obligațiile financiare și nu a putut dobândi în proprietate spațiile litigioase. Înalta Curte reține că instanța de apel a respins cererea, cu motivarea că aceeași apărare a fost analizată în acțiunea în constatare soluționată irevocabil prin decizia nr. 1783/2017 care se opune intervenientei cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Chiar dacă, dat fiind caracterul accesoriu al cererii de interenție formulată în favoarea recurentei, s-ar putea aprecia că aceasta din urmă ar justifica un interes în a combate soluția de respingere, preluând apărările intervenientei făcute în folosul său, se observă faptul că recurenta nu critică modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., ci redă aspecte de fond referitoare la executarea obligațiilor financiare ale pârâtei, chestiuni tranșate între părți în litigiul anterior, a căror judecată nu mai poate fi reluată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimatei - pârâte suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru ambii apărători, cheltuieli reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei, volumul activității și numărul de termene acordate pentru judecata cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1367 din 23 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta - reclamantă să plătească intimatei - pârâte suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 aprilie 2023.