ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 310/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței: obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de îmbunătățiri și investiții aduse de reclamantă următoarelor bunuri imobile spații închiriate: o parte din imobilul situat în București, Șos. București - Ploiești nr. 25-27, înregistrat în Cartea Funciară nr. x (nr. CF vechi x) a Sectorului 1 București având numărul cadastral x (nr. cadastral vechi 2693); clădire - sediul B., cu terenul aferent) și imobilul situat în București, str. x, Clădirea C., sector 1 înregistrat în Cartea Funciară nr. x (nr. CF vechi x) a Sectorului 1 București, având numărul cadastral x (nr. cadastral vechi 4441); - clădirea Turn - sediul A., cu terenul aferent. De asemenea a mai solicitat recunoașterea dreptului de retenție asupra bunurilor imobile spații închiriate până la data plății integrale a sumei solicitate.

Prin sentința civilă nr. 644/02.04.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1211 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, precum și cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată constând în taxă de timbru, ca nefondate. A luat act că apelanta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5(când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) și 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) din C. proc. civ.

Din perspectiva punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., s-a susținut că prin decizie instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 481 din C. proc. civ. care prevăd că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege" deoarece deși Statul Român nu a formulat critici asupra considerentelor, a considerat că în prezenta cauza situația trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor care reglementează accesiunea, deși instanța de fond a considerat că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocată de recurentă prin raportare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 din C. civ. care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, fiind relevantă doar mărirea patrimoniului Statului Român care beneficiază de aceste lucrări care nu au fost amortizate și nici nu au dispărut sau au fost uzate în așa manieră încât să fie necesară înlocuirea sau refacerea lor.

Cu alte cuvinte, ce prezintă relevanță este persoana care beneficiază de aceste lucrări și căruia îi profită aceste lucrări or, este evident că aceasta este Statul Român, în calitate de titular al dreptului de proprietate, care în urma valorificării spațiilor închiriate va obține un preț care va îngloba valoarea îmbunătățirilor efectuate.

Se susține că pentru a se aplica dispozițiile art. 1345 din C. civ. este necesar să nu existe un raport contractual, aceasta reprezentând o condiție esențială pentru a deveni incidentă instituția îmbogățirii fără justă cauză, neprezentând relevanță raporturile juridice dintre societatea reclamantă și o terță persoană căreia nu îi profită valoarea lucrărilor și, pe cale de consecință, în privința căreia nu se poate constata existența unei măriri a patrimoniului. În prezenta cauză are loc o mărire a patrimoniului Statului Român (cu valoarea îmbunătățitor care sunt realizate la imobil și care au făcut să crească valoare bunului proprietatea Statului Român), corelativă unei micșorări a patrimoniului societății cu valoarea lucrărilor realizate.

Apreciază că nu există niciun temei juridic pentru mărirea patrimoniului Statului român, deoarece obiectul confiscării dispuse prin decizia penală nr. 888/2014 nu a fost reprezentat de valoarea bunului, ci de bun în materialitatea lui, iar lucrările realizate de societate au corespondent în situațiile financiare ale acesteia și reprezintă elemente de active, așadar, bunuri, astfel cum această noțiune este conturată în jurisprudența CEDO.

Decizia penală reprezintă temei juridic pentru mărirea patrimoniului Statului Român în detrimentul persoanelor care au fost parte în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească, însă nu reprezintă temei juridic pentru dobândirea unor drepturi în legătură cu lucrări sau bunuri care fac parte din patrimoniul societății.

În atare condiții, în mod greșit instanța a reținut neîndeplinirea condițiilor privind temeiul invocat, respectiv îmbogățirea fără justă cauză și implicit pentru recunoașterea dreptului de retenție în favoarea societății pentru spațiile închiriate.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a susținut că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate întrucât, așa cum a reținut și Tribunalul București prin sentința civilă nr. 644/02.04.2018, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile materiale și juridice pentru intentarea acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Respingând apelul declarat împotriva acesteia de reclamantă prin decizia civilă nr. 1211/01.10.2019, Curtea de Apel București nu a încălcat dispozițiile art. 481 din C. proc. civ. deoarece, deși a considerat că în prezenta cauză situația trebuie analizată și din perspectiva dispozițiilor care reglementează accesiunea nu a dispus în sarcina apelantei obligații ori măsuri suplimentare sau diferite de cele ale primei instanțe.

În ceea ce privește afirmațiile recurentei privitoare la faptul că instanța de apel a pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 din C. civ., apreciind că astfel sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., menționează că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat, întrucât în mod corect instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că titularul obligației pasive din raportul juridic izvorât din realizarea lucrării adăugate, obligație având ca obiect restituirea cheltuielilor, este proprietarul imobilului din momentul efectuării sale. În situația particulară din speță, dobânditorul (Statul Român) trebuie să primească bunul în starea în care se găsește, adică împreună cu lucrarea adăugată.

Așadar, referitor la îmbunătățirile aduse imobilelor anterior intrării acestora în patrimoniul Statului Român, susține că acestea au fost efectuate de recurenta-reclamantă în temeiul și prin prisma contractelor de închiriere încheiate cu fostul proprietar al imobilelor, acte ce reglementează relația contractuală dintre părțile contractante și conduita pe care acestea trebuie să o adopte pe parcursul executării contractelor de închiriere și la momentul încetării acestora, nefiind incidente în speță dispozițiile art. 1345 C. civ.

Pe cale de consecință în mod corect instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor pentru recunoașterea dreptului de retenție reglementat de dispozițiile art. 2495 C. civ., astfel încât se impune respingerea recursului formulat ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 1211 pronunțată în data de 01.10.2019 de Curtea de Apel București.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1211 din 1 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată a recursului la 11 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Având în vedere motivele de recurs invocate, în sensul că cererea de apel a fost analizată din perspectiva dispozițiilor care reglementează accesiunea, deși instanța de fond a considerat că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, la termenul din data de 11.02.2021, Înalta Curte a procedat la încadrarea acestora și a invocat din oficiu incidența cazului de casare a hotărârii pentru motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dat fiind faptul că instanța de apel a omis să analizeze criticile reclamantei-apelante referitoare la îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără just temei.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limita considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Recurenta a criticat hotărârea atacată din perspectiva punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susținând că prin decizie instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 481 din C. proc. civ. care prevăd că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Aceste dispoziții sunt ilustrarea principiului non reformatio in pejus potrivit căruia nimănui nu i se poate înrăutăți situația prin propria cale de atac, principiu juridic care afirmă faptul că unei persoane nu i se poate agrava situația în propria cale de atac. Cu alte cuvinte, unei persoane care declară apel sau recurs nu i se poate crea o situație mai grea prin acceptarea acestei căi de atac.

În speță, prin sentința civilă nr. 644/02.04.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea ca nefondată, fiind respins apelul declarat de reclamantă împotriva acesteia prin decizia civilă nr. 1211/01.10.2019 a Curții de Apel București.

Ca atare, nu se poate aprecia că reclamanta, uzând de calea de atac a apelului, a suferit o îngreunare a situației sale din perspectiva soluției cuprinsă în dispozitivul hotărârii instanței de fond.

În realitate, așa cum s-a arătat în cuprinsul cererii de recurs, (motive ce au fost încadrate de către instanță la termenul din data de 11.02.2021 în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., temei de drept invocat din oficiu), Curtea de Apel a considerat că prezenta cauză trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor care reglementează accesiunea, deși criticile din cererea de apel a reclamantei vizau doar dispozițiile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Sub acest aspect se observă că reclamanta a invocat, printre altele, ca temei de drept al cererii de chemare în judecată îmbogățirea fără justă cauză prevăzută de art. 1345 C. civ., care prevede că cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.

Respingând această acțiune, tribunalul a reținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile pentru a se constata incidența dispozițiilor art. 1345 C. civ., respectiv nu existentă o legătură de cauzalitate între sporirea patrimoniului pârâtului și diminuarea patrimoniului reclamantei, întrucât sporirea, respectiv micșorarea nu sunt efectul unei cauze unice. Astfel, diminuarea patrimoniului reclamantei s-a realizat în baza convențiilor încheiate cu proprietarii anteriori ai imobilelor, iar mărirea patrimoniului pârâtului s-a realizat ca urmare a deciziei penale prin care s-a dispus confiscarea imobilelor.

De asemenea, prin raportare la dispozițiile art. 1346 C. civ. referitoare la inexistența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, tribunalul a constatat că, în cauză, mărirea patrimoniului pârâtului s-a realizat în baza unui titlu juridic, respectiv decizia penală nr. 888A/8.08.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

Împotriva acestei sentințe, la data de 20.06.2018 a declarat apel reclamanta A. S.A., susținând că nu a fost parte în dosarul penal în care a fost pronunțată decizia penală nr. 888/08.08.2014 și, pe cale de consecință, prin această hotărâre judecătorească instanța nu putea dispune cu privire la drepturile sale și la patrimoniul său și cât timp nu s-a dispus, în mod expres, trecerea îmbunătățirilor în patrimoniul Statului Român, nu se poate considera că acest fapt a avut loc, prin folosirea în cadrul dispozitivului deciziei penale a sintagmei "liber de orice sarcini" sau prin considerarea îmbunătățirilor drept accesorii ale imobilelor confiscate.

Un al doilea motiv de apel a vizat faptul că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu ar fi îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză prevăzute de dispozițiile art. 1345 C. civ., aducând mai multe argumente în sensul îndeplinirii acestor condiții, iar, în final, s-a arătat că în mod greșit a reținut instanța neîndeplinirea condițiilor pentru recunoașterea dreptului de retenție reglementat de dispozițiile art. 2495 C. civ., întrucât apelanta-reclamantă a fost deposedată, în mod involuntar, de către reprezentanții Statului Român.

Analizând cererea de apel, Curtea de Apel București, după ce a apreciat că situația de fapt este corect stabilită a statuat, cu titlu preliminar, că în drept, raporturile juridice izvorâte din efectuarea unor "lucrări adăugate" sunt reglementate în materia accesiunii imobiliare artificiale de art. 577-597 C. civ. și că dreptul pretins de apelanta-reclamantă trebuie analizat prin prisma dispozițiilor legale din această materie.

Curtea, având în vedere dispozițiile art. 583, 584 C. civ., a concluzionat că titularul obligației pasive din raportul juridic izvorât din realizarea lucrării adăugate, obligație având ca obiect restituirea cheltuielilor, este proprietarul imobilului din momentul efectuării sale, în privința căruia accesiunea se produce de plin drept.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, raportat la situația particulară din speță, ce reclamă, în opinia instanței de apel, ca dobânditorul (Statul Român) să primească bunul în starea în care se găsește, adică împreună cu lucrarea adăugată, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță nu a recunoscut apelantei-reclamante dreptul de a obține cheltuielile privind îmbunătățirile (lucrările adăugate) efectuate anterior pronunțării hotărârii penale.

În privința îmbunătățirilor realizate după pronunțarea deciziei, Curtea a apreciat că, în condițiile în care apelanta-reclamantă nu a fost de bună-credință (pentru că nu s-a întemeiat fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, să fi fost înscrisă ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său, neîndeplinind astfel cerințele art. 586 alin. (1) C. civ.), iar intimatul-pârât nu și-a exprimat opțiunea de a deveni proprietarul lucrării conform art. 584 alin. (2) lit. a) C. civ., aceasta nu are dreptul la despăgubirile prevăzute de acest text de lege.

Distinct de cele arătate anterior, Curtea a mai reținut că lucrările adăugate, adică acelea care fac corp comun cu cele două imobile confiscate, au intrat în patrimoniul Statului Român prin confiscarea dispusă de instanța penală, tocmai în considerarea acestei calități intrinseci.

În ceea ce privește motivul de apel ce vizează reținerea de către prima instanță a necesității existenței unui raport contractual cu intimatul-pârât sau acordarea unei relevanțe contractului încheiat cu fostul proprietar s-a arătat că, dat fiind că legiuitorul a înțeles ca în această materie a lucrărilor adăugate să instituie reguli exprese, nu mai prezintă relevanță interpretarea care poate fi dată textului general ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză, astfel încât Curtea nu va mai analiza pe fond celelalte critici din apel.

Pe cale de consecință, fără a aprecia asupra justeței considerentelor anterior menționate, Înalta Curte observă că niciunul din motivele de apel referitoare la îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără just temei, invocate de reclamantă, nu au fost analizate în concret, ci instanța a apreciat că acestea nu prezintă relevanță prin prisma faptului că lucrările în litigiu sunt supuse regulilor de la accesiunea imobiliară, aspect care însă nu a fost invocat prin cererea de apel, nu a constituit o apărare a intimatului și nici nu a fost pus în discuția contradictorie a părților.

Sub acest aspect se remarcă faptul că potrivit art. 479 C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

Ca atare, Curtea era limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și trebuia a se pronunța doar în aceste limite, considerentele de drept cu privire la accesiunea imobiliară pe care și-a întemeiat soluția nefăcând obiectul unor critici în apel și nefiind invocate pe parcursul procesului.

Având în vedere considerentele arătate anterior, dat fiind faptul că instanța de apel a omis să analizeze criticile apelantei-reclamante, instanța de recurs constată incidența cazului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. care vizează nelegalitatea hotărârii atacate când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat și după casarea hotărârii supuse controlului judiciar, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a supune analizei motivele de apel invocate.

Față de soluția ce se impune ca urmare a admiterii cererii de recurs pentru considerentele arătate anterior, se observă că nu pot fi analizate celelalte motive de recurs, ce vizează tocmai incidența dispozițiilor legale referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, încadrate de recurentă în dispozițiile dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Ca atare, cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate motivele de apel cu care Curtea de Apel București a fost învestită, prin raportare la apărările formulate de intimat, urmând a le pune în discuția contradictorie a părților conform normelor procesual civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1211 din 1 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2021.