ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2095/2021

Ședința publică din data de 13 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 13 mai 2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâții STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, B., solicitând ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se constate dreptul de preemțiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil ce reprezintă spațiul închiriat potrivit dispozițiilor contractului de închiriere, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (8) din Normele Metodologice de aplicare a O. G. nr. 14/2007.

Cauza a fost declinată la secția a VI-a Civilă a Tribunalului București, care prin sentința civilă nr. 2620 din 26 aprilie 2016 a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 502 din 16 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă admite apelul reclamantei, anulează sentința și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 4000 din 27 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, este admisă acțiunea astfel cum a fost formulată; au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 1182 din 15 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă admite apelurile pârâților, schimbă în tot sentința apelată în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei ultime decizii formulează recurs intimata-reclamantă A. S.A. și intimata-pârâtă B.

Recurenta-reclamantă A. S.A. solicită, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot, în sensul respingerii apelurilor și menținerii hotărârii instanței de fond.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Încălcarea art. 430 din C. proc. civ. și a art. 25 și 28 din C. proc. pen., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că decizia atacată se bazează pe prezumții născute din premise greșite, nefiind indicat niciun text de lege care să susțină soluția adoptată. Astfel, deși instanța de apel face referire la existența unei autorități de lucru judecat/putere de lucru judecat a unor considerente ale deciziei penale nr. 888 din 8 august 2014 care vizează latura penală a acestei hotărâri, nu are la bază niciun text legal.

În opinia recurentei hotărârea penală se bucură de autoritate din punct de vedere penal sub aspectul faptei și a persoanei vinovate, iar sub aspectul laturii civile devin aplicabile dispozițiile art. 430 din C. proc. civ.. Sancționarea de către o instanță penală a unui contract cu nulitatea absolută, nu poate avea loc prin instituirea unor prezumții deduse din considerentele hotărârii penale, ci trebuie prevăzută în mod expres în dispozitivul acesteia, fiind o măsură ce poate fi dispusă doar în soluționarea laturii civile. Mai mult decât atât, pronunțarea nulității absolute a contractului de închiriere nu poate avea loc în absența citării societății deoarece în discuție este un act al acesteia în legătură cu care aceasta trebuie să se apere.

Mai susține recurenta faptul că instanța de apel face o confuzie între opozabilitate și caracterul obligatoriu al unei hotărâri. Este greșită susținerea instanței de apel în sensul că instanța penală prin decizia nr. 888 din 8 august 2014 a dispus nulitatea absolută a contractului de închiriere pornind de la premisa că acest contract este un act de dispoziție astfel încât, în mod implicit, instanța penală a constatat nulitatea absolută.

Este criticată și interpretarea instanței de apel cu privire la noțiunea de "liber de orice sarcini", instanță care a considerat că această noțiune presupune în mod automat nulitatea absolută a tuturor actelor juridice prin care sunt instituite atât anterior măsurii de siguranță a confiscării, cât și ulterior, sarcini asupra imobilului.

Se mai arată că poziția instanței de apel este și contradictorie cu privire la valențele noțiunii "libere de orice sarcini", pe de-o parte afirmând că are semnificația de constatare a nulității absolute a contractului de închiriere, iar pe de altă parte considerând incidente în cauză dispozițiile art. 1811 lit. a) din C. civ. care se aplică în caz de înstrăinare a bunului ce formează obiectul locațiunii, iar nu nulitatea absolută a contractului.

Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și cuprinde critici cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde o motivare în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se arată de către recurentă că instanța de apel nu a analizat nicio probă administrată și nicio susținere cuprinsă în întâmpinarea formulată de către aceasta, nu a fost indicat niciun temei de drept atunci când se reține autoritatea de lucru judecat ori când extinde măsurile dispuse de instanța penală și asupra contractului de închiriere.

Ultimul motiv de recurs invocat vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea atacată, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta consideră că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din H.G. nr. 731/2007, sub mai multe aspecte.

Dreptul de preempțiune născut în patrimoniul recurentei reprezintă unul dintre efectele deciziei penale nr. 888 din 8 august 2014, urmare a pronunțării soluției de confiscare și de trecere a bunului imobil în proprietatea privată a statului român.

Recurenta consideră că dreptul de preempțiune născut în patrimoniul societății în baza dispozițiilor art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 nu reprezintă o sarcină adusă imobilului, neafectând niciunul dintre atributele dreptului de proprietate al statului român. Dreptul de preempțiune care îi conferă titularului său posibilitatea de a-și exercita o opțiune la momentul valorificării imobilului, este recunoscut de lege și nu de contract.

În esență, se susține că prin decizia penală nr. 888 din 8 august 2014 nu s-a constatat că titlul - definit contract de închiriere în cadrul acțiunii, nu ar fi valabil încheiat și în vigoare la data pronunțării - 8 august 2014, singura măsură dispusă de instanță la acel moment fiind cea privitoare la confiscarea bunurilor, fără însă să distingă asupra modului suplimentar în care bunurile respective urmează a fi valorificate. Valabilitatea contractului de închiriere nr. x din 18 noiembrie 2013 nu poate fi raportată la decizia penală nr. 888/2014 deoarece prin aceasta nu s-a constatat nulitatea sa.

Și recurenta pârâtă B. solicită, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot în sensul respingerii apelurilor și menținerii hotărârii instanței de fond.

Motivele de recurs invocate sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) și (5) C. proc. civ. și vizează două aspecte: încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 20 C. proc. civ. și a art. 6 din CEDO, încălcându-se dreptul recurentei la apărare prin necomunicarea apelului formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Cel de-al doilea aspect al motivului de recurs invocat vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 28 din C. proc. pen., constatând în mod greșit că prin decizia penală nr. 888 din 8 august 2014 instanța penală a pronunțat nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat cu A. S.A. Dacă s-ar fi dispus nulitatea absolută o astfel de măsură ar fi trebuit să se regăsească în dispozitiv în mod expres, ea neputând fi dedusă din interpretarea noțiunii "liber de sarcini".

În cauză s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea recursurilor, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ., cele două recursuri fiind admisie în principiu în Camera de Filtru din data de 31 martie 2021, fixându-se termen pentru soluționarea acestora în ședință publică.

Ambele recursuri sunt nefondate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta este invocat în ambele recursuri, argumentele fiind comune în ceea ce privește critica adusă încălcării dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. și ale art. 25 și 28 din C. proc. pen., în plus recurenta-pârâtă COMPANIA DE CERCETĂRI APLICATIVE ȘI INVESTIȚII S.A. invocă și încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 13 și art. 20 C. proc. civ.

Referitor la acest motiv invocat de recurenta-pârâtă, criticile privind necomunicarea apelului formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și implicit, încălcarea dreptului la apărare, nu pot fi reținute având în vedere că la dosarul de apel există dovada de comunicare a acestui apel către recurentă la adresa indicată de către aceasta.

Potrivit art. 164 alin. (4) din C. proc. civ., mențiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, procedură căreia însă nu i-a dat curs recurenta.

Argumentele invocate în susținerea criticilor privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat sunt relevate, împreună cu alte considerente, și în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării normei de drept material reprezentată de art. 22 din H.G. nr. 731/2007, astfel încât Înalta Curte a considerat că este utilă o analiză comună a acestora.

Raționamentul în baza căruia instanța de apel a pronunțat soluția a avut în vedere faptul că decizia penală nr. 888 din 8 august 2014 pronunțată de Curtea de Apel București se bucură de autoritate de lucru judecat, dispoziția privind confiscarea imobilului de care însăși reclamanta înțelege să se folosească în cauză, privește o măsură penală de siguranță, respectiv chiar latura penală a hotărârii.

Nu pot fi reținute susținerile recurentelor în sensul încălcării dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. sub aspectul laturii civile, precum și cele referitoare la imposibilitatea sancționării de către o instanță penală a unui contract cu nulitatea absolută câtă vreme nu este prevăzută în dispozitivul hotărârii penale, pronunțarea nulității absolute a contractului de închiriere neputând avea loc în absența citării reclamantei deoarece pune în discuție un act al acesteia în legătură cu care trebuie să se apere.

Astfel, în primul rând obiectul cauzei de față nu îl reprezintă latura civilă a procesului penal soluționat prin decizia penală nr. 888 din 8 august 2014, latură civilă "rămasă nesoluționată" potrivit recurentelor, pentru faptul că instanța penală nu a fost sesizată, pe latură civilă, potrivit regulilor dreptului penal, să se pronunțe în legătură cu acest obiect, prezentul litigiu fiind o cauză cu un obiect distinct, aflat doar în legătură cu cauza penală în care s-a dispus măsura confiscării imobilului, mai exact este o consecință a efectelor juridice în plan civil, efecte pe care le produce hotărârea instanței sub aspect penal.

Niciunde în considerentele deciziei atacate nu se reține faptul că instanța penală a dispus nulitatea contractului de închiriere, instanța de apel făcând referire, exclusiv, la efectele confiscării asupra actelor ori sarcinilor cu care era grevat imobilul, ca bun rezultat al infracțiunii.

Instanța de apel a analizat valabilitatea contractului de închiriere prin raportare la dezlegarea obligatorie dată de către instanța penală sub toate aspectele. Astfel se reține faptul că măsura confiscării speciale a fost dispusă asupra bunurilor dobândite din săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală, dar și a banilor obținuți din exploatarea acestor bunuri confiscate. În cuprinsul hotărârii penale se arată că imobilul situat în Șos. București - Ploiești, nr. 25 - 27, a fost achiziționat cu banii proveniți din săvârșirea infracțiunilor deduse judecății și, în consecință, s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului.

Este edificatoare argumentarea instanței penale care a arătat că este interzis a se exercita acte de dispoziție asupra produsului infracțiunii, cum este cazul imobilelor aflate în patrimoniul fostului Institut de Chimie Alimentară, înțelegând prin încheierea unor acte de dispoziție, inclusiv acele acte care privesc grevarea cu sarcini a produsului infracțiunii. Tot instanța penală, concluzionează că toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută, fiind lipsite de cauză, deoarece se arată că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile, care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.

Faptul că în cuprinsul dispozitivului deciziei penale nu se regăsește și măsura constatării nulității prezentului contract de închiriere este lipsit de relevanță, instanța penală făcând referire la toate actele, sarcinile, măsurile de dispoziție în legătură cu imobilul confiscat, tocmai în considerarea ca produs al infracțiunii în ceea ce privește imobilul, arătându-se că astfel se previne infiltrarea produsului infracțiunii în circuitul civil, numai astfel putându-se da valențe principiului "criminalitatea nu produce venituri".

A recunoaște, prin prezenta acțiune, valabilitatea contractului de închiriere înseamnă a nesocoti statuările și, implicit, măsurile cu caracter penal dispuse de către instanța penală referitoare la dobândirea imobilului prin alte căi decât cele legale.

De asemenea, inclusiv noțiunea de "liber de orice sarcini" trebuie interpretată în acord cu valențele conferite în decizia penală, orice critică a recurentelor care transpune discuția în sfera noțiunilor din C. civ. neputând fi primită.

Sfera noțiunii de "liber de orice sarcini" folosite de instanța penală în cuprinsul deciziei nr. 888/2014 pentru a circumstanția măsura de siguranță, determinând limitele acesteia, este foarte largă.

Noțiunea are în vedere că bunul este liber și neafectat de obligații juridice, consecința fiind lipsirea de efecte juridice a oricărui act, contract, acte ori fapte juridice în general încheiate în legătură cu imobilul confiscat și existente la momentul dispunerii măsurii confiscării.

Instanța penală a evidențiat în considerentele deciziei nr. 888/2014 împrejurările de fapt în baza cărora a aplicat măsura de siguranță a confiscării speciale a produselor directe și indirecte ale infracțiunilor deduse judecății, incluzând în conținutul sintagmei "produse ale infracțiunii" orice avantaj economic obținut, în mod direct sau indirect, din săvârșirea acestor infracțiuni; aceasta putând consta în orice tip de bun și include orice reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum și orice beneficii de valoare.

În situația în care, în legătură cu imobilul supus confiscării, existau în vigoare contracte de orice natură, acestea continuă să producă efectele juridice pentru care au fost încheiate, însă doar între părțile contractante care se vor desocoti în baza clauzelor contractuale.

Statului român însă aceste contracte nu îi vor fi opozabile tocmai ca efect al măsurii confiscării dispuse. Ar fi absurd și totodată ar fi golită de conținut măsura confiscării dacă s-ar menține valabilitatea actelor încheiate, ori a sarcinilor care grevează imobilul, fiind obligat statul român să le respecte și să le recunoască această valabilitate.

Instanța de apel, în mod corect, a analizat valabilitatea contractului de închiriere prin raportare la dezlegările obligatorii date de către instanța penală prin decizia nr. 888/2014 și nu putea ajunge la o concluzie diferită care să ducă la recunoașterea valabilității contractului.

Confiscarea este o sancțiune, nu are caracterul de despăgubire civilă, analizarea ulterioară a acestei măsuri de către o instanță civilă este epuizată întrucât instanța penală care a dispus măsura a făcut această analiză care anihilează orice intervenție ulterioară a instanței civile.

Toate aceste considerente fac inutilă analizarea valabilității contractului de închiriere din perspectiva dispozițiilor art. 22 din H.G. nr. 731/2007, acesta fiind unul dintre motivele de recurs invocat de către recurenta-reclamantă.

Nu poate fi reținut nici motivul de casarea prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei, Înalta Curte constatând că instanța de apel a prezentat argumentele care îi susțin soluția. Faptul că nu a răspuns tuturor criticilor este lipsit de relevanță atâta vreme cât a fost arătat și argumentat raționamentul de bază, respectiv obligativitatea raportării în analizarea valabilității contractului de închiriere la statuările din cuprinsul deciziei penale nr. 888/2014.

Câtă vreme cererile și criticile formulate au fost analizate din această perspectivă, devine inutilă analizarea celorlalte cereri ori critici care au la bază un alt raționament ori teză probatorie.

Având în vedere cele arătate mai sus, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. și de recurenta-pârâtă B., în reorganizare, prin administrator special C. și prin administrator judiciar D. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1182 din 15 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2021.