ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 36/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 13 mai 2015, A. SA a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația sectorului 1 a Finanțelor Publice și Societatea B. SA, să se constate valabilitatea contractului de închiriere încheiat între reclamantă și CCAI la data de 1 septembrie 2007, astfel cum a fost modificat prin Actele adiționale nr. x martie 2009, nr. 2 din 1 august 2011, nr. 2 bis din 31 august 2012 și nr. 3 din 9 octombrie 2012, la data de 8 august 2014, precum și dreptul de preemțiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil ce reprezintă spațiul închiriat potrivit dispozițiilor contractului de închiriere, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1299 din 4 noiembrie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții Administrația sectorului 1 a Finanțelor Publice, Direcția Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația sectorului 1 a Finanțelor Publice, Direcția Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală. A admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația sectorului 1 a Finanțelor Publice și Societatea B. SA. A constatat valabilitatea la data de 8 august 2014 a contractului de închiriere încheiat la data de 1 septembrie 2007 între reclamantă și pârâta SC B. SA, astfel cum a fost modificat prin Actele adiționale nr. x din 27 martie 2009, nr. 2 din 1 august 2011, nr. 2 bis din 31 august 2012 și nr. 3 din 9 octombrie 2012. A constatat dreptul de preemțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului ce reprezintă spațiul închiriat potrivit contractului de închiriere menționat, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, potrivit art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007. I-a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 983A din 21 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității apelurilor, ca nefondată. A admis apelul declarat de pârâta Administrația sector 1 București a Finanțelor Publice reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte și a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu ea. A admis apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF pe capătul de cerere în constatarea valabilității contractului de închiriere. A menținut respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere în constatarea dreptului de preemțiune. A anulat sentința de fond și a trimis cauza Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 485 din 22 februarie 2018, a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei curții de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că instanța de apel nu putea pronunța, în același timp, o soluție de schimbare în parte a sentinței supuse cenzurii și de anulare a acesteia pentru motivul necompetenței instanței care a soluționat litigiul. Rejudecând, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 121 A din 30 ianuarie 2019, a admis apelurile împotriva sentinței tribunalului, în considerarea motivului de apel privind competența materială funcțională a primei instanțe, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii și a Încheierii din 18 ianuarie 2019 a declarat recurs reclamanta A. SA. În motivarea recursului declarat, aceasta a susținut următoarele critici de nelegalitate a actelor procedurale atacate: - Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), cu referire la încălcarea art. 132, art. 233, art. 235 și art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Prevalându-se de dispozițiile cuprinse în art. 130 alin. (2), art. 132 alin. (1) și (2), art. 235 și art. 424 alin. (5) C. proc. civ., recurenta a susținut că încheierile prin care sunt soluționate excepții de necompetență sunt hotărâri și, prin urmare, pot forma obiectul apelului, fiind nelegală decizia din apel prin care s-a considerat că încheierea primei instanțe din 14 octombrie 2015, deși nemenționată ca atare în declarația de apel a apelantului-pârât Statul român (în care se făcea trimitere exclusiv la Sentința civilă nr. 1299 din 4 noiembrie 2015 a Tribunalului București), face corp comun cu sentința. În opinia recurentei, nu se poate considera că, implicit, prin atacarea sentinței a fost atacată și Încheierea din 14 octombrie 2015, cu atât mai nejustificată apărând această concluzie cu cât dispozitivul sentinței nu conține soluțiile date cu privire la excepția necompetenței materiale funcționale și a excepției nulității cererii de chemare în judecată. Totodată, recurenta a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin cererea de apel trebuie indicată hotărârea ce formează obiectul apelului, sancțiunea pentru neindicarea acestui element al cererii de declarare a căii de atac fiind nulitatea, în acord cu art. 470 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, a invocat prevederile art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., considerând că hotărârea pronunțată în fond și neatacată cu apel este definitivă și intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând a fi desființată. - Subsumat aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut și încălcarea art. 479 C. proc. civ., considerând că instanța de apel s-a substituit părților în declararea unei căi de atac împotriva hotărârii prin care a fost respinsă excepția necompetenței materiale funcționale în fond. Critica a fost susținută în legătură cu demersul instanței de apel de invocare din oficiu a motivului de apel de ordine publică vizând necompetența materială funcțională a primei instanțe, în apelul declarat de ANAF, DGRFPB ȘI ANAF Sector 1, despre care s-a arătat că a fost realizată cu depășirea competențelor instanței de apel și cu încălcarea art. 479 C. proc. civ. deoarece instanța s-a substituit părților în declararea unei căi de atac. Față de neinvocarea prin întâmpinarea depusă la fond, a excepției necompetenței materiale funcționale de către acești trei pârâți, dar și față de lipsa oricărei critici cu privire la soluția instanței de fond asupra acestei rezolvării date acestei excepții, în lipsa indicării încheierii din 14 octombrie 2015 prin apel, nu se poate considera că aceste părți au declarat apel și împotriva respectivei încheieri. În lipsa formulării unei căi de atac, instanța nu poate invoca motive de apel de ordine publică. Recurenta a susținut și încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., având în vedere că încheierea și sentința sunt două hotărâri distincte cu privire la care instanța trebuia să se pronunțe prin dispozitiv, iar decizia cuprinde doar soluția dată cu privire la apelul declarat împotriva sentinței. - În privința dezlegării date de instanța de apel excepției necompetenței material-funcționale, recurenta a criticat decizia pentru încălcarea art. 226 și art. 228 din Legea nr. 71/2011, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004 raportate la art. 3 C. civ. Cu titlu prealabil, s-a prevalat de soluția pronunțată de Curtea de Apel București într-un regulator de competență (prin Sentința civilă nr. 288F din 24 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. x/2016) privind o acțiune în care s-a pus aceeași problemă de drept - competența de soluționare a unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 și asupra căreia s-a decis că aparține secției civile, iar nu celei competente să soluționeze litigii între profesioniști, competența de soluționare a cauzei având același obiect. A arătat că deși a supus atenției acest aspect, instanța de apel l-a respins motivat de faptul că obiectul celor două dosare nu ar fi identic, realizând o analiză sumară a considerentelor avute în vedere prin hotărârea pronunțată în regulatorul de competență. În schimb, instanța de apel și-a justificat soluția prin invocarea unui litigiu având aceleași capete de cerere dar între alte părți, printre care nu figurează și recurenta. În opinia recurentei, soluția instanței de apel este nelegală, întrucât încalcă principiul disponibilității care guvernează desfășurarea procesului civil. Astfel, cererea de chemare în judecată nu este fundamentată pe un raport contractual de locațiune, acesta fiind unul preexistent și care reprezintă doar premisa care atrage incidența dispozițiilor art. 22 alin. (2) lit. d) și alin. (8) din Hotărârea Guvernului nr. 731/2007 cu privire la dreptul de preempțiune, norme care au dat temeiul juridic al acțiunii deduse judecății. Drepturile care se doresc a fi recunoscute recurentei nu izvorăsc și nu au legătură cu încheierea valabilă a contractului de închiriere, esența litigiului fiind dată de recunoașterea în patrimoniul societății a dreptului de preemțiune prevăzut de art. 22 alin. (8) H.G. nr. 731/2007, drept care trebuie recunoscut doar în contradictoriu cu instituțiile statului. - Prin motivul de recurs subsumat pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că prin considerentele deciziei instanța a admis excepția necompetenței funcționale însă prin dispozitiv nu a anulat și încheierea de ședință din 14 octombrie 2015, ceea ce face să existe dispoziții contradictorii. Recurenta a solicitat, pentru aceste motive, casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate de intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public și de AFP sector 1 s-a solicitat respingerea recursului, prin constatarea caracterului nefondat al criticilor formulate de reclamantă, susținându-se, în esență, că nu se poate reține încălcarea niciuneia din dispozițiile arătate în recursul părții adverse. În principiu, neindicarea expresă în cuprinsul cererii de apel a faptului că acesta vizează și o anume încheiere, nu limitează obiectul apelului, cel puțin în cazul Statului român, în condițiile în care, unele din motivele acestuia de apel privesc soluțiile pronunțate de tribunal prin încheierea de dezbateri. Pe temeiul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel poate invoca motive de ordine publică pe care și părțile din dosar le puteau invoca prin propriile cereri de apel. Excepția de necompetență funcțională este de ordine publică, iar aceasta fusese invocată cu respectarea termenului și în fața tribunalului, care o respinsese, însă. Pe fondul problemei de drept, cu trimitere la dispozițiile art. 226 și 228 C. civ., ca și la dezlegările din Decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2016, s-a susținut că acțiunea promovată de un profesionist prin care deduce judecății pretenții litigioase derivate din derularea activității sale profesionale este în competența de soluționare a secțiilor specializate în litigii cu profesioniști întrucât se circumscrie categoriei litigiilor expres prevăzute cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 noiembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva Deciziei nr. 121 A din 30 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 15 ianuarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază caracterul parțial întemeiat al acestora, potrivit celor ce urmează. În principal, recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii atacate pentru argumentele de ordin procedural, subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ. - O primă critică de nelegalitate a vizat greșita apreciere a instanței de apel asupra învestirii sale cu o cale de atac - apelul - îndreptată împotriva încheierii de ședință a primei instanțe din 14 octombrie 2015, susținându-se că apelul declarat de pârâtul Statul român (doar acesta fiind în discuție) poartă mențiunea atacării exclusiv a Sentinței civile nr. 1299 din 4 noiembrie 2015 a Tribunalului București. Critica de nelegalitate - sprijinită în drept pe dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. civ. - nu poate fi primită în condițiile în care, așa cum corect a reținut și instanța de apel, prima instanță s-a pronunțat asupra excepției necompetenței sale material-funcționale de soluționare a cauzei la termenul de judecată din 14 octombrie 2015, termen care coincide cu cel la care s-a dezbătut cauza dedusă judecății în fața tribunalului. În vederea pronunțării asupra cererii, după închiderea dezbaterilor asupra acesteia, tribunalul a amânat pronunțarea la 4 noiembrie 2015, când a soluționat cauza prin Sentința civilă nr. 1299 din 4 noiembrie 2015. Astfel fiind, Încheierea din 14 octombrie 2015 a Tribunalului București are regimul procedural dat de prevederile art. 233 alin. (3) și art. 425 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ. în sensul că face corp comun cu sentința pronunțată, fără ca aceasta să însemne că toate măsurile procedurale ori aspectele litigioase dezbătute și tranșate de instanță la termenul respectiv (14 octombrie 2015) trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii pronunțate, după cum fără temei critică recurenta invocând absența din dispozitivul sentinței a soluției primei instanțe în privința excepției necompetenței material-funcționale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din mersul dezbaterilor, excepția necompetenței material-funcționale a precedat, cum era și firesc procedural, dezbaterile asupra fondului cauzei și, doar hotărând în sensul respingerii acesteia, instanța putea deschide dezbaterile pe fondul cauzei. În plus, amânarea pronunțării dispusă de instanță, a vizat soluționarea altor excepții procesuale invocate de părți și a fondului raportului juridic litigios, astfel că Sentința civilă nr. 1299 din 4 noiembrie 2015 nu putea cuprinde decât soluțiile instanței date acestora, iar nu și pe acelea rezolvate încă din data de 14 octombrie 2015, în ședință publică. Separat de aceasta, sancțiunea procedurală prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ., a nulității cererii de apel pentru neindicarea hotărârii atacate, nu intervine atunci când respectiva cerere cuprinde elemente suficiente care permit cu certitudine identificarea acesteia. Este și situația cererii de apel supusă analizei, care menționează că este îndreptată împotriva Sentinței civile nr. 1299 din 4 noiembrie 2015 a Tribunalului București și care, la punctul său II, critică dezlegarea primei instanțe asupra excepției necompetenței material-procesuale, excepție dezbătută și soluționată prin încheierea din 14 octombrie 2015, care, pentru argumentele arătate, face corp comun cu sentința atacată. Așadar, a stabilit în mod corect instanța de apel că neindicarea expresă a încheierii din 14 octombrie 2015 a Tribunalului București, ca act de procedură atacat prin apelul Statului român, nici nu viciază calea de atac astfel declarată și nici nu limitează obiectul acestui apel, atâta timp cât conținutul criticilor permit identificarea actului procedural vizat, respectiv (și) încheierea de la termenul de dezlegare a cauzei și de amânare a pronunțării, care face corp comun cu sentința pronunțată. Astfel fiind, nu pot fi reținute ca întemeiate criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 132, 233, 235 și 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta considerându-se în mod legal învestită cu judecarea apelului declarat de Statul român (și) împotriva Încheierii din 14 octombrie 2015, chiar și în ipoteza nemenționării exprese în declarația de apel a respectivului act procedural. Pentru aceleași argumente nu pot fi primite nici criticile privitoare la încălcarea de către instanța de apel a regimului de "hotărâre definitivă", potrivit art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a Încheierii din 14 octombrie 2015, sub motivul neatacării sale pe calea apelului (atâta timp cât, privit în substanță, apelul Statului român a criticat (și) soluția primei instanțe dată excepției necompetenței material-funcționale) și nici pe acelea relative la necesitatea ca soluția instanței de apel să se refere în mod distinct la cele două acte procedurale cenzurate: Încheierea din 14 noiembrie 2015 și Sentința nr. 1299 din 4 noiembrie 2015 care ar avea, potrivit recurentei, o existență și individualitate proprie, deoarece - potrivit explicațiilor anterioare - acestea fac corp comun. - Subsumat aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a critica încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., prin invocarea din oficiu, în ședința publică din 18 ianuarie 2019, ca motiv de ordine publică în apelul declarat de ceilalți pârâți, respectiv A.N.A.F., D.G.R.F.P.B. și A.F.P. sector 1, a necompetenței funcționale a primei instanțe în soluționarea cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu". De bună seamă că instanța va putea invoca motive de ordine publică din oficiu, exact în aceleași condiții în care și părțile litigante o pot face, iar prin critica sa, recurenta a învederat tocmai împrejurarea că, dat fiind regimul procesual al excepției de necompetență materială (în care se integrează și excepția necompetenței material-funcționale) stabilit prin dispozițiile art. 130 alin. (2) și 132 alin. (1) și (2) C. proc. civ., curtea de apel nu putea invoca în circumstanțele procesuale ale litigiului, ca motiv de ordine publică, excepția necompetenței funcționale a primei instanțe în soluționarea cauzei. Critica este întemeiată însă nu și aptă să conducă prin ea însăși la casarea deciziei atacate. Având în vedere că în fața primei instanțe singura parte care a invocat în condiții procedurale excepția necompetenței material-funcționale (la primul termen de judecată cu părțile legale citate, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.) a fost pârâtul Statul român, acesta fiind și singurul ce a criticat pe calea apelului dezlegarea dată de tribunal excepției respective, instanța de apel nu putea invoca drept motiv de ordine publică necompetența material-funcțională a tribunalului-secție civilă în soluționarea cauzei, în apelul pârâților A.N.A.F., D.G.R.F.P. și A.F.P. sector 1. Aceasta întrucât, în primul rând, limitele de invocare a excepției de necompetență materială (în regimul procesual al căreia se înscrie și excepția necompetenței material-funcționale, potrivit celor statuate prin decizia de recurs în interesul legii nr. 17/2018 a Î.C.C.J.) instituite prin norma art. 130 alin. (2) C. proc. civ., se opun în egală măsură părților dar și judecătorului, norma procedurală menționată opunându-se, spre exemplu, invocării direct în apel (de către instanța de judecată ori de către părți) a unei atare excepții care să vizeze competența primei instanțe. În al doilea rând, întrucât părțile, în apelul cărora s-a invocat din oficiu de către instanță motivul de ordine publică, nu au invocat ele însele în condiții procedurale, în fața primei instanțe (similar modului în care a procedat pârâtul Statul român) respectiva excepție, astfel că pârâții în cauză nu aveau deschisă în fața instanței de apel nici calea invocării excepției necompetenței material-funcționale a tribunalului ca motiv de ordine publică, dar nici pe cea a contestării sale prin motivele de apel formulate împotriva hotărârii de primă instanță. Nefiind un motiv de ordine publică apt a fi invocat de părțile litigante, nici instanța nu îl putea invoca din oficiu în apelul acestora, după cum în mod greșit și cu încălcarea regimului procesual al excepției necompetenței material-funcționale (art. 130 alin. (2) C. proc. civ.), în circumstanțele procesuale ale cauzei mai sus arătate, aceasta a făcut-o. Cu toate acestea, precum s-a arătat anterior, chiar întemeiată fiind, critica nu este aptă să conducă prin ea însăși la casarea deciziei atacate deoarece, independent de acest comportament procesual nelegal al instanței de apel, aceasta fusese învestită - de data aceasta în condițiile procedurale permise de art. 130 alin. (2) și 132 alin. (2) C. proc. civ. - prin apelul Statului român (adică exact al părții care invocase excepția necompetenței material funcționale a primei instanțe în soluționarea cauzei, prin întâmpinarea formulată) cu cenzurarea soluției tribunalului dată respectivei excepții. În alte cuvinte, pentru a statua asupra competenței material-funcționale a tribunalului - secție civilă de soluționare a cauzei în primă instanță, curtea de apel nu avea nevoie să recurgă la mijlocul procesual a invocării excepției, ca motiv de ordine publică în apelul celorlalți pârâți, abilitarea de a cenzura soluția primei instanțe pe această problemă de drept fiind dată prin chiar punctul II al criticilor din apelul pârâtului Statul român. Sunt, însă, întemeiate criticile reclamantei prin care aceasta a susținut nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul dezlegării date de instanța de apel excepției de necompetență material-funcționale a tribunalului în soluționarea cauzei. În analiza acestor critici, Înalta Curte se va raporta la dispozițiile legale incidente, a căror interpretare și aplicare a fost realizată prin hotărârea atacată, fiind de o importanță secundară, iar în cazul de față, chiar nerelevante exemplele jurisprudențiale la care au recurs atât părțile, dar și instanța de apel în justificarea soluției, respectiv acelea oferite în cazul cererilor similare celei de față înregistrate sub numerele de Dosar x/2015 și nr. y/2015, nu atât în considerarea formulării diferite a petitelor acestora (scopul tuturor acestor acțiuni fiind unul și același, al recunoașterii dreptului de preemțiune, în beneficiul reclamantei, la cumpărarea spațiului închiriat în temeiul art. 22 (8) din Normele de aplicare a O.G. nr. 14/2007), ci a rezolvării diferite date în fiecare caz în parte excepției procesuale ridicate și în litigiul pendinte. Înalta Curte reține că, deși declară că va avea în vedere dispozițiile art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 în lumina Deciziei nr. 18/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care fac trimitere pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate exclusiv la criteriile obiectului sau naturii litigiului, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1), atunci când apreciază asupra greșitei dezlegări date de tribunal excepției în cauză, curtea de apel se raportează tot la criteriul subiectiv, respectiv la calitatea de profesionist a reclamantei, ca parte a contractului de închiriere încheiat în desfășurarea activității sale economice (adică la acel criteriu arătat la par. 173 al Deciziei nr. 18/2016 ca fiind "fără nicio acoperire în dreptul pozitiv"). Apreciind că, prin obiectul său, astfel cum a fost conturat prin cele două capete de cerere, "acțiunea de față are natura unei acțiuni de genul celor date în competența funcțională a completelor/secțiilor specializate în litigii cu profesioniști ale tribunalului, căci pune în discuție chestiuni litigioase privind valabilitatea unui contract de închiriere încheiat de un profesionist în desfășurarea activității sale economice" ori că actul juridic reprezentat de contractul de închiriere "a fost încheiat de un profesionist în desfășurarea activității sale profesionale", ca spațiu pentru desfășurarea activității profesionale a chiriașului - birouri/studiouri TV, în realitate instanța de apel dovedește că în decelarea între competențele material-procesuale ale instanțelor civile/instanțelor (secțiilor) specializate a utilizat nu criteriile la care face trimitere norma art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/20113, a naturii sau obiectului cauzei, ci pe acela subiectiv, al calității - de profesionist - a celui ce este parte în contract. Or, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 la cazul concret dedus judecății presupune observarea faptului că litigiul de față, prin obiectul sau natura sa - constatarea valabilității contractului de închiriere din 1 septembrie 2007 și recunoașterea dreptului la preemțiune la cumpărarea spațiului închiriat, în baza art. 22 alin. (8) din Normele de aplicare a O.G. nr. 14/2007 - pe de o parter, nu se înscrie între categoriile de litigii enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul art. 226 alin. (1) ca intrând în competența completelor specializate, iar pe de altă parte, că soluționarea sa nu presupune aplicarea unor reguli speciale care să atragă competența material procesuală a secțiilor/completelor specializate. Aceasta întrucât, regulile aplicabile contractului de închiriere sunt aceleași, indiferent de calitatea părților contractante (art. 1777 - 1823 C. civ.), în timp ce recunoașterea dreptului de preemțiune s-a solicitat a fi pronunțată în baza dispozițiilor speciale ce reglementează modul și condițiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului adoptate prin O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007, reguli care, de asemenea sunt reglementate în mod uniform indiferent de subiectul cu vocație în acest sens, persoană fizică sau juridică, profesionist sau neprofesionist. Prin urmare, a apreciat corect prima instanță asupra caracterului neîntemeiat al excepției necompetenței sale material - funcționale atunci când, cu trimitere la obiectul cererii deduse judecății, a reținut că acesta nu presupune tranșarea unor raporturi între părți în calitate de profesioniști, ci a unor raporturi de drept civil relative la modalitatea de valorificare a spațiului în litigiu, în favoarea reclamantei. Astfel fiind, se apreciază ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 soluția instanței de apel ce a presupus anularea Sentinței civile nr. 1299 din 4 noiembrie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Prin urmare, în temeiul art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, pentru continuarea judecății. - Cea din urmă critică a recursului, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și susținută prin aceea că dispozitivul deciziei atacate nu ar reflecta soluția din considerente, respectiv anularea nu doar a Sentinței nr. 1299 din 4 noiembrie 2015, ci și a Încheierii din 14 octombrie 2015, nu va putea fi primită pentru explicațiile regăsite în analiza criticilor subsumate motivului legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.