ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 546/2022

Prin cererea înregistrată la 13 mai 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, B. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se constate valabilitatea contractului de închiriere nr. x din 18.11.2013 încheiat între reclamantă și pârâta B. S.A. la data de 08.08.2014 și dreptul de preemțiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil ce reprezintă spațiul închiriat potrivit dispozițiilor contractului de închiriere, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (8) din Normele Metodologice de aplicare a O. G. nr. 14/2007. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 125, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 22 alin. (2) lit. d) și alin. (8) din Hotărârea nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 și O.U.G. nr. 7/2015. Prin încheierea din 06.10.2015 Tribunalul București, secția a V-a civilă a declinat soluționarea cauzei la secția a VI-a Civilă a Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 2620 din 26 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin decizia civilă nr. 502 din 16 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, s-a anulat sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 4000 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acțiunea, s-a constat valabilitatea contractului de închiriere nr. x din 18.11.2013, la data de 08.08.2014 și dreptul de preempțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului ce reprezintă spațiul închiriat potrivit contractului de închiriere nr. x din 18.11.2013, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, conform art. 22 alin. (8) din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007. Totodată au fost obligați pârâții să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 120 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat schimbarea, în tot, a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 1182 din 15 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-au admis apelurile pârâților, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs intimata-reclamantă A. S.A. și intimata-pârâtă B. S.A. Prin decizia nr. 2095 din 13 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au respins ca nefondate recursurile declarate.

La 22 decembrie 2021, împotriva acestei decizii pârâta B. S.A., în insolvență, prin administrator special C. a formulat contestație în anulare în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei atacate cu consecința admiterii recursurilor formulate. De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 508 alin. (3) C. proc. civ. contestatoarea a solicitat soluționarea contestației în anulare și a cauzei, la termene de judecată diferite. În considerarea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea susține că greșeala materială constă în stabilirea de către instanța de recurs a faptului că aceasta ar fi primit apelul declarat de DGRFPB în nume propriu, iar această dovadă este reprezentată în mod eronat de filele nr. x și 41 ale dosarului de apel, care de fapt reprezentau dovada de comunicare pentru apelul declarat de DGRFPB în reprezentarea ANAF S1. Potrivit contestatoarei, necomunicarea apelului declarat de DGRFPB, în nume propriu, către aceasta rezultă și din actele de procedură efectuate de instanța de apel. În continuare, contestatoarea consideră că eroarea materială privește existența unor dovezi de comunicare din dosarul de apel analizate de instanța de recurs, care, în realitate, nu se refereau la apelul declarat de DGRFPB, în nume propriu, ci la alt apel, respectiv cel declarat de DGRFPB în reprezentarea ANAF S1. Mai arată contestatoarea că eroarea este esențială, deoarece, în măsura în care instanța de recurs ar fi apreciat în mod corect situația existentă privind filele din dosarul de apel care puteau face dovada comunicării apelului formulat de DGRFPB în nume propriu, către aceasta, soluția cu privire la recursul declarat de contestatoare ar fi fost diferită. La 7 februarie 2022, D., în calitate de administrator judiciar al contestatoarei, și-a însușit contestația în anulare formulată prin administrator special. La 7 martie 2022, intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a depus note scrise, prin care a invocat excepția lipsei de interes și a inadmisibilității contestației în anulare. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: În prealabil, Înalta Curte constată că lipsa de interes în promovarea căii extraordinare de atac și inadmisibilitate, invocate de intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu sunt veritabile excepții, urmând a fi avute în vedere în analiza pe fond a contestației în anulare. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege. Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de către contestatoare, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Noțiunea de "greșeală materială" este restrictiv interpretată, în sensul că pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată cum ar fi cele de apreciere a probelor, de interpretare a aspectelor de fapt, a unor dispoziții legale ori modul de soluționare a unui incident procedural. În cauză, contestatoarea susține că eroarea materială constă în stabilirea, în mod eronat de către instanța de recurs a faptului că i-ar fi fost comunicat apelul declarat de DGRFPB în nume propriu, iar această dovadă este reprezentată de filele nr. x și 41 ale dosarului de apel, care, în realitate, sunt dovezile de comunicare pentru apelul declarat de DGRFPB în reprezentarea ANAF S1. În cauză, se constată că instanța de recurs, analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a reținut că apelul formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu, a fost comunicat recurentei și, în consecință, criticile privind încălcarea dreptului la apărare au fost înlăturate. Înalta Curte, în soluționarea contestației în anulare, constată că instanța de recurs în mod just a constatat că apelul formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în nume propriu a fost comunicat. În acest sens sunt adresa de comunicare de la dosarul de apel, în care este menționat faptul că se comunică apelul DGRFPB și dovada de comunicare a adresei aflată la dosarul de apel, din care rezultă că intimata B. S.A a primit actul de procedură. Totodată, Înalta Curte constată că, în realitate, contestatoarea prin motivele invocate critică argumentele care au format convingerea instanței de recurs în respingerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea dreptului la apărare de către instanța de apel, ceea ce nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestației în anulare. Aspectele invocate prin contestația în anulare privind necomunicarea apelului formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu, au făcut obiectul dezbaterilor în recurs, fiind analizate și dezlegate de instanța care a pronunțat decizia atacată. De altfel, eroarea materială invocată de contestatoare vizează de fapt procedura de comunicare efectuată în apel și nu o greșeală propriu-zisă a instanței de recurs, care a analizat criticile invocate din perspectiva motivelor de recurs. Astfel, contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare urmărește în realitate să repună în discuție aspectele analizate de instanța de recurs și reevaluarea acestora, ceea ce constituie critici privind raționamentul instanței de control judiciar fiind incompatibile cu motivul contestației în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează exclusiv erorile materiale. Instanța de recurs a analizat dovezile de comunicare a apelului formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu, și și-a format convingerea că acesta a fost comunicat contestatoarei, aspect care nu mai poate fi repus în discuție pe calea contestației în anulare. Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina în fond motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă transformată într-o cale de atac de reformare. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice motivat de faptul că nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac, în acest sens fiind și Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Pshenichny împotriva Rusiei, paragraful 26. Prin urmare, criticile contestatoarei formulate în susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanța de recurs a reținut în mod greșit că apelul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în nume propriu, i-a fost comunicat, nu se circumscriu unor erori materiale în sensul dispozițiilor legale evocate, care vizează aspecte formale ale judecății și să fi determinat pronunțarea unei soluții greșite, ci reprezintă, de fapt, nemulțumirea acestora cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuție în calea extraordinară de atac. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge conform art. 508 alin. (1) C. proc. civ. contestația în anulare formulată de contestatoarea B. S.A., în insolvență, prin administrator special C. și prin administrator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 2095 din 13 octombrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.