ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 928/2022

Ședința publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13 mai 2015, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația sectorului 1 a Finanțelor Publice și B., să se constate valabilitatea contractului de închiriere încheiat între reclamantă și Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A., la data de 1 septembrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x din 27 martie 2009, nr. 2 din 1 august 2011, nr. 2 bis din 31 august 2012 și nr. 3 din 9 octombrie 2012, la data de 8 august 2014, precum și dreptul de preempțiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil ce reprezintă spațiul închiriat potrivit dispozițiilor contractului de închiriere, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007.

Prin sentința nr. 1299 din 4 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a hotărât după cum urmează:

A respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții Administrația sectorului 1 a Finanțelor Publice, Direcția Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, Direcția Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația sectorului 1 a Finanțelor Publice și B..

A constatat valabilitatea la data de 8 august 2014 a contractului de închiriere încheiat la data de 1 septembrie 2007 între reclamantă și pârâta S.C. Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A., astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x din 27 martie 2009, nr. 2 din 1 august 2011, nr. 2 bis din 31 august 2012 și nr. 3 din 9 octombrie 2012.

A constatat dreptul de preemțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului ce reprezintă spațiul închiriat potrivit contractului de închiriere menționat, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, potrivit art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007.

A obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 983A din 21 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a hotărât după cum urmează:

A respins excepția inadmisibilității apelurilor, ca nefondată.

A admis apelul declarat de pârâta Administrația sector 1 București a Finanțelor Publice reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte și a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu ea.

A admis apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF pe capătul de cerere în constatarea valabilității contractului de închiriere.

A menținut respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere în constatarea dreptului de preemțiune.

A anulat sentința de fond și a trimis cauza Tribunalului București, secția a Vi-a civilă.

Prin decizia nr. 485 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei curții de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

B. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 121 A din 30 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile împotriva sentinței tribunalului, în considerarea motivului de apel privind competența materială funcțională a primei instanțe, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 36 din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 121 A din 30 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel pentru continuarea judecății.

C. Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 235 A din 18 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a hotărât după cum urmează:

A respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 1299 din 04.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, de către pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

A admis apelul declarat de pârâta Administrația sectorului 1 a Finanțelor publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice și a respins cererea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 235 A din 18 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

8.1. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat, în principal, constatarea nulității deciziei curții de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului, prin raportare la art. 488 pct. 7 și, în subsidiar, în raport de art. 488 pct. 8, modificarea deciziei curții de apel, în sensul admiterii apelului exercitat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deși a invocat excepția absolută și peremptorie a autorității de lucru judecat provizorie în raport de dezlegarea dată de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 1182/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, vizând un litigiu similar purtat între aceleași părți, totuși instanța de apel nu a analizat aceste aspecte.

În opinia recurentului, decizia atacată este nulă prin raportare la prevederile art. 425 lit. b) și art. 176 alin. (2) din C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că, în respectarea prevederilor art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar și în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, se impunea ca instanța de apel să realizeze o judecată efectivă a cererilor și apărărilor pe care le-a formulat fiecare dintre părți. Or, hotărârea recurată nu este motivată, astfel că se impune constatarea nulității acesteia, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că, așa cum reiese din conținutul încheierii din 21 ianuarie 2021, pronunțată de instanța de apel, în temeiul art. 430 alin. (1) și alin. (2) și art. 432 C. proc. civ., Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția absolută și peremptorie a autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014 și excepția autorității de lucru judecat provizorie, în condițiile art. 430 alin. (4) din C. proc. civ., în raport de dezlegarea dată de Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1182/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, vizând un litigiu similar, purtat între aceleași părți litigante. Cu toate acestea, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la aceste excepții, apreciind în mod greșit că reprezintă simple apărări de fond pe care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate.

În continuare, recurentul a arătat că instanța penală a dispus confiscarea imobilului liber de orice sarcini, iar potrivit considerentelor aceleiași instanțe, nu este permisă încheierea între particulari a unor acte de dispoziție având ca obiect produse ale infracțiunii, cu consecința posibilității constatării nulității absolute a acestora.

În acest context, în opinia recurentului, în mod greșit curtea de apel a apreciat că instanța penală nu a avut în vedere sancționarea cu nulitatea absolută a contractului de locațiune, reținând că s-ar fi referit exclusiv la ipotecile de care era grevat imobilul, iar nu și la sarcina impusă de existența contractului de locațiune.

Or, o astfel de interpretare este nelegală, întrucât trimiterile instanței penale la ipotecă, ca sarcină impusă unui bun, a fost una exemplificativă, fără a limita însă la aceasta, categoria actelor pe care le-a sancționat cu nulitatea absolută, efectele hotărârii penale extinzându-se asupra tuturor actelor care, prin natura lor, reprezintă sarcini asupra imobilelor, produs al infracțiunii. A reține contrariul ar presupune ca bunul să intre în patrimoniul statului, cu sarcina asigurării folosinței acestuia locatarului.

Reiese, așadar, că printre actele lovite de nulitate absolută se enumeră și contractul de locațiune, aspect care se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, astfel cum a reținut, de altfel, Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015.

A mai susținut recurentul că, în mod greșit instanțele de fond au reținut că dezlegarea dată prin decizia nr. 538/2020, definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se impune în prezenta cauză pentru identitate de raționament, câtă vreme prin această decizie instanța supremă nu a analizat existența/inexistența autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014, ci a examinat excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 85/2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2012.

Ca atare, dezlegarea dată prin considerentele deciziei nr. 538/2020 nu are nicio înrâurire în cauza pendinte, instanța de apel înlăturând greșit excepția autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014, apreciind că această chestiune ar fi fost deja analizată și soluționată de instanța supremă în dosarul nr. x/2017.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, acordând prevalență aplicării dispozițiilor art. 1182 din C. civ., în detrimentul Legii nr. 7/1996, ca lege specială, curtea de apel a încălcat principiul specialia generalibus derogant, reținând opozabilitatea față de terți a contractului de locațiune.

Astfel, pentru a se realiza obiectivul publicității imobiliare și, implicit, al asigurării opozabilității față de terți a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele aflate îm același teritoriu administrativ, acestea trebuie înscrise în cartea funciară. Prevederile Legii nr. 7/1996 sunt aplicabile și contractelor de locațiune încheiate pe o durată mai mare de 5 ani, cum este cazul în speță, aceasta reprezentând o derogare față de prevederile generale ale C. civ.

Sub un alt aspect criticat, recurentul a susținut că au fost încălcate dispozițiile deciziei penale nr. 888/2014 și prevederile art. 1264 alin. (1) și art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu a fost sancționat cu nulitatea absolută contractul de locațiune și că acesta poate fi considerat un contract de închiriere în vigoare, în accepțiunea prevederilor art. 22 alin. (8).

În aplicarea prevederilor art. 1254 alin. (1) din C. civ., la data pronunțării deciziei penale nr. 888/2014, contractul de locațiune a fost desființat retroactiv.

Niciuna dintre părți nu a contestat valabilitatea contractului de locațiune la data încheierii lui și nici faptul că acesta se afla în desfășurare la momentul pronunțării deciziei penale.

Ceea ce se contestă în cauză este valabilitatea contractului de locațiune la data de 08.08.2014. Chiar dacă primul capăt de cerere al acțiunii este reprezentat de constatarea valabilității contractului la 08.08.2014, având în vedere că prin cel de-al doilea capăt de cerere se solicită constatarea dreptului de preempțiune la cumpărarea imobilului, conform prevederilor art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, în realitate instanța este chemată să statueze cu privire la valabilitatea contractului de locațiune la data pronunțării deciziei penale, 08.08.2014.

Or, a conchis recurentul, având în vedere că prin pronunțarea deciziei penale nr. 888 din 08.08.2014, contractul de locațiune a fost sancționat cu nulitatea absolută, dar și în raport de prevederile art. 1254 alin. (1) din C. civ., reiese că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 22 alin. (8) și, ca atare, constatarea dreptului de preempțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului este nelegală.

8.2. Recursul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta-pârâtă a susținut că pricina nu poate fi soluționată cu ignorarea deciziei penale nr. 888 din 08.08.2014, în temeiul căreia imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român, liber de orice sarcini. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că locațiunea încheiată, reprezentând o sarcină, nu poate fi opusă în scopul recunoașterii unui drept de preempțiune, devenind fără relevanță analiza valabilității contractului la data confiscării imobilului.

Împrejurarea că la momentul confiscării imobilul a trecut în proprietatea Statului român, liber de orice sarcină, este confirmată de cele două hotărâri penale pronunțate în cauză. Prin urmare, începând cu data de 08.08.2014, data pronunțării deciziei penale de confiscare, contractul de închiriere încheiat cu privire la imobilul în litigiu nu și-a mai produs efectele, în sensul că sumele de bani reprezentând chiria nu au mai fost plătite și nici încasate, contractul fiind desființat, Statul român devenind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului cu privire la care poate să își exercite toate prerogativele ce îi revin în această calitate.

Ca atare, Statul Român este îndrituit să analizeze dacă, în cauză, sunt incidente prevederile art. 22 lit. d) și art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007.

Cum la data intrării în proprietatea privată a statului, cu privire la imobilul în litigiu nu era încheiat un contract de locațiune valabil, în opinia recurentei, reiese că nu sunt incidente prevederile 22 alin. (8) precitate.

De asemenea, potrivit dispozițiilor din cuprinsul hotărârii penale de confiscare, Statului Român i-a revenit și obligația de valorificare a imobilului, în acord cu normele și procedurile instituite de H.G. nr. 731/2007.

Prin admiterea cererii de chemare în judecată a reclamantei, instanțele au împiedicat Statul Român în valorificarea imobilului prin intermediul licitației publice, așa cum prevăd dispozițiile art. 22.

Or, recunoașterea în favoarea reclamantei a unui drept de preempțiune, prin vânzarea către aceasta a imobilului în litigiu la un preț fix, rezultat în urma evaluării, reprezintă o limitare a drepturilor proprietarului în sensul reducerii posibilității acestuia de a obține o valoare cât mai mare, în vederea recuperării prejudiciului stabilit de instanța penală.

Pe de altă parte, contractul de închiriere în discuție nu întrunește condițiile de valabilitate pentru a naște în patrimoniul reclamantei un drept de preempțiune la cumpărare. Simpla valabilitate a contractului între părțile contractante nu este suficientă, ci este necesar ca respectivul contract să fie opozabil terților, în speță, Statului Român, părțile având obligația respectării prevederilor art. 20 din C. civ. și art. 21 alin. (1) și art. 23 lit. c) din Legea nr. 7/1996, obligație pe care părțile contractante nu au înțeles să o îndeplinească. Prin urmare, devin incidente prevederile art. 22 din C. civ. și, pe cale de consecință, nu sunt întrunite condițiile art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007.

8.3. Recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2016 dar și a O.G. nr. 14/2007 privind acordarea dreptului la preempțiune.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată care vizează constatarea valabilității contractului de închiriere și existența unui drept de preempțiune care poate fi realizată doar în contradictoriu cu proprietarul imobilului, Statul Român, iar nu cu organul însărcinat cu valorificarea acestuia.

Imobilul care face obiectul contractului de închiriere a cărui valabilitate a fost solicitată a fi constatată a făcut obiectul confiscării în temeiul deciziei penale nr. 888 din 08.08.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, bunul intrând în domeniul privat al statului.

În cauză, reclamanta a pretins un drept de preempțiune la cumpărarea imobilului în discuție, invocând o serie de acte normative.

Cu privire la bunurile confiscate sau sechestrate prin decizia penală anterior menționată, Agenția Națională de Administrare Fiscală a avut atribuții exclusiv cu privire la identificarea acestora și aplicarea măsurilor asiguratorii, având totodată atribuții în executarea silită în vederea recuperării prejudiciului, fără ca aceste atribuții să îi recunoască sau să îi confere calitatea de proprietar asupra bunurilor respective, inclusiv asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, recurenta nu are competențe în domeniul proprietății private a Statului român și, ca atare, nu poate justifica calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, prin raportare la prevederile art. 36 din C. proc. civ., neexistând o identitate între subiectul raportului dedus judecății și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

De altfel, în exercitarea atribuțiilor conferite prin lege, recurenta nu acționează în nume propriu, ci în numele proprietarului.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material prin recunoașterea în favoarea reclamantei a dreptului de preempțiune la cumpărarea imobilului în litigiu, eludând astfel hotărârea penală pronunțată în cauză.

Ca afect al hotărârii penale, bunurile confiscate au trecut în proprietatea statului, libere de orice sarcini, inclusiv de contractul de închiriere, fiind în atribuțiile instanței de apel civile de a verifica condițiile de valabilitate ale contractului de închiriere prin raportare la ansamblul materialului probator existent la dosarul penal care a condus la soluția de confiscare, inclusiv în a cerceta în ce măsură contractul de închiriere este opozabil noului proprietar al bunului.

Din conținutul deciziei penale anterior menționate dar și al deciziei penale nr. 85 din 21.01.2016, prin care a fost soluționată contestația la executare care explică sensul noțiunii "liber de sarcini", reiese, în opinia recurentei, că la momentul trecerii bunurilor în proprietatea privată a statului, acestea erau libere de sarcini, reținându-se că achiziționarea acestora a fost efectuată din bani proveniți din infracțiunile deduse judecății, figurând în proprietatea C. S.A., confiscarea fiind dispusă în temeiul prevederilor art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. și art. 112 alin. (6) din același cod, reținându-se că bunurile dobândite de către persoana condamnată D., prin săvârșirea infracțiunilor de spălare de bani figurau, în mod formal, în patrimoniul C. S.A. precum și în cel al Companiei de Cercetări Aplicative și Investiții S.A., beneficiarul final și real fiind D..

Așadar, a susținut recurenta, sensul noțiunii "liber de sarcini" este mult mai larg decât în civil, prin aceasta înțelegându-se înlăturarea oricărei restrângeri adusă exercițiului dreptului de proprietate sau transmisiune a unor astfel de atribute, prin acte consimțite de inculpatul D. sau de societățile comerciale controlate de acesta sau de membrii familiei acestuia.

În viziunea instanței penale care a dispus măsura confiscării, excepțiile vizând ocrotirea terților care au dobândit cu bună credință bunuri ce reprezintă produsul infracțiunii se impun a fi analizate de judecătorii interni cu luarea în considerare a paragrafului 11 din Preambulul Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 03 iulie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în interiorul Uniunii Europene, potrivit căruia confiscarea de la terți ar trebui să fie posibilă cel puțin în cazurile în care terții știau sau trebuiau să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării.

Potrivit reținerilor instanțelor penale, orice drepturi pe care un terț le-ar pretinde sau reclama asupra bunurilor confiscate, chiar și în temeiul unor contracte valabile, nu sunt opozabile noului proprietar al bunurilor, respectiv Statului român, care preia bunurile libere de orice sarcini. În acest context, nu pot fi primite reținerile curții de apel potrivit cărora această interpretare ar goli de conținut normele procedurii de valorificare.

A mai susținut recurenta că, potrivit deciziilor penale, având în vedere că bunurile au fost obținute de fiicele condamnatului, cu titlu gratuit, s-a reținut că acest aspect a întărit ideea că ele nu au intrat cu bună credință în posesia bunurilor transmise prin contractul de donație.

Or, a admite faptul că a rămas în vigoare contractul de închiriere presupune o modificare a dispozițiilor exprese prevăzute în decizia penală nr. 888 din 08.08.2014, referitoare la dobândirea bunului imobil prin alte căi decât cele legale.

Sub un alt aspect criticat, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material în sensul în care, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că înregistrarea la organele fiscale a contractului de închiriere îl face opozabil față de terți, în contextul în care demersul de înregistrare la organele fiscale nu are efect opozabilitatea contractelor, ci este efectuat în scopul stabilirii impozitului datorat de contribuabil pentru venitul realizat din cedarea folosinței bunurilor.

În argumentarea criticii privind aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 3 din Legea nr. 216/2016, pârâta a învederat că în ceea ce privește imobilul în litigiu, procedura de valorificare nu a fost demarată, reclamanta contestând componența comisiei privind evaluarea bunului. Prin urmare, cum imobilul în discuție nu a făcut obiectul unei licitații, reclamanta nu poate să invoce vreun drept de preempțiune care se naște doar dacă bunul este scos la vânzare.

Recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor declarate de ceilalți pârâți.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că orice drepturi pe care un terț le-ar pretinde sau reclama asupra bunurilor confiscate, chiar și în temeiul unor contracte valabile, nu sunt opozabile noului proprietar, respectiv Statului Român, care, așa cum rezultă din hotărârea penală, preia bunurile libere de orice sarcini.

Totodată, susține că nu poate fi vorba de un drept de preemțiune atâta timp cât bunul imobil a fost trecut în proprietatea statului liber de orice sarcini, iar intimata nu are calitatea de deținător al bunurilor imobile în sensul O.G. nr. 14/2007, iar în raport de noua situație juridică a imobilului, aceasta are calitatea de terț.

Intimata reclamantă A. S.A a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâți, prin care a solicitat respingerea căilor de atac, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, intimata a susținut că primul motiv de recurs este neîntemeiat, având în vedere că, pe de o parte, instanța de apel a precizat că excepția autorității de lucru judecat nu este o veritabilă excepție, astfel că va fi avută în vedere drept argument în susținerea motivelor de apel, reținând ulterior că nu există autoritate de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 1182/2019, pronunțată de Curtea de Apel București, întrucât este pronunțată în contradictoriu cu o altă parte și vizează un alt contract de închiriere decât cel din prezenta cauză.

Pe de altă parte, instanța de apel a analizat toate aspectele invocate de Statul Român, răspunzând tuturor motivelor, în bloc, nefiind obligată să analizeze separat fiecare argument în parte.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, intimata se apără arătând că nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând identitate de obiect și de părți între cele două litigii.

Totodată, prin decizia penală nr. 888/08.08.2014, instanța nu a dispus nicio măsură cu privire la contractul de închiriere, iar sancționarea de către o instanță penală a unui contract cu nulitatea absolută nu poate avea loc prin instituirea unor prezumții deduse din considerentele hotărârii sau din adoptarea unor măsuri penale de siguranță. În acest sens, noțiunea "liber de orice sarcini" subliniază, în opinia intimatei, faptul că noul titular la dreptului de proprietate nu este ținut de actele juridice încheiate cu vechiul proprietar, bunurile fiind reintroduse în circuitul civil "curate", însă nu ca urmare a constatării nulității absolute.

Cu referire la ultimul motiv de recurs, intimata arată că principiul specialia generalibus derogant nu este aplicabil în speță în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel reținând corect că nu este relevantă soarta contractului de închiriere față de Statul Român, ci interesează soarta contractului în raport de vechiul titular al dreptului de proprietate.

Sintagma "liber de orice sarcini" utilizată în cuprinsul deciziei penale are în vedere doar acele drepturi care se constituie în sarcini, dar născute anterior pronunțării deciziei, și nu eventuale drepturi care se nasc ulterior sau tocmai ca urmare a pronunțării acestei decizii.

Or, dreptul de preemțiune al intimatei s-a născut ca urmare a pronunțării soluției de confiscare și de trecere a bunului imobil în proprietatea Statului Român.

În ceea ce privește recursul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, intimata a invocat aceleași argumente, având în vedere că motivele de recurs sunt identice.

În ceea ce privește recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, intimata s-a apărat arătând că această pârâtă are atribuții directe în procedura de valorificare a imobilului, fiind instituția care se ocupă cu realizarea tuturor demersurilor pentru organizarea licitațiilor publice și notificarea în vederea exercitării dreptului de preemțiune, astfel că are calitate procesuală în cauză, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Cu referire la efectele deciziei penale asupra contractului de închiriere și dreptului de preemțiune al intimatei, aceasta a argumentat legalitatea hotărârii atacate, reiterând aceleași apărări expuse în cele ce preced.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a acordat termen de judecată la data de 04 mai 2022, pentru soluționare pe fond a acestora.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 și 8, recurentul-pârât a invocat, în esență:

- omisiunea analizării excepției autorității de lucru judecat provizorie a deciziei nr. 1182/2019 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, vizând un litigiu similar purtat între aceleași părți și soluționat în sensul respingerii acțiunii;

- încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014 pronunțate de Curtea de Apel București (prin care s-a dispus confiscarea specială a imobilului litigios), mai exact a considerentelor prin care s-a reținut nulitatea absolută a contractului de locațiune;

- reținerea greșită a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 538/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, care tranșează, în realitate, efectele deciziei penale nr. 85A/2016 pronunțate în contestația la executare având ca obiect lămurirea deciziei penale nr. 888/2014;

- reținerea greșită a opozabilității contractului de închiriere, rezultat al încălcării principiului specialia generalibus derogant, cu referire la raportul dintre dispozițiile art. 23 pct. C lit. a) din Legea nr. 7/1996 și art. 1182 din C. civ. de la 1864;

- încălcarea dispozițiilor art. 1254 alin. (1) din C. civ. și art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007, prin reținerea eronată a existenței unui "contract de închiriere în vigoare", în accepțiunea normei juridice, în condițiile în care respectivul contract a fost desființat retroactiv prin efectul nulității absolute, odată cu pronunțarea deciziei prin care s-a dispus confiscarea imobilului liber de orice sarcini.

Recursul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat, în esență:

- nesocotirea statuărilor din deciziile penale nr. 888/2014 și 85A/2016 potrivit cu care contractul de închiriere reprezintă o sarcină, ale cărei efecte nu s-au mai produs, conform art. 1819 din C. civ., începând cu data confiscării imobilului, trecut în proprietatea privată a statului negrevat și neafectat de obligații juridice, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența dispozițiilor art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007;

- ignorarea obligațiilor legale instituite în sarcina organelor fiscale ale statului, pentru punerea în executare a hotărârii penale de confiscare, prin valorificarea imobilului la licitație publică, iar nu prin vânzarea către reclamantă la un preț fix rezultat în urma evaluării;

- încălcarea dispozițiilor legale referitoare la opozabilitatea față de terți, reglementate de art. 20 alin. (1) și art. 22 din C. civ. și de art. 21 alin. (1) și art. 23 lit. C) din Legea nr. 7/1996, cu consecința recunoașterii greșite a dreptului de preempțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului.

Recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8, recurenta-pârâtă a invocat, în esență:

- respingerea nelegală a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greșite a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 și art. 36 din C. proc. civ., câtă vreme nu este proprietarul bunului suspus procedurii de valorificare;

- nesocotirea deciziei penale nr. 888/2014 prin care s-a dispus confiscarea imobilului și trecerea, liber de orice sarcini, în proprietatea statului care se bucură astfel de plenitudinea dreptului de proprietate, precum și a deciziei nr. 85A/2016 în considerentele căreia a fost explicitată noțiunea de "liber de orice sarcini";

- reținerea greșită a opozabilității față de terți a contractului, deși registrele autorităților fiscale nu sunt registre publice, ci au relevanță doar în privința impozitării, nu și a publicității;

- încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 216/2016, prin aplicarea greșită a prevederilor O.G. nr. 14/2007, în condițiile în care procedura de valorificare nu a fost începută, întrucât reclamanta a contestat componența comisiei de evaluare a bunului.

Se cuvine precizat că rațiuni care țin de nevoia abordării unitare a motivelor comune de nelegalitate expuse în cele trei recursuri impun examinarea grupată a criticilor formulate, în raport de problemele de drept deduse judecății în prezenta cale de atac.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect acțiunea în constatarea valabilității - la data de 08.08.2014 - a contractului de închiriere încheiat între reclamanta A. S.A. și pârâta Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A. la data de 01.09.2007 (modificat prin acte adiționale ulterioare), precum și constatarea dreptului de preempțiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil închiriat, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007.

Situația de fapt reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel, care iese din sfera controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs și care, de altfel, nici nu a fost contestată în etapele procesuale anterioare, relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

La data de 08.08.2014, când a fost pronunțată hotărârea penală definitivă prin care s-a dispus confiscarea specială a imobilului litigios și trecerea acestuia în patrimoniul statului liber de orice sarcini, reclamanta A. S.A. era titulara unui contract de închiriere valabil încheiat și aflat în derulare la acea dată, fără a fi intervenit vreunul dintre cazurile de terminare a contractului prevăzute de art. 16 din această convenție.

Obiectul contractului de închiriere îl reprezintă imobilul situat în București, Șoseaua București-Ploiești nr. 25-27, compus din teren în suprafață de 4.184,41 mp, pe care se află o parcare auto și o construcție S+P+E, având o suprafață construită la sol de 1.986,25 mp și o suprafață utilă desfășurată de 3.424,23 mp, intabulat în CF nr. x a Sectorului 1, cu număr cadastral x. Prin actul adițional nr. x/01.08.2011 la contractul de închiriere s-a modificat sintagma "spațiul de închiriat", care înseamnă o suprafață totală de 1.770,93 mp.

Durata contractului a fost prelungită succesiv prin acte adiționale la contract, ultima oară până la data de 01.08.2016, potrivit actului nr. 02 bis/31.08.2012.

Statul Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului confiscat, la data de 23.09.2014, dată de la care, în calitate de proprietar, putea demara procedura de valorificare a bunurilor confiscate.

Reclamanta s-a adresat instituțiilor statului abilitate să valorifice imobilul închiriat (la datele de 23.12.2014, 02.02.2015, 05.03.2015, 10.03.2015, 09.04.2015, 20.04.2015 și 08.05.2015), cu solicitarea de a i se permite derularea în continuare a contractului de închiriere, precum și de a exercita oferta de cumpărare în termen de 30 de zile de la data comunicării rezultatului evaluării, cereri ce nu au primit niciun răspuns.

În litigiul de față nu s-a dovedit că procedura de valorificare a bunurilor confiscate, astfel cum a fost demarată în temeiul O.G. nr. 14/2007, s-ar fi finalizat cu consecința nevalorificării bunului prin licitație publică.

Înalta Curte reține, așadar, că dreptul de preempțiune afirmat de reclamantă intră în domeniul de reglementare al legislației speciale din materia procedurii de valorificare a bunului imobil intrat, prin confiscare în procesul penal, în proprietatea privată a statului.

Imobilul asupra căruia se solicită recunoașterea unui atare drept a intrat "în patrimoniul statului liber de orice sarcini" prin efectul măsurii de siguranță a confiscării speciale dispuse în baza art. 112 alin. (1) lit. e) și alin. (6) din C. pen., prin decizia penală nr. 888/08.08.2014, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a penală în dosarul nr. x/2012.

Din perspectiva legii civile aplicabile în planul raporturilor de drept substanțial, Înalta Curte reține, similar instanțelor de fond, faptul că litigiul pendinte este guvernat în privința contractului de închiriere (încheiere, interpretare, efecte, executare și încetare) de normele generale ale C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii actului juridic (01.09.2007), potrivit principiilor neretroactivității legii civile și al ultraactivității legii vechi ca excepție de la aplicarea imediată a legii civile noi, consacrate de art. 1 din C. civ. de la 1864, art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 287/2019 privind C. civ. și art. 3 și 102 din Legea de punere în aplicare nr. 71/2011.

Pe de altă parte, în raport de data pronunțării hotărârii penale definitive (08.08.2014), regimul juridic al efectelor măsurii de confiscare specială în privința drepturilor subiective civile ce interesează procesul de față (îndeosebi dreptul de preempțiune al chiriașului la cumpărarea imobilului confiscat) este supus dispozițiilor speciale ale O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului și ale H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 (în continuare, Normele metodologice), ambele în forma în vigoare la data de 08.08.2014, potrivit regulii tempus regit actum.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, "Bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile prezentei ordonanțe de către Ministerul Finanțelor Publice prin organele de valorificare abilitate.", iar conform art. 2 lit. a) din același act normativ, "În înțelesul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) organe de valorificare - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, administrațiile județene ale finanțelor publice și administrațiile finanțelor publice ale sectoarelor municipiului București și alte structuri ale Ministerului Finanțelor Publice, stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului aflate pe teritoriul României, precum și structurile de specialitate cu atribuții în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului, care nu se află pe teritoriul României".

De asemenea, potrivit art. 1 lit. a) din Normele metodologice "În condițiile Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, denumită în continuare ordonanță, se valorifică următoarele bunuri, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel: a) bunurile confiscate sau intrate în proprietatea privată a statului în temeiul legii, al hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau al deciziilor organelor împuternicite să dispună confiscarea, dacă deciziile, respectiv procesele-verbale sau alte acte prin care s-a dispus confiscarea, nu au fost contestate în termenul legal sau au fost contestate și contestația a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă".

Totodată, dispozițiile art. 22 din Normele metodologice reglementează valorificarea bunurilor imobile după cum urmează:

"(1) Bunurile imobile intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică numai prin licitație publică.

(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1): (...) d) bunurile imobile pentru care exista un contract de închiriere în vigoare în momentul intrării acestora în proprietatea privată a statului. (...)

(8) Bunurile imobile intrate în proprietatea privată a statului, pentru care la data intrării în proprietatea privată a statului exista un contract de închiriere în vigoare, pot fi valorificate prin vânzarea directă către chiriași, dacă oferă cel puțin prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în termen de 30 de zile de la data notificării în acest sens de către organele de valorificare, și achită integral suma în termen de 60 de zile de la data depunerii ofertei de cumpărare.

(9) În cazul în care chiriașii aflați în situația prevăzută la alin. (8) nu își exprimă oferta de cumpărare sau nu achită suma datorată în termenele precizate la alin. (8), se procedează la valorificarea bunurilor prin licitație publică. În acest caz, termenul prevăzut la alin. (2) lit. b) curge de la data la care se trece la valorificarea prin licitație publică."

Rezultă cu evidentă că dispozițiile art. 22 alin. (1) din Normele metodologice consacră licitația publică drept regulă generală în materie de valorificare a bunului imobil intrat, prin confiscare dispusă în cadrul procesului penal, în proprietatea privată a statului.

Prin excepție de la regula valorificării prin licitație publică, legiuitorul a reglementat în conținutul alin. (8) al aceluiași articol, modalitatea vânzării directe către chiriaș, în condiții și termene anume prescrise de lege.

Sfera de aplicabilitate, sub aspectul destinatarilor normei și a bunurilor vizate de aceasta, evidențiază faptul că dispozițiile legale de excepție și derogatorii înscrise în art. 22 alin. (8) sunt edictate în beneficiul chiriașului care deține un "contract de închiriere în vigoare" la data intrării imobilului în proprietatea privată a statului.

Așadar, legea recunoaște în favoarea chiriașului unui imobil confiscat prin hotărâre penală definitivă, un drept de preempțiune la cumpărarea bunului, la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, exercitabil înlăuntrul unor termene legale caracterizate de celeritate, evident dacă este îndeplinită condiția din ipoteza normei juridice, anume aceea ca preemptorul să fie titularul unui contract de închiriere valabil și în curs de executare.

Controversa esențială din litigiul pendinte este circumscrisă îndeplinirii/neîndeplinirii cerinței din ipoteza normei, referitoare la existenta unui contract de închiriere în vigoare, care să permită aplicarea dispoziției acesteia, în sensul recunoașterii dreptului de preempțiune al chiriașului la cumpărarea imobilului confiscat și supus valorificării prin organele abilitate.

Chestiunea litigioasă a fost tranșată în mod corect de către instanțele de fond, care au reținut deplin legal argumentul că reclamanta era titulara unui contract de închiriere valabil încheiat și aflat în curs de executare, așadar "în vigoare" în accepțiunea textului de lege, la data de 08.08.2014, când imobilul a fost confiscat prin hotărâre penală definitivă și trecut în patrimoniul statului liber de orice sarcini.

A. Principalele critici de nelegalitate, comune celor trei recursuri declarate, examinate din perspectiva tezelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 și 8 din C. proc. civ., sunt axate pe ideea nesocotirii de către instanțele de fond a incidenței unor pretinse cauze de ineficacitate (nulitatea sau inopozabilitatea față de terți) a contractului de închiriere, ca sancțiuni de drept civil, ori a unei cauze de încetare a locațiunii prin desființarea titlului locatorului, reprezentând cauze existente la momentul confiscării și trecerii imobilului în proprietatea privată a statului, justificate de sintagma "liber de orice sarcini" cuprinsă în dispozitivul deciziei penale și explicitată în considerentele acesteia.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, printr-o primă critică de nelegalitate, recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 888/2014 prin care s-a reținut nulitatea absolută a contractului de închiriere, astfel că aplicarea în cauză a principiului retroactivității efectelor nulității impune concluzia inexistenței unui contract de închiriere la momentul intrării în patrimoniul statului.

Înalta Curte are a observa că dispozitivul hotărârii penale se referă la măsura de siguranță a confiscării speciale, ca sancțiune de drept penal, în cadrul rezolvării acțiunii penale, fără a cuprinde și vreo dispoziție de anulare a contractului de închiriere în discuție.

Pe de altă parte, soarta contractului de închiriere, sub aspectul valabilității actului juridic ori al existenței vreunei cauze de nulitate, nu a făcut nici obiectul expres al examinării și statuării pe cale incidentală, în cuprinsul considerentelor hotărârii penale de confiscare, astfel că nu poate fi reținută existența vreunei tranșări jurisdicționale a acestei chestiuni litigioase în fața instanței penale, în cadrul raționamentului juridic care a condus la măsura confiscării speciale și trecerii bunului în patrimoniul statului liber de orice sarcini.

Mai mult decât atât, reclamanta nu a fost parte în procesul penal, iar prin decizia penală nr. 85A/25.01.2016 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a penală în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă ca nefondată contestația la executare formulată de petenta ANAF – Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 1 București, având ca obiect lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 888/2014, sub aspectul sintagmei "liber de orice sarcini".

Or, distinct de împrejurarea că soluția din contestația la executare a fost pronunțată de un complet de apel (compus din 2 judecători), iar considerentele au fost redactate cu opinia concurentă a unuia dintre membrii completului, se cuvine subliniat și faptul că partea din considerente redactată de celălalt judecător, care excede motivării comune expuse ca sprijinind în mod necesar soluția de respingere a cererii de lămurire dispozitiv, se referă totuși la încetarea de drept a contractului de locațiune, nu și la desființarea cu efect retroactiv a acestuia, astfel că nici în raport cu considerentele deciziei nr. 51A/2016 nu ar putea fi primită susținerea recurenților referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în procesul penal, pretins a fi fost nesocotit în litigiul civil pendinte, prin ignorarea chestiunii nulității contractului tranșate jurisdicțional definitiv.

Astfel fiind, nu poate fi reținută o încălcare a principiului autorității de lucru judecat a penalului asupra civilului consacrat de art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., după cum nu poate fi primită nici susținerea recurenților că s-ar fi nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor deciziilor penale nr. 888/2014 și 85A/2016, efect atașat în virtutea unei pretinse dezlegări jurisdicționale definitive a chestiunii nulității contractului de locațiune litigios, nefiind în consecință încălcate dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. cu referire la art. 2 alin. (2) al aceluiași cod.

Drept urmare, în mod corect a argumentat instanța de apel că, trecând peste diferența terminologică și de conținut între "sarcină" și "contract de locațiune", interpretarea afirmată de pârâți ar goli, practic, de conținut normele procedurii de valorificare a bunurilor imobile confiscate, fiind evident că legiuitorul nu a asimilat noțiu