ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2022

Hotărârea atacată Prin decizia nr. 533R din 16 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității recursului și a respins recursul declarat de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 3354A din 19 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimatele Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice prin Direcția Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în cauza având ca obiect contestație la executare, ca inadmisibil.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire A. pentru motivul prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Curții de apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2021, iar ulterior declinată spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea cererii, s-a arătat că anterior deciziei atacate prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul, prin decizia nr. 542R din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepția inadmisibilității recursului promovat de ANAF. A precizat revizuenta că obiectul ambelor dosare a fost dat de contestațiile la executare pe care le-a formulat împotriva actelor de executare și a titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 1207 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, cererile fiind în contradictoriu cu ANAF și Administrația sectorului 1 București a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Situația a fost generată de modul eronat în care ANAF a înțeles să pună în executare hotărârea instanței de judecată pronunțată în dosarul penal nr. x/2005, respectiv decizia nr. 1207/2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală care constituie titlu executoriu. Specificul cauzei a fost dat de faptul că dosarul penal a avut ca obiect tragerea la răspundere penală a mai multor inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor de spălare de bani, care au fost condamnați prin sentința penală nr. 809/F/20.11.2011 și decizia penală nr. 1207A/14.10.2014, ambele hotărâri având dispoziții și în privința laturii civile a cauzei ori a măsurii confiscării speciale a bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și asupra bunurilor și banilor obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării. Revizuenta susține că nu a avut calitatea de parte în procesul penal, fiind introdusă forțat în cauză de instanța de judecată prin încheierea din 1.10.2014, ca urmare a extinderii obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător, dispusă prin încheierea din 15.09.2014 Curții de Apel București. Susține că nici dispozitivul deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014 și nici cel al sentinței penale nr. 809/2011 nu cuprind vreo referire în sensul obligării revizuentei la acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunilor. Cu toate acestea, după rămânerea definitivă a deciziei penale nr. 1207/14.10.2014, ANAF, prin organele sale specializate, a procedat în primă etapă la instituirea de măsuri asiguratorii asupra bunurilor revizuentei, iar apoi a trecut la executarea lor pentru recuperarea produsului supus confiscării speciale dispuse împotriva inculpatului B.. Prin urmare, revizuenta, care este un intervenient introdus forțat în cauză (iar nu un inculpat), deci un terț față de procesul penal, prin decizia ANAF este urmărită în privința bunurilor sale deși nu a avut niciodată calitatea de inculpat sau de parte responsabilă civilmente în dosarul penal și nici nu s-a dispus vreodată împotriva acesteia, prin hotărâre penală, o asemenea măsură. Pornind de la această împrejurare, afirmă că în dosarele nr. x/2015 și nr. y/2016*, având ca obiect contestațiile sale la executare formulate împotriva actelor la executare realizate de ANAF/DGRFP București și împotriva titlului executoriu reprezentat de decizia penală nr. 1207/14.10.2014, s-a tranșat în mod diferit asupra admisibilității căii de atac a recursului, respectiv prin decizia nr. 533/16.07.2021 Curtea de Apel București respingând recursul împotriva deciziei din apel ca inadmisibil, în timp ce prin decizia civilă nr. 542/26.06.2019 recursul la decizia din apel a fost considerat admisibil, a fost judecat și respins ca nefondat. Consideră că cele două hotărâri pronunțate asupra aceluiași litigiu conțin dispoziții potrivnice și că la momentul tranșării prin decizia nr. 533/16.07.2021 asupra admisibilității recursului formulat împotriva hotărârii din apel, chestiunea fusese deja lămurită cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 542R/26.06.2019 (pronunțată în dosarul nr. x/2016) a Curții de Apel București, prin care se reținuse că "hotărârea este supusă recursului dacă prin contestația la executare o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, indiferent dacă recursul este formulat de partea care a formulat contestația sau de partea adversă". Pornind de la reglementarea cuprinsă la art. 509 pct. 8 C. proc. civ., a susținut că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat, iar conservând acest deziderat legiuitorul a înlăturat limitele admisibilității revizuirii în funcție de evocarea fondului prin hotărârea atacată. A considerat că statuarea din decizia anterioară, nr. 542R/2019, în argumentarea respingerii excepției inadmisibilității recursului are autoritate de lucru judecat. În aceste condiții, având în vedere că a arătat că există două decizii pronunțate în cauze conexe cu referire la acest aspect, a apreciat că instanța de apel avea deja lămurită chestiunea inadmisibilității. A mai susținut că decizia atacată încalcă art. 6 din CEDO și s-a prevalat de jurisprudența Curții Europene potrivit căreia interpretarea legii trebuie să fie aceeași. A opinat, astfel, că revizuirea este admisibilă având în vedere că între dosarele la care s-a referit există tripla identitate de părți, obiect și cauză, acestea fiind contestații la executare decurgând din actele de executare efectuate în baza aceluiași titlu executoriu reprezentat de decizia nr. 1207/2014.

Apărările formulate în cauză Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii, precum și respingerea acesteia, ca nefondată. A arătat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru a invoca motivul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., respectiv cea a pronunțării hotărârilor în același litigiu, care presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză. A apreciat că instanța de apel a reținut corect că în cauză este vorba de un alt înscris, care potrivit legii, constituie titlu executoriu, respectiv de hotărârea penală definitivă prin care s-a soluționat procesul penal și s-au menținut măsurile asiguratorii instituite în cursul procesului penal, hotărâre executorie potrivit art. 553 alin. (1) C. proc. civ. penală din 2010. Pe fondul cererii, intimata a susținut că în mod corect s-a dispus respingerea recursului, ca inadmisibil Prin răspunsul la întâmpinare, revizuenta a solicitat a se constata că apărările formulate de intimată sunt neîntemeiate și fără legătură cu obiectul dedus judecății.

Prin decizia nr. 189R din 2 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect cererea de revizuire formulată de A., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că ambele decizii plasate în conflict aparțin curții de apel.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit termen de judecată la 25 mai 2022, în ședință publică, cu citare părți. II. Considerentele Înaltei Curți Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte reține caracterul său nefondat în considerarea celor ce urmează. Astfel, prin cererea sa de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a pretins că deciziile nr. 533/16.07.2021 și nr. 542/26.06.2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București în litigii având ca obiect contestațiile sale la executare formulate împotriva executărilor silite pornite de ANAF și DGFP București, conțin dezlegări contrare asupra aceleiași chestiuni de drept constând în admisibilitatea căii de atac a recursului în astfel de cauze. În sinteză, revizuenta afirmă că, prin decizia civilă nr. 533/16.07.2021 s-ar fi încălcat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 542/26.06.2019, prin aceea că s-a statuat în sensul inadmisibilității căii de atac a recursului într-un litigiu având ca obiect o contestație la executare, ceea ce prima hotărâre (decizia nr. 542/2019) dezlegase deja în mod contrar, statuând că "hotărârea este supusă recursului dacă prin contestația la executare o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, indiferent dacă recursul este formulat de partea care a formulat contestația sau de partea adversă". Susținerile revizuentei sunt nefondate, cele două decizii supuse verificării pe calea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri fiind doar în mod aparent potrivnice. Înalta Curte reține, cu referire la conținutul deciziei civile nr. 542R/26.06.2019, că admisibilitatea căii de atac a recursului în soluționarea contestației la executare formulată de revizuentă împotriva procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x/11.10.2016 și a întregii executări silite inițiate împotriva sa de intimatele ANAF-DRFP București și ANAF, a fost stabilită prin reținerea incidenței dispozițiilor art. 718 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 715 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora calea de atac împotriva hotărârii pronunțate în contestația la executare este dată de dreptul comun (nefuncționând regula "poate fi atacată numai cu apel") când aceasta aparține terței persoane ce pretinde că are un drept de proprietate sau un al drept real asupra bunului urmărit. Pentru a stabili că aceasta era situația în care se regăsea titulara contestației la executare (revizuenta de azi) în raport cu bunul imobil situat în București, str. x, asupra căruia se instituise sechestrul asigurător pentru bunurile imobile, curtea de apel a avut în vedere că persoana respectivă nu a avut calitatea de inculpat sau de parte responsabilă civilmente în procesul penal finalizat cu pronunțarea deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014 și, deopotrivă, că bunul imobil în litigiu nu se regăsea individualizat ca atare în hotărârea penală menționată, în rândul bunurilor ce au făcut obiectul măsurii sechestrului instituit pe parcursul procesului penal. Analizând în mod coroborat conținutul încheierii din 15.09.2014 și a deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2005, curtea de apel a arătat că prin hotărârea ce a soluționat definitiv cauza penală, instanța a analizat situația fiecărui bun asupra căruia s-a instituit în mod concret sechestru pe parcursul judecății penale și a decis menținerea măsurilor asigurătorii asupra unor bunuri determinate. Nu a fost vorba despre o dispoziție generică de menținere a măsurilor asigurătorii, ci de una individualizată, asupra unor bunuri enumerate ca atare în dispozitivul deciziei, între acestea regăsindu-se ca bunuri ce aparțin contestatoarei, considerate produs al infracțiunii, alte imobile decât cel aflat în litigiu. S-a explicat că, spre deosebire de inculpați și părțile responsabile civilmente, pentru care decizia penală prin care se stabilește obligația de a plăti o sumă de bani pentru repararea prejudiciului, constituie titlu executoriu în baza căruia se poate porni executarea silită asupra oricărui bun din patrimoniul acestora, debitorul răspunzând cu întreg patrimoniul său prezent și viitor, terții atrași în procesul penal ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 249 alin. (4) C. proc. pen. nu au calitatea de debitori. De aceea, decizia penală constituie titlu împotriva lor doar în măsura în care bunuri ale acestora sunt menționate expres în dispozitivul deciziei ca fiind supuse măsurilor asigurătorii sau măsurii confiscării. Acești terți nu pot răspunde decât cu bunurile în privința cărora s-a stabilit că provin din faptele penale ce fac obiectul judecății. Așadar, întrucât contestatoarea nu a avut calitatea de inculpat sau parte responsabilă civilmente în procesul penal, dar și pentru că decizia penală nr. 1207A/14.10.2014 de soluționare definitivă a acestuia nu menționa ca atare, nici în considerente și nici în dispozitiv, imobilul în litigiu ca fiind vizat de măsurile asigurătorii sau de măsura confiscării dispuse/instituite în cursul procesului penal, s-a apreciat că aceasta se află, din punct de vedere procedural, în situația "terței persoane care pretinde că are un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului urmărit" menționată de dispozițiile art. 715 alin. (4) C. proc. civ., cu consecința în planul dreptului procesual prevăzută de art. 718 alin. (1) C. proc. civ. Aplicând exact același raționament, dar cu referire la măsuri asigurătorii instituite asupra unor bunuri mobile-părți sociale deținute la mai multe societăți comerciale și cu referire la măsuri de executare silită prin poprire asupra conturilor deținute la mai multe bănci de către revizuentă, în dosarul nr. x/2015 finalizat prin decizia civilă nr. 533R/16 iulie 2021, Curtea de apel a apreciat asupra inadmisibilității căii de atac a recursului, în litigiul privind soluționarea contestației la executare introduse de aceasta. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a avut în vedere că în dosarul penal finalizat prin pronunțarea deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014, contestatoarea a avut calitatea de terț intervenient, fiind fosta soție a inculpatului C., iar executarea silită se desfășoară în contextul în care, prin încheierea din 15.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II-a penală în dos. nr. x, s-a dispus extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanța nr. 171/D/P/2003 din 12.01.2005 a Parchetului General de pe lângă ÎCCJ/DIICOT/Structura Centrală și a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 20.05.20110 a Tribunalului București, secția a II-a Penală, asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților D. (… ), inclusiv asupra conturilor și activelor societăților comerciale la care aceștia figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, situate în țară și în străinătate, ale soțiile acestora, ale rudelor de gradul I și ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii. Ulterior, prin decizia penală nr. 1207/14.10.2014, măsurile asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de ședință din 15.09.2014 a Curții de Apel București (dosar x/2005) au fost menținute, împrejurare față de care, prin decizia civilă nr. 533R/16.06.2021 s-a apreciat că contestatoarea A. nu poate fi considerată terț, în sensul art. 715 alin. (4) și (5) C. proc. civ., ci are poziția de parte (debitor), astfel că, hotărârea pronunțată cu privire la contestația pe care a formulat-o în dosarul nr. x/2015 este una care poate fi atacată numai cu apel (art. 718 alin. (1) teza I C. proc. civ.), neavând deschisă calea de atac a recursului. Se deduce în urma acestei analize că instanțele ce au pronunțat cele două hotărâri supuse verificării pe calea revizuirii, au utilizat o analiză concordantă, întemeiată pe aceleași criterii legale desprinse din conținutul prevederilor art. 718 alin. (1) și art. 715 alin. (4) C. proc. civ., pe care le-au aplicat în raport de poziția contestatoarei în cadrul fiecărei executări silite pornite asupra bunurilor sale, concluzia diferită asupra admisibilității căii de atac a recursului în fiecare din cele două dosare nefiind rodul unor statuări contrare, diferite, de natură să pună în discuție o încălcare a puterii de lucru judecat a dezlegărilor din prin hotărâre. În mod evident, această soluție diferită a fost determinată de situația concretă a fiecăruia din bunurile ce au fost supuse măsurilor de indisponibilizare și de executare silită dispuse de organele autorității intimate, situație caracterizată prin menționarea/nemenționarea acestora fie în cuprinsul încheierii din 15.098.2014, ca bunuri vizate de extinderea obiectului măsurilor de indisponibilizare a sechestrelor asigurătorii instituite în cursul procesului penal, fie în cuprinsul deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014. În concret, prin decizia nr. 542R/26.06.2019 s-a stabilit că, întrucât bunul imobil vizat de măsurile de indisponibilizare instituite de intimată, nu se regăsește între cele avute în vedere prin încheierea din 15.09.2014 și nici între cele anume individualizate prin decizia penală nr. 1207A/2014, contestatoarea se regăsește în legătură cu acesta în situația terței persoane care pretinde că are un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului urmărit, cu consecința reținerii aplicabilității art. 715 alin. (4) și art. 718 alin. (1) C. proc. civ., în sensul posibilității atacării hotărârii date în contestația la executare prin exercitarea tuturor căilor de atac prevăzute de dreptul comun (apel și recurs) . În mod diferit de aceasta, prin decizia civilă atacată cu prezenta revizuire s-a stabilit că, întrucât bunurile mobile (părți sociale) sechestrate și conturile deschise la diverse unități bancare ce au fost indisponibilizate, toate aparținând contestatoarei, fac parte din bunurile vizate prin măsura de extindere a efectelor sechestrelor asigurătorii instituite în cursul procesului penal, măsură luată prin încheierea din 15.09.2014 și menținută prin decizia penală nr. 1207A/14.10.2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, poziția contestatoarei în cadrul executării silite este aceea de parte (debitor) iar nu de terț, cu consecința reținerii aplicabilității art. 718 alin. (1) teza I C. proc. civ., în sensul posibilității atacării hotărârii pronunțate în contestația la executare doar cu apel. Nu este vorba de statuări ori raționamente diferite, cum fără temei pretinde revizuenta prin cererea sa, ci de unul și același raționament aplicat la dispozițiile art. 718, interpretate în corelație cu cele ale art. 714 alin. (4) C. proc. civ., prin raportare la poziția particulară dobândită de revizuentă în cadrul procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2005, de terț atras în procesul penal ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 249 alin. (4) C. proc. civ..penal, privind extinderea măsurilor asigurătorii luate în cursul procesului penal asupra bunurilor aparținând unor terți, în vederea confiscării. Rezultatul diferit la care au ajuns instanțele învestite cu soluționarea contestațiilor la executare formulate de revizuentă, prin cele două decizii civile pretins a conține dezlegări contrare, este doar consecința observării la cazul concret a poziției din care partea formula contestația (de terț sau de debitor), poziție determinată de menționarea ori, după caz, nemenționarea bunurilor supuse măsurilor de sechestrase și executare silită luate de intimată, în cuprinsul încheierii din 15.09.2014 sau al deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2005. Cum prin actele de sechestrare și executare silită dispuse de intimată au fost vizate bunuri diferite ce aparțineau revizuentei (în primul caz, bunul imobil din București, str. x, iar în al doilea caz părți sociale deținute la diverse societăți și sumele prezente și viitoare aflate în conturi deschise la mai multe unități bancare) care, funcție de criteriul arătat, aveau un statut diferit în cuprinsul încheierii din 15.09.2014 și al deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, se înțelege că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 542/26.06.2019 privea doar raționamentul utilizat în identificarea căilor de atac susceptibil a fi utilizate împotriva hotărârii pronunțate în contestația la executare (raționament care a și fost același în cuprinsul deciziei civile nr. 533/16.07.2021), iar nu și situația bunurilor care, prin statutul lor diferit, au condus la soluții diferite și doar aparent contrare. În considerarea acestor motive, apreciind că revizuirea de față nu ilustrează un caz de reală încălcare a puterii de lucru judecat (sub aspectul considerentelor) a primei hotărâri, Înalta Curte va respinge cererea formulată.