ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 538/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursurilor de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 7 octombrie 2015 sub nr. x/2015 reclamanta SOCIETATEA A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, ADMINISTRAȚIA SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE și B. ȘI COMPANIA (B.) S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să constate dreptul de preemțiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil B., situat în București, str. x, cu o suprafață de aproximativ 7.856 m.p., la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (8) din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Cererea reclamantei s-a întemeiat pe faptul că imobilul menționat a fost confiscat în baza unei decizii penale, la momentul confiscării acesta fiind închiriat de reclamantă.

Pârâtele au invocat următoarele excepții: excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția netimbrării (de către Statul Român prin MFP), excepția prematurității cererii de chemare în judecată (de către ANAF), excepția inadmisibilității (de către Direcția Regională a Finanțelor Publice București) și excepția lipsei calității procesuale pasive (de către ANAF, Direcția Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice). Pe fond, toate pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Cauza a fost declinată succesiv, ca urmare a constatării necompetenței funcționale, de către secția a III-a Civilă și de către secția a VI-a Civilă din cadrul Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 288F din 24 noiembrie 2016, pronunțată în regulator de competență, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă stabilinmd competența de funcționare în favoarea secției a III-a Civilă a Tribunalului București.

Urmare a stabilirii competenței de soluționare a cauzei, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 740 din 30 mai 2017 instanța de fond a dispus: respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor nulității cererii, netimbrării cererii, inadmisibilității, prematurității și a lipsei calității procesuale pasive a ANAF și DGRMFB; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE și respingerea acțiunii reclamantei îndreptată împotriva acestei pârâte pentru lipsa calității procesuale; respingerea acțiunii reclamantei în contradictoriu cu celelalte pârâte ca neîntemeiată.

Sentința de fond a fost atacată de reclamanta SOCIETATEA A. S.A., care a solicitat admiterea apelului cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE și admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Criticile reclamantei au vizat modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE, precum și greșita soluționare a fondului cauzei.

În cauză a fost formulat apel incident de către pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, prin care s-a solicitat modificarea sentinței de fond în sensul admiterii excepțiilor inadmisibilității și prematurității formulării cererii de chemare în judecată.

Cauza fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 306 A72018 din 13 martie 2018 instanța de prim control judiciar a respins ca neîntemeiată excepția nulității apelului incident; a respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A., a schimbat sentința apelată, a admis acțiunea reclamantei și a constatat dreptul de preemțiune al acesteia la cumpărarea bunului imobil B., situat în București, str. x, cu o suprafață de aproximativ 7.856 m.p., la prețul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (8) din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Cu privire la excepția nulității apelului incident, instanța de apel a reținut că din cuprinsul cererii rezultă că ca fost atacată sentința pronunțată de instanța de fond, apreciind ca neîntemeiată excepția invocată.

Cu privire la apelul declarat de reclamantă, reținând dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 216/2016, instanța de apel a apreciat că procedura de valorificare a bunului din litigiu este supusă reglementării din O.G. nr. 14/2007, cu aplicarea dispozițiilor art. 22 și următoarele din Norma Metodologică de aplicare a O.G. nr. 17/2007, adoptată prin H.G. nr. 731/2007. Prin raportare la cadrul legal menționat, instanța de apel a concluzionat de sunt îndeplinite condițiile legale, înlăturând cele reținute de prima instanță prin aceea că a statuat că norma impune existența unui contract de închiriere valabil la momentul confiscării, iar nu la momentul formulării acțiunii în justiție.

În ce privește valabilitatea titlului exhibat de apelanta-reclamantă, instanța de apel a reținut că în raport de data încheierii contractului de închiriere sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864, iar potrivit art. 1182 opozabilitatea acestuia se realizează prin înregistrarea la autoritățile competente; din această perspectivă a reținut că actul juridic menționat era înregistrat atât la Oficiul Registrului Comerțului, cât și la Administrația Finanțelor Publice Sector 1. Instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 23 pct. C lit. a) din Legea nr. 7/1996, nefiind în prezența ipotezei legale ce vizează raporturile dintre chiriaș și noul cumpărător (proprietar al bunului închiriat), nevizând opozabilitatea față de terți.

Instanța de apel a înlăturat critica apelantei-reclamante față de soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE, apreciind legală și temeinică soluția primei instanțe sub acest aspect, în condițiile în care partea menționată nu are nicio atribuție în procedura de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului.

Instanța de apel a apreciat ca nefondat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, reținând legala soluționare de către prima instanță a excepției de inadmisibilitate, constatând că reclamanta nu are la îndemână nicio acțiune în realizare pentru atingerea scopului urmărit prin promovarea prezentei cereri. A înlăturat și apărarea potrivit căreia dreptul pretins de reclamantă s-ar naște doar la momentul demarării procedurii de vânzare a bunului, subliniind că acest drept se naște ca urmare a existenței contractului de închiriere valabil încheiat la momentul confiscării bunului. Cu privire la critica adusă modului de soluționare în primă instanță a excepției de prematuritate, critică întemeiată pe procedura astfel cum este reglementată prin Legea nr. 216/2016, instanța de control judiciar a arătat că actul normativ invocat de apelanta-pârâtă nu este incident în cauză, procedura de valorificare a bunului urmând dispozițiile O.G. nr. 14/2007.

Decizia de apel a fost recurată de pârâtele STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în nume propriu și în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ,.

Cauza fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2017.

Recurenta-pârâtă STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a solicitat în principal admiterea recursului, constatarea nulității deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar respingerea apelului declarat de reclamantă, cu menținerea sentinței de fond. Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

- încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), arătând că decizia recurată este nulă prin raportare la art. 425 lit. b) și art. 175 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a ignorat susținerile sale; invocând dispoziția art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța este ținută să realizeze o judecată efectivă a cererilor și apărărilor formulate de părți, nelimitându-se la analizarea afirmațiilor apelantei-reclamante, concluzionând că decizia este nemotivată; a invocat din această perspectivă jurisprudența CEDO cu privire la procesul echitabil.

- încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.), invocând dezlegarea dată de instanța penală prin decizia penală nr. 85/2016 în cererea de lămurire a dispozitivului deciziei penale nr. 888/2014, din care rezultă că la momentul la care a fost dispusă confiscarea și trecerea în proprietatea statului au fost avute în vedere dispozițiile art. 1818 C. civ. din 1864, precum și cele ale art. 21 alin. (1) și 23 lit. c) din Legea nr. 7/1996.

- încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), arătând că instanța de apel a dat prioritate normei generale din art. 1182 C. civ. din 1864 în detrimentul normei speciale din art. 23 lit. c) din Legea nr. 7/1996, încălcând principiul specialia generalibus derrogant. Recurenta-pârâtă a susținut aplicabilitatea în speță a normei speciale edictate în scopul publicității imobiliare și al asigurării opozabilității față de terți a actelor și faptelor juridice referitoare la un imobil.

Recurenta-pârâtă a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007, susținând că reclamanta nu avea un contract de închiriere valabil la data confiscării în condițiile în care acesta, fiind un înscris sub semnătură privată cu dată certă în lipsa publicității imobiliare, avea un termen redus la 3 ani, termen care expirase la momentul confiscării. A mai susținut că nu este îndeplinită condiția valabilității contractului, prin raportare la considerentele deciziei penale nr. 888/2014, redând pasaje din cuprinsul acesteia. În interpretarea acestor pasaje, recurenta-pârâtă ajunge la concluzia că și dacă ar fi valabil, contractul de închiriere nu este opozabil statului care preia bunul liber de orice sarcini, în aprecierea sa un asemenea contract reprezentând o sarcină asupra imobilului.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că și prin prisma dreptului comun, instanța de apel în mod greșit a reținut existența titlului valabil, în opinia sa la data pronunțării deciziei penale contractul de închirierea încetând de drept prin preluarea în proprietatea statului liber de orice sarcini. A invocat sub acest aspect prevederile art. 1819 C. civ., menționând că în speță nu poate fi vorba de o bună-credință a intimatei-reclamante în condițiile în care inculpatul din procesul penal controla această societate, iar printre acționari se regăsesc fiicele inculpatului, participante la procesul penal.

Recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel și respingerea cererii intimatei-reclamante, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., criticând decizia sub următoarele aspecte:

- subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive, menționând că în mod corect prima instanța a admis această excepție, în timp ce în apel, deși reține o asemenea lipsă a calității procesuale, în dispozitiv nu se pronunță în acest sens, soluția fiind de modificare în tot a primei sentințe și de constare a dreptului de preemțiune al intimatei-reclamante.

- în ce privește incidența dispoziției art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reluat criticile expuse anterior referitoare la trecerea bunului în proprietatea statului, ca urmare a confiscării speciale dispusă prin decizia penală, liber de orice sarcini și imposibilitatea aprecierii incidenței dispozițiilor O.G. nr. 14/2007 ca urmare a faptului că intimata-reclamantă nu poate opune un titlu.

În recursul declarat în nume propriu, recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterând criticile referitoare la inexistența titlului intimatei-reclamante pentru a face aplicabile dispozițiile O.G. nr. 14/2007, în susținerea apărării trecerii imobilului în proprietatea statului liber de orice sarcini; sub acest aspect a mai invocat și considerentele deciziei penale nr. 85 A/25.01.2016 de lămurire a deciziei anterioare prin care s-a dispus confiscarea, precum și prevederile art. 1819 C. civ.

Recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile sale vizând noțiunea de trecere în proprietatea statului a bunului liber de orice sarcini (critici regăsite și în memoriile de recurs expuse anterior), incidența art. 1819 C. civ., greșita înlăturare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 216/2016, prin raportare la art. 3 din această lege.

Recurenta-pârâtă a susținut motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în ce privește soluția dată apelului incident ce a vizat inadmisibilitatea acțiunii în constatare și prematuritatea cererii. A arătat că în ce privește dreptul de preemțiune intimata-reclamantă are la dispoziție o serie de acțiuni (prin care poate contesta vânzarea bunului, valoarea acestuia sau condițiile de licitație), iar în ce privește valabilitatea contractului de închiriere partea are posibilitatea de a-l opune viitorului dobânditor al bunului; a susținut că anterior intenției de vânzare nu se poate vorbi de un drept de preemțiune.

Cu privire la excepția de prematuritate, recurenta-pârâtă a criticat greșita apreciere a instanței de apel cu privire la incidența în speță a prevederilor a O.G. nr. 14/2007, aplicabile fiind cele ale Legii nr. 216/2016.

Intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinări distincte pentru toate recursurile declarate în cauză, apărările fiind comune pentru criticile ce se regăsesc în memoriile de recurs. În esență, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu următoarele apărări: referitor la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că cele susținute în recurs se încadrează în pct. 6 al textului legal și că nu se concretizează pretinsa nemotivare, fiind făcute doar afirmații generice; cu privire la nereținerea autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 85A/25.01.2016 a arătat că nu a fost parte în procesul penal, iar considerente invocate de recurente nu au fost asumate de membrii completului de judecată, unul din judecători făcând opinie separată la acestea; cu privire la incidența prevederilor art. 1819 C. civ. arăată că textul conduce la ideea desființării unui contract valabil, iar nu la nulitatea acestuia; cu privire la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că criticile recurentei vizează situația contractului de închirierea ulterior pronunțării deciziei penale de confiscare, în timp ce acțiunea vizează constarea situației aceluiași contract la momentul pronunțării respectivei decizii; susținând aplicabilitatea în cauză a prevederilor C. civ. din 1864 față de data încheierii contractului de închiriere, intimata-reclamantă a arătat că nu se poate reține greșita aplicare a art. 23 pct. c lit. a) din Legea nr. 7/1996, acest text nereglementând cu titlu exclusiv opozabilitatea unui contract doar prin înscrierea în cartea funciară, în speță fiind corectă interpretarea dată art. 1182 C. civ. din 1864; sub acest aspect a invocat și inaplicabilitatea art. 1819 C. civ. față de data încheierii contractului de închiriere; a susținut, totodată aplicabilitatea în speță a O.G. nr. 14/2007 față de momentul în care s-a pronunțat decizia penală prin care s-a dispus confiscarea bunului. Intimata-reclamantă a susținut legalitatea deciziei de apel sub aspectul soluțiilor date excepțiilor de inadmisibilitate și de prematuritate, arătând că instanța de apel a calificat corect acțiunea ca fiind provocatorie, scopul fiind acela de a fi împiedicată vânzarea bunului cu nerespectarea dreptului de preemțiune; în ce privește prematuritatea a reiterat că în speță sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 14/2007, nu cele ale Legii nr. 261/2016. Cu privire la recursul declarat de Administrația Sector 1 București invocat excepția lipsei de interes, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia arătând că partea nu dovedește vătămarea ce i s-a produs.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză, raport comunicat părților conform celor dispuse în ședința din data 7 noiembrie 2018. În ședința din data de 9 mai 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză, acordând termen în ședință publică cu citarea părților la data de 26 septembrie 2019 pentru judecata pe fond a acestora.

La termenul de judecată intimata-reclamantă a invocat excepția lipsei de interes a recursurilor motivat de faptul că a fost notificată de instituțiile abilitate în vederea exercitării dreptului de preemțiune. Excepția a fost respinsă în ședința publică din data de 28 noiembrie 2019, fiind reținut ca actual interesul recurentelor-pârâte în continuarea demersului judiciar, având în vedere că actul de care se prevalează intimata-reclamantă a fost emis doar în considerarea caracterului executoriu al deciziei de apel.

Nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi în recurs.

Examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil Înalta Curte precizează că, având în vedere caracterul comun al criticilor formulate de recurentele-pârâte, ele fiind regăsite în memoriile recurs cu argumente similare, analiza acestora se va face în mod grupat, prin raportare la motivele de casare invocate, urmând a fi indicate părțile ce le-au invocat.

În ce privește susținerile STATULUI ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a criticat, sub incidența motivului de casare indicat, o pretinsă nemotivare a deciziei de apel, arătând că nu au fost analizate apărările proprii. Având în vedere acest aspect, Înalta Curte precizează că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. are în vedere încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din această perspectivă, se constată că critica recurentei-pârâte poate fi încadrată în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Urmare acesteia încadrări, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica recurentei-pârâte, reținând că partea se rezumă la afirmații generice, precum și aprecieri teoretice cu privire la modul de redactare a hotărârilor judecătorești, fără indica acele apărări, considerate ca fiind determinate și care să nu fi fost analizate de instanța de apel. În consecință, simpla afirmație generală în sensul că motivarea deciziei de apel pare să fi fost argumentată exclusiv pe argumentele părții adverse, fără a se concretiza acele apărări ignorate de instanța devolutivă, chiar cu invocarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu conturează nelegalitatea deciziei recurate pentru a determina casarea acesteia.

Critica recurentei-pârâte DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE nu este fondată pentru următoarele considerente: se reține că instanța de apel a fost investită prin criticile formulate atât cu analizarea excepțiilor soluționate de instanța de fond, cât și cu analizarea fondului cauzei, prin formularea atât a apelului principal, cât și a apelului incident. Soluționând cauza, instanța de apel a apreciat caracterul nefondat al criticii vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, argumentând în consecință legalitatea sentinței de fond sub acest aspect. Chiar dacă prin dispozitivul deciziei se menționează soluția de schimbare în tot a sentinței pronunțate de prima instanță, această dispoziție are în vedere doar schimbarea soluției în ce privește fondul cauzei, iar nu și excepțiile asupra cărora a hotărât instanța de fond. Se are în vedere sub acest aspect faptul că în calea devolutivă de apel, instanța a fost investită și cu analizarea altor excepții, soluționate în fond, prin apelul incident formulat în cauză, apel apreciat ca nefiind întemeiat. În consecință, nu poate fi reținut motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă, susținerile acestei părți, putând fi apreciate, în raport de dispozitivul deciziei de apel, ca intrând sub incidența procedurii reglementate de art. 444 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut în acest cadrul legal încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat prin raportare la considerentele deciziei penale nr. 85A/2016 de lămurire a dispozitivului deciziei penale nr. 888/2015.

Se reține, într-un prim aspect, că nu se poate reține efectul pozitiv al puterii de lucru judecat față de împrejurarea că intimata-reclamantă nu a fost parte în procesul penal. Aserțiunile recurentei-pârâte vizând controlul exercitat de inculpatul din procesul penal sau membrii ai familiei acestuia, participanți la procesul penal, asupra societății intimate-reclamante exced criticii de nelegalitate, atât doctrina cât și jurisprudența și legea distingând între persoana juridică și acționarii/asociații care au constituit-o, fiecare dintre aceștia fiind subiecte distincte de drept.

Sub al doilea aspect, Înalta Curte apreciază că în speță nu se pot impune cu putere de lucru judecat considerentele invocate de parte. Se reține în acest sens că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. conferă autoritate de lucru judecat, atât sub aspect pozitiv cât și negativ, dispozitivului hotărârii judecătorești și considerentelor pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Legiuitorul a conferit autoritate de lucru judecat considerentelor decisive sau necesare (care fac corp comun cu dispozitivul și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției, întrucât constituie explicația acestuia și participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului) și considerentelor decizorii sau cu valoarea decizională (care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății, care a fost supus dezbaterii contradictorii a părților și care doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente, fără a avea un corespondent și într-o soluție din dispozitiv).

Examinând decizia invocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că soluția concretizată în dispozitivul acesteia este de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei penale prin care s-a dispus confiscarea specială a imobilului în litigiu. În raport de argumentația expusă anterior, se observă că acele considerente invocate de recurenta-pârâtă ca beneficiind de putere de lucru judecat nu se încadrează în tiparul considerentelor cărora legiuitorul le-a conferit o asemenea valoare. Ele nu vin să expliciteze dispozitivul (de respingere ca nefondată a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei penale nr. 888/2014) și nici nu se referă la o soluție incidentală ce ar fi fost supusă dezbaterii contradictorii a părților.

Înalta Curte mai reține că puterea de lucru judecat a considerentelor invocate de recurenta-pârâtă este înlăturată și ca urmare a faptului că ele nu au fost asumate de membrii completului de judecată, ele fiind cuprinse în motivarea unuia din judecători, față de care cel de-al doilea judecător - membru al completului de judecată a formulat opinie separată.

În consecință nu poate fi reținută critica recurentei-pârâte sub acest aspect, atât din perspectiva faptului că ele nu se înscriu în sfera considerentelor cărora legiuitorul le-a acordat efectul autorității de lucru judecat, cât și din perspectiva divergenței dintre membrii completului de judecată care vizează chiar aceste considerente.

Prioritar va fi analizată critica recurentei-pârâte AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ vizând soluția dată apelului incident cu privire la excepția de inadmisibilitate, respinsă de instanța de fond.

Se reține legalitatea deciziei de apel sub aspectul analizat, instanța devolutivă apreciind în mod legal asupra caracterului provocatoriu al acțiunii promovate de intimata-reclamantă, acțiunile în realizare indicate de recurenta-pârâtă ca putând fi promovate de intimata-reclamantă și care ar determina caracterul subsidiar al acțiunii în constatare nefiind de natură a conserva dreptul pretins de ultima parte. Înalta Curte observă că din economia textelor legale incidente în cauză (a căror aplicabilitate va fi expusă în cadrul analizei criticilor de nelegalitate ce vizează fondul cauzei) exercitarea dreptului de preemțiune este anterioară vânzării la licitație publică, astfel încât tipurile de acțiuni enumerate de recurenta-pârâtă ca putând fi formulate nu ar putea asigura pentru intimata-reclamantă o exercitare a dreptului pretins prin acțiune.

Cu privire la fondul cauzei se impune analiza mai întâi a criticii referitoare la actul normativ sub imperiul căreia se situează soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă.

Înalta Curte reține că la momentul dispunerii măsurii confiscării speciale a imobilului ce face obiectul litigiului de față era în vigoare O.G. nr. 14/2007. Acesta este momentul temporal care a dat naștere dreptului intimatei-reclamante de acces la procedura de valorificare a imobilului.

Se mai reține că potrivit art. 3 din Legea nr. 216/20016 bunurile imobile confiscate aflate în procedura de valorificare prin licitație publică la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt supuse prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 până la finalizarea procedurii de licitație publică, alin. (2) al aceluia articol stabilind că dacă procedura de valorificare prin licitație publică nu se finalizează cu adjudecarea bunului imobil, acesta intră sub incidența prevederilor prezentei legi.

Împrejurarea că ulterior pronunțării deciziei penale de confiscare s-a inițiat o procedură de valorificare a imobilului este statuat cu autoritate de lucru judecat într-o serie de litigii anterioare desfășurate între părțile prezentului litigiu. Înalta Curte reține sub acest aspect litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, soluționat prin sentința civilă nr. 5377/04.10.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 3976/11.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal, prin care autoritățile competente au fost obligate la emiterea deciziei privind compunerea comisiei de evaluare a imobilului, precum și litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, soluționat prin sentința civilă nr. 4017/16.06.2016, definitivă prin decizia civilă nr. 3129/19.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus anularea deciziei privind componența comisiei de evaluarea a imobilului și a celei vizând stabilirea valorii acestuia. În ambele litigii actul normativ avut în vedere de instanțe în analiza temeiniciei cererii reclamantei (intimată-reclamantă în prezentul litigiu) a fost reprezentat de O.G. nr. 14/2007, sub imperiul acestei norme instanțele statuând în mod definitiv că reprezentantul reclamantei are dreptul să participe prin la comisia de evaluare a imobilului și la procedura declanșată în vederea valorificării.

În consecință, în speță, așa cum în mod legal a reținut și instanța de apel, sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 216/2016 în sensul că fiind în derulare o procedură inițiată în baza O.G. nr. 14/2007, aceasta va continua sub imperiul aceluiași act normativ, noua lege fiind aplicabilă doar în măsura în care procedura de licitație s-ar fi finalizat fără valorificarea bunului. În litigiul de față nu s-a dovedit că procedura, astfel cum a fost demarată în temeiul O.G. nr. 14/2007, s-ar fi finalizat, cu consecința nevalorificării bunului prin licitație publică pentru a deveni incidente dispozițile noului act normativ.

În contextul celor reținute anterior, este înlăturată și critica recurentei-pârâte AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ vizând greșita soluționare a apelului incident prin prisma excepției de prematuritate.

Înalta Curte reține că procedura reglementată de O.G. nr. 14/2007 nu se rezumă la etapa vânzării la licitație publică a imobilului confiscat. Ea este mult mai complexă, debutând la momentul în care se emite decizia de constituire a comisiei de evaluare a imobilului, comisie din care face parte, potrivit atât ordonanței, cât și normelor emise în aplicarea ordonanței de guvern, și reprezentantul chiriașului - ca deținător al bunului. Următorul act al procedurii este reprezentat de evaluarea imobilului de către aceeași comisie constituită în primul moment al procedurii, urmat de notificarea de exercitare a dreptului de preemțiune, notificare adresată chiriașului - deținător al bunului. Abia după epuizarea dreptului de preemțiune, în condițiile reglementate în art. 22 alin. (8) și (9) din H.G. nr. 731/2007, se trece la etapa finală a valorificării la licitație publică a imobilului.

Se reține, așadar, legalitatea deciziei de apel și în ce privește soluționarea criticii din apelul incident al părții vizând prematuritatea cererii intimatei-reclamante, din perspectiva inexistenței unei proceduri de valorificare a imobilului în temeiul O.G. nr. 14/2007. Se reține că această procedură a fost declanșată în baza actului normativ menționat, aspect tranșat cu autoritate de lucru judecat în litigiile care s-au desfășurat între părți.

Critica recurentelor-pârâte vizând greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 din perspectiva deținerii de către intimatei-reclamante a unui contract de închiriere valabil la momentul confiscării imobilului nu poate fi reținută.

Într-un prim aspect se reține autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 4017/16.06.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal (considerente decisive, întrucât explicitează și susțin dispozitivul respectivei hotărâri) prin care se motivează temeinicia cererii reclamantei de la acel moment prin raportare la prevederile art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007, reținând ca dovedită calitatea de deținător al imobilului confiscat - respectiv locator care deține folosința acestuia.

Întrucât nu se poate aprecia în mod definitoriu asupra identității între criticile din memoriile de recurs și cele formulate în litigiul menționat anterior, Înalta Curte va proceda la analiza acestora.

Astfel, este înlăturată critica vizând ignorarea principiului specialia generalibus derrogant, vizând aplicarea prioritară a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 față de dispozițiile art. 1182 C. civ. din 1864. Înalta Curte reține că nu se poate stabili un raport în sensul invocat de recurenta-pârâtă STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE între cele două texte legale. Potrivit art. 1182 C. civ. din 1864, înscrisul sub semnătură privată este opozabil terților din ziua în care s-a înscris într-un registru public. Împrejurarea că Legea cadastrului prevede înscrierea în cartea funciară a contractului de locațiune nu are valoarea de înlăturare a aplicabilității dispoziției din C. civ. din 1864 în baza raportului special - general. Legea nr. 7/1996 reglementează doar o nouă modalitate prin care se realizează opozabilitatea contractului de locațiune față de terți, actul normativ neconținând nicio prevedere expresă care să înlăture de la efectul opozabilității față a terți a actului sub semnătură privată înscris într-un alt tip de registru public. Din această perspectivă, în mod legal a reținut instanța de apel că intimata-reclamantă a dovedit deținerea unui titlu ce îi conferă drepturi rezultând din procedura de valorificare a imobilului confiscat, urmare a faptul că actul - înscris sub semnătură privată a fost făcut public prin înscrierea sa la Oficiul Registrului Comerțului și la administrația financiară; aceste înscrieri sunt efectuate în registre publice, fiind respectată cerința impusă de art. 1182 C. civ. din 1864.

Pe de altă parte, criticile recurentelor-pârâte întemeiate pe neînscrierea contractului de închiriere exhibat de intimat-reclamantă nu conduce la aprecierea nevalabilității acestuia. Legea nr. 7/1996 nu impune caracterul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară ci doar pe cel declarativ, în vederea realizării publicității drepturilor reale imobiliare, precum și a tuturor situațiilor juridice în legătură cu aceste drepturi.

În consecință, în mod legal instanța de apel a reținut deținerea de către intimata-reclamantă a unui titlu valabil de închiriere cu privire la imobilul în cauză, în condițiile în care valabilitatea acestuia nu a fost contestată, instanțele de judecată nestatuând cu privire la un asemenea aspect.

Înalta Curte reține totodată că în speță, față de procedura aplicabilă, instituțiile implicate în valorificarea bunurilor confiscate nu au poziția unui terț față de deținătorul bunului confiscat. Ele acționează doar în virtutea abilitării legale pentru valorificarea unor asemenea tipuri de bunuri, în procedură legiuitorul recunoscând dreptul de participare și acelui deținător al bunului care exhibă un titlu valabil pentru deținere la momentul confiscării. Or, în lipsa contestării în justiție a contractului de închiriere invocat de intimata-reclamantă astfel încât să se constate pe calea unei judecăți că respectivul titlu este afectat de vicii sau nulități, dispunându-se în consecință, el se bucură de prezumția de validitate fiind suficient, în condițiile H.G. nr. 731/2007, pentru a permite intimatei-reclamante participarea la procedura de valorificare.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la greșita aplicare a legii din perspectiva deciziei penale nr. 888/2014 care a dispus confiscarea imobilului liber de orice sarcini. Trecând peste diferența terminologică și de conținut între "sarcină" și "contract de locațiune" (recunoscută, de altfel chiar de legiuitor, care vorbește de sarcini, dar și de contract de locațiune), interpretarea dată de recurentele-pârâte ar goli, practic, de conținut normele procedurii de valorificare a bunurilor imobile confiscate, în sensul că niciodată nu ar mai exista un deținător al bunului care să facă parte din comisia de evaluare, niciodată nu ar mai exista un deținător - chiriaș al imobilului căruia să i se adreseze oferta pentru exercitarea dreptului de preemțiune. Este evident că legiuitorul nu a asimilat noțiunii de "liber de orice sarcini" și contractul de închiriere, întrucât într-o asemenea situație nu ar mai fi reglementat procedura de valorificare cu recunoașterea pentru chiriaș a dreptului de preemțiune.

Din această perspectivă, sunt nerelevante pasajele redate din decizia penală nr. 888/2014, pasaje care au în vedere situația sarcinilor de tipul ipotecii care ar afecta imobilul confiscat, nefiind extinsă aprecierea și asupra contractelor de închiriere.

Criticile recurentelor-pârâte vizând analiza valabilității contractului de închirierea din perspectiva dispozițiilor art. 1819 C. civ. nu sunt fondate în condițiile în care actul juridic este suspus prevederilor C. civ. din 1864. În consecință nu se poate reține o greșită aplicare a normei legale în condițiile în care aceasta nu este incidentă în cauză.

Este înlăturată și critica vizând nedeținerea de către intimata-reclamantă a unui titlu care să îi confere exercițiul drepturilor reglementate în procedura de valorificare, motivată de încetarea contractului de închiriere. Relevant pentru nașterea drepturilor intimatei-reclamante este existența titlului la momentul în care se dispune confiscarea specială a bunului. Înalta Curte reține sub acest aspect că procedura de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea statului, inclusiv prin măsura confiscării speciale, este una reglementată cu celeritate. Se are în vedere termenele scurte stabilite prin lege prin care se reglementează această procedură. Astfel, potrivit art. 6 din O.G. nr. 14/2007, deținătorul bunului este obligat să predea bunul confiscat autorităților competente în termen de 10 zile de la comunicarea documentului care constituie titlul de proprietate al statului; de asemenea, evaluarea imobilului se efectuează în termen de 21 de zile de la preluare. Împrejurarea că în speță procedura declanșată la nivelul anului 2015 nu a fost finalizată până în prezent nu poate fi imputată intimatei-reclamante al cărei contract de închiriere a expirat, fiind în imposibilitate de a acționa în vedere prelungirii efectelor acestuia, tocmai din cauza confiscării.

Nu poate fi reținută nici critica vizând inexistența unui contract de închiriere, dedusă din neînscrierea în cartea funciară a contractului de închiriere, cu consecință reducerii termenului de închiriere la 3 ani și, deci, cu nedeținerea unui titlu la momentul dispunerii confiscării speciale. Înalta Curte reiterează că în cazul confiscării unor bunuri în procesul penal statul nu are poziția unui terț, ci de autoritate investită legal cu atribuția de preluare și valorificare a respectivului bun. Prevederea legală invocată de recurentele-pârâte nu este aplicabilă în speță, ea fiind instituită cu scopul de a proteja atât pe chiriașul, chiar nediligent care nu a înscris locațiunea în cartea funciară, cât și pe noul proprietar al bunului dat în locațiune, proprietar ce își justifică această calitate prin încheierea unui act translativ de proprietate cu cel care a constituit locațiunea. Soluția legislativă a vizat atât respectarea dreptului noului proprietar de a se bucura de bunul dobândit, dar și protejarea locatarului, acesta fiind scopul instituirii limitării duratei locațiunii. Însă, prevederea legală nu are aplicabilitatea dată de recurentele-pârâte, în sensul calculării termenului locațiunii astfel redus de la momentul încheierii contractului de locațiune, ci el obligă pe noul proprietar să respecte locațiunea constituită de vechiul proprietar pentru un termen maxim de 3 ani de la momentul în care a dobândit proprietate, indiferent de durata efectivă care ar mai fi fost stabilită prin contractul de locațiune.

Pentru toate considerentele arătate, constatând legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele-pârâte DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei nr. 306 A din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A. și intimata-pârâtă B. ȘI COMPANIA B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2020.