ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1854/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07 august 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L., C. S.A., D. și E., a solicitat să se constate că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 3868 mp situat în București, strada x nr. 153-155, având nr. cadastral x înscris în cartea funciară nr. x a UAT S6 București, imobil dobândit prin licitație publică la data de 15.03.2016 conform procesului-verbal de licitație nr. x din 15.03.2016 al ANAF-DGRFP București - AFPS6 și a procesului-verbal de adjudecare nr. x din 18.03.2016 în cadrul dosarului execuțional nr. x al ANAF-DGRFP București-AFPS6; să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii mențiunilor efectuate în cartea funciară cu privire la litigiul ce a format obiectul dosarului civil nr. x/2014; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 30 august 2017, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a VI-a civile a Tribunalului București și s-a declinat cauza la una din secțiile civile nr. III - V din cadrul Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1825 din 21 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea și a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 3868 mp situat în București, str. x, având număr cadastral x înscris în CF nr. x dobândit prin procesul-verbal de adjudecare nr. x/18.03.2016 în cadrul dosarului execuțional nr. x al ANAF-DGRFP București - AFPS6; a respins cererea privind rectificarea cărții funciare, ca neîntemeiată; a obligat pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 11791,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1534 A din 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1825/21.09.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta C. S.A..

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

A întemeiat recurenta calea de atac pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte:

4.1. Instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 430 alin. (4) și art. 634 din C. proc. civ., fără a le raporta la dispozițiile art. 651 alin. (4) din același cod, potrivit cu care instanța de executare pronunță o încheiere executorie și la dispozițiile art. 227 alin. (1) și art. 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel a consolidat, ca și instanța de fond, dreptul reclamantei de proprietate asupra imobilului, deși acesta a fost constituit în procedura de executare fiscală desfășurată cu privire la un bun ce nu se afla în proprietatea debitorului urmărit - pârâta B. S.R.L..

Aceasta întrucât, la data adjudecării fiscale (18.03.2016), fusese anulată publicația de vânzare imobiliară nr. 129/25.03.2014 și toate actele de executare subsecvente efectuate în cadrul dosarului de executare în care B. S.R.L. a fost declarat adjudecatar, prin sentința civilă nr. 2263/25.03.2015, executorie conform dispozițiilor art. 651 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin urmare, au fost nesocotite dispozițiile art. 227 alin. (1) și art. 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, conform cărora sunt supuse executării silite bunurile imobile aflate în proprietatea debitorului, precum și principiul de drept conform căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși.

Lipsa caracterului definitiv al sentinței de anulare a titlului pârâtei B. S.R.L. nu îndreptățea instanța de apel să consolideze titlul reclamantei, în condițiile în care era deja pronunțată și depusă la curtea de apel decizia civilă nr. 1590A/18.04.2016, prin care sentința sus-menționată a rămas definitivă.

4.2. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 250 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, art. 849 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 901 din C. civ.

A susținut recurenta că anularea actului de adjudecare al pârâtei B. S.R.L. a fost determinată de nulitatea actelor de executare care au stat la baza adjudecării imobilului, întrucât constatarea incorectitudinii prețului de vânzare la licitație menționat în publicația de vânzare contestată și anularea, pe cale de consecință, a acesteia, au influențat toate actele de executare ulterioare.

Întrucât contestația la executare se afla pe rolul instanței la data întocmirii procesului-verbal de licitație, care a consemnat adjudecarea bunului în favoarea B. S.R.L., nu se impunea contestarea separată a acestuia, câtă vreme contestația la executare a purtat și asupra actelor subsecvente primei publicații de vânzare contestate.

Instanța de apel a confirmat motivarea instanței de fond asupra bunei-credințe a reclamantei, în adjudecarea bunului presupus a fi fost în proprietatea B. S.R.L. la data licitației din dosarul de urmărire fiscală, deși, la data adjudecării acestuia, hotărârea prin care se anulase titlul presupusului proprietar era pronunțată și a rămas definitivă după o lună de la data adjudecării fiscale în favoarea reclamantei.

Or, a susținut recurenta, nici reclamanta și cu atât mai puțin pârâta B. S.R.L., care a fost parte în dosarul în care i-a fost anulat titlul, nu au fost de bună-credință și nu și-au exercitat responsabil drepturile și obligațiile civile.

În condițiile în care titlul B. S.R.L. a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă depusă în dosar, instanțele de fond și apel nu erau îndreptățite, în opinia recurentei, să constate că reclamanta A. S.R.L. este titulara dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 iunie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 24 septembrie 2020, preschimbat ulterior la data de 16 septembrie 2020.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca legală.

În susținerea poziției sale procesuale, intimata a arătat că dispozițiile art. 901 din C. civ. care reglementează dobândirea cu bună-credință a unui drept tabular se completează cu cele ale art. 849 din C. proc. civ. care la alin. (2) stabilește că, în termen de o lună de la data înscrierii adjudecării în cartea funciară, debitorul sau terțul dobânditor ori creditorii următori și orice altă persoană interesată potrivit mențiunilor din cartea funciară vor putea ataca procesul-verbal de licitație pe cale de contestație la executare, iar potrivit art. 860 din C. proc. civ. orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat este definitiv stinsă; în cazul imobilelor înscrise pentru prima dată în cartea funciară, în condițiile art. 829 alin. (2), cererea de evicțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

Or, intimata și-a înscris provizoriu dreptul în cartea funciară la data de 25.03.2016 și și-a intabulat dreptul de proprietate la data de 05.05.2016. Contestația la executare, ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 6 București, nu era notată în cartea funciară, iar drepturile recurentei erau radiate din cartea funciară. Mai mult, nu era notată nici urmărirea silită ce a făcut obiectul dosarului x/2014 și nici dreptul de ipotecă al recurentei, ambele notări fiind radiate prin cererea nr. x/30.03.2015. Anterior, prin sentința civilă nr. 2263/25.03.2015 a Judecătoriei Sectorului 6, definitivă prin decizia civilă nr. 1590A din 18.04.2016 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost anulat titlul de proprietate (actul de adjudecare) al debitorului urmărit silit - B. S.R.L..

Cu referire la efectele sentinței civile nr. 2263/25.03.2015, intimata a susținut că recurenta ignoră faptul că, pe de o parte, nu s-a dispus și întoarcerea executării silite, astfel că sentința nu conține dispoziții executorii și, în plus, nu era definitivă, iar, pe de altă parte, recurenta nu a notat în cartea funciară nici litigiul și nici sentința respectivă, nu a solicitat rectificarea cărții funciare, ori anularea titlului de proprietate al intimatei, nu a promovat vreo contestație la executare privind acest titlu, astfel încât nu i se poate imputa intimatei necunoașterea litigiului invocat de recurentă, fiind de bună-credință la momentul dobândirii bunului.

A mai susținut intimata că a dobândit bunul la licitație publică, cu convingerea că a participat la o procedură legală. Deși în cadrul procedurilor de executare silită, inclusiv în cea fiscală, nu se pune neapărat problema bunei sau relei credințe a adjudecatarului, ci aceea a legalității actelor de executare silită, totuși aceasta a fost de bună-credință la momentul adjudecării bunului, în condițiile art. 901 din C. civ.

Ca atare, instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 430 alin. (4), art. 634 și art. 651 alin. (4) din C. proc. civ., atunci când a reținut că sentința nu conținea dispoziții executorii. Anularea unui act de executare și a actelor subsecvente în cadrul dosarului execuțional nu duce automat la întoarcerea executării silite, astfel încât să se poată concluziona că nu s-ar fi putut transmite bunul, întrucât nu era proprietatea debitorului.

Mai mult, chiar dacă sentința ar fi dispus și cu privire la întoarcerea executării silite, fără a fi fost menționată în cartea funciară prin procedura rectificării, s-ar aplica dispozițiile art. 723 din C. proc. civ. cu privire la dobândirea bunului cu bună-credință de către intimată, fapt stabilit cu claritate de instanțele de fond.

Deși recurenta avea dreptul să solicite întoarcerea executării silite și rectificarea cărții funciare, totuși nu s-a prevalat de acest drept, care, în condițiile art. 723 alin. (2) și (3), nu poate fi exercitat în contra adjudecatarilor de bună-credință, cum este și cazul intimatei. De altfel, recurenta nu a promovat o contestație la executare nici în condițiile art. 849 alin. (2).

În continuare, intimata a arătat că anularea actelor de executare dintr-un dosar execuțional nu operează și cu privire la alte acte execuționale dintr-un alt dosar execuțional, cum este și dosarul execuțional fiscal în care intimata a avut calitatea de adjudecatar. În opinia intimatei, se impunea contestarea separată a actelor de executare silită din cadrul dosarului execuțional nr. x, întrucât art. 849 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează tocmai situația premisă din speță.

Cu referire la pretinsa nerespectare a art. 250 alin. (3) din Codul de procedură fiscală privitor la înștiințarea recurentei despre vânzarea silită, intimata a arătat că în mod corect a reținut instanța de apel argumentul că, atât timp cât au fost radiate drepturile recurentei din cartea funciară la data de 30.03.2015, nu exista o asemenea obligație în privința înștiințării despre licitația în urma căreia A. S.R.L. a adjudecat imobilul. Or, art. 849 alin. (2) reglementează clar procedura în asemenea cazuri. Prin înscrierea provizorie în cartea funciară s-a realizat opozabilitatea față de terți, la data de 25.03.2016, a titlului de proprietate al intimatei și astfel s-a dat posibilitatea recurentei să atace aceste acte, aceasta însă neurmând procedura pe care o avea la dispoziție, astfel că sunt nefondate criticile din recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul recurentei-pârâte C. S.A. a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, într-o primă critică, recurenta a invocat nesocotirea prevederilor art. 651 alin. (4) din C. proc. civ. și ale art. 227 alin. (1) și 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, precum și a principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși, întrucât la data adjudecării fiscale a terenului, de către reclamanta A. S.R.L. (18.03.2016), era deja anulat titlul (actul de adjudecare) debitorului urmărit, pârâta B. S.R.L., prin sentința executorie nr. 2263 din 25.03.2015 a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin cea de-a doua critică, recurenta a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 901 din noul C. civ., în privința reținerii bunei-credințe a reclamantei, precum și a prevederilor art. 250 alin. (3) din Codul de procedură fiscală și art. 849 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât contestația la executare, în care a fost pronunțată sentința executorie anterior evocată (rămasă definitivă după o lună de la data adjudecării fiscale în favoarea reclamantei), a purtat și asupra actelor de executare subsecvente primei publicații de vânzare contestate, deci și asupra actului de adjudecare emis în favoarea pârâtei B. S.R.L..

Preliminar examinării propriu-zise a criticilor recurentei, Înalta Curte are în vedere că, prin demersul judiciar declanșat, reclamanta A. S.R.L. a urmărit, în cadrul unei acțiuni în constatare provocatorie, recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 3868 mp situat în București, str. x, aflat în stăpânirea materială a acesteia.

În justificarea calității de proprietar al imobilului litigios, reclamanta a invocat, drept titlu de proprietate, conform art. 254 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, procesul-verbal de adjudecare nr. x/18.03.2016, întocmit în cadrul procedurii execuționale fiscale ce a format obiectul dosarului execuțional nr. x al ANAF-DGRFP București-AFP Sect. 6.

Procedura execuțională fiscală a vizat-o - în calitate de debitor urmărit - pe pârâta B. S.R.L. care, la rândul său, a dobândit terenul prin adjudecare la licitație publică, potrivit actului de adjudecare nr. 129/23.06.2014, întocmit în cadrul procedurii execuționale de drept comun ce a format obiectul dosarului de executare silită nr. x/2014 al SCPEJ F..

Actele de executare întocmite în dosarul de executare silită anterior menționat au făcut obiectul contestației la executare formulată de recurenta din prezenta cauză, C. S.A., înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă sub nr. x/2014 și soluționată prin sentința civilă nr. 2263/25.03.2015 (definitivă prin decizia nr. 1590A/18.04.2016 a Tribunalului București, secția a III-a civilă), în sensul admiterii contestației la executare și al anulării publicației de vânzare imobiliară nr. 129/25.03.2014 și a actelor de executare subsecvente efectuate în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2014.

Sancțiunea anulării a vizat, așadar, și actul de adjudecare ce constituia titlul debitorului urmărit silit în procedura execuțională fiscală, aspect reținut cu efect de lucru judecat, atașat considerentelor decizorii ale hotărârilor judecătorești pronunțate atât în primă instanță, cât și în apel, în dosarul civil nr. x/2014

Luând în analiză primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei prin care s-a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 651 alin. (4) din C. proc. civ. și ale art. 227 alin. (1) și art. 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, precum și a principiului de drept anterior redat, argumentându-se că, la data adjudecării fiscale a imobilului de către reclamantă, fusese deja anulat titlul de proprietate al debitorului urmărit silit, printr-o hotărâre de primă instanță executorie, rămasă definitivă la o lună după adjudecare.

De necontestat, nemo dat quod non habet. Această regulă generală, ce ține de siguranța circuitului civil, consacrată expres de art. 17 alin. (1) din noul C. civ., potrivit cu care "Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși", își găsește o aplicație particulară în cazul vânzării silite a bunurilor imobile din cadrul procedurii execuționale fiscale, putând fi urmărite silit, fără îndoială, numai acele bunuri "proprietate a debitorului", conform dispozițiilor art. 227 alin. (1) și art. 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, pretins a fi fost încălcate prin decizia recurată.

Construcția argumentativă propusă de recurentă pornește de la ideea că titlul de proprietate al debitorului urmărit fiscal (actul de adjudecare nr. 129/23.06.2014) a fost anulat printr-o hotărâre executorie, în sensul dat de art. 651 alin. (4) din C. proc. civ., și, reținându-se împrejurarea că un atare efect s-a produs la data pronunțării (25.03.2015), deci anterior întocmirii procesului-verbal de adjudecare din 18.03.2016, care constituie titlul ce fundamentează pretenția reclamantei, se conchide în sensul că aceasta nu ar fi putut dobândi legal un imobil care nu mai era în proprietatea debitorului urmărit.

În alți termeni, recurenta susține că nu mai putea avea loc un transfer de proprietate de la debitorul B. S.R.L. la adjudecatarul A. S.R.L., prin vânzare silită, cu atât mai mult cu cât rămânerea definitivă, ulterioară, a hotărârii date în contestația la executare a fost probată în fața instanței de apel din litigiul pendinte.

Este adevărat că sentința civilă nr. 2263/25.03.2015 se bucură de caracterul executoriu recunoscut prin dispozițiile art. 651 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cu care "Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare".

Întrucât această hotărâre este pronunțată într-o contestație la executare, materie în care legiuitorul nu a reglementat o asemenea excepție de la regula caracterului executoriu al hotărârii date în primă instanță, Înalta Curte reține aplicabilitatea regulii edictate de norma legală sus-redată.

Așadar, în acord cu susținerea recurentei, Înalta Curte reține că executorialitatea hotărârii judecătorești prin care s-a anulat titlul debitorului a avut a se consuma încă de la momentul pronunțării soluției de primă instanță, moment plasat în timp anterior adjudecării fiscale.

Deopotrivă, însă, Înalta Curte are a reține că atributul executorialității hotărârii de primă instanță (care nu se grefează, în mod necesar, doar pe situația acelor hotărâri ce constituie un titlu executoriu propriu-zis, în sensul de a conține dispoziții susceptibile de executare silită) nu poate fi analizat decât în legătură cu alte efecte, la fel de importante, și anume: efectul general al autorității de lucru judecat consacrat de art. 430 din C. proc. civ., efectul specific al întoarcerii executării, prin restabilirea situației anterioare, consacrat de art. 723 și urm. din același cod, și, mai cu seamă, efectul translativ de proprietate și efectul purgic al adjudecării, consacrate de art. 857 din C. proc. civ. drept principalele consecințe ale actului de adjudecare.

Din unghiul de analiză al acestei necesare corelări, Înalta Curte are a observa argumentul corect al instanței de apel, care a evidențiat autoritatea de lucru judecat, doar provizorie, de care se bucura hotărârea dată în contestația la executare, la momentul adjudecării la licitație publică în dosarul fiscal, ceea ce nu permitea a se susține, cu temei, că bunul nu se mai afla în patrimoniul debitorului.

Mai mult decât atât, este corectă apărarea intimatei reclamante, în sensul că măsura anulării tuturor actelor de executare silită din dosarul execuțional nr. x/2014 (deci inclusiv a actului de judecare al debitorului) nu a fost însoțită și de o dispoziție privind întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia.

Întrucât, în cazul în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, regula restitutio in integrum nu poate fi incidentă decât la cererea celui interesat, nu și din oficiu, fie în cadrul respectivului proces, fie pe cale separată, în condițiile și cu procedura prescrise de art. 723 - 724 din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei, în sensul existenței unei imposibilități de dobândire a bunului de către reclamantă prin adjudecare la licitație publică, pe motiv că respectivul bun nu ar mai fi făcut parte din patrimoniul debitorului urmărit silit în procedura execuțională fiscală.

În plus și în mod determinat, Înalta Curte are în vedere cele două efecte principale pe care le produce adjudecarea unui imobil la licitație publică în cadrul urmăririi silite, consacrate de art. 857 din C. proc. civ., și anume transmiterea dreptului de proprietate de la debitor la adjudecatar și purgarea imobilului de sarcini.

Or, în condițiile în care la data întocmirii actului de adjudecare al reclamantei, titlul (actul de adjudecare) debitorului urmărit silit era anulat prin hotărâre judecătorească executorie, însă nu și definitivă, iar măsura desființării acestuia nu a fost însoțită și de dispoziția întoarcerii executării, prin restabilirea situației anterioare, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei, că decizia instanței de apel, prin care a fost validată soluția instanței de fond, de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantei, dobândit prin efectul adjudecării, nu înfrânge, nicidecum, principiul de drept nemo dat quod non habet și nici dispozițiile Codului de procedură fiscală (art. 227 alin. (1) și art. 242 alin. (1) care transpun această regulă - specifică înstrăinării consensuale - în materia vânzării silite imobiliare prin intermediul executorilor fiscali.

Prin urmare, criticile recurentei subsumate primului motiv de recurs sunt nefondate.

Examinând, în continuare, cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia.

Astfel, susținând că reținerea bunei-credințe a reclamantei este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 901 din C. civ., purtând denumirea marginală "Dobândirea cu bună-credință a unui drept tabular", recurenta își întemeiază critica pe argumentul că, la data adjudecării fiscale, era deja pronunțată o hotărâre judecătorească de anulare a titlului presupusului proprietar, debitorul urmărit silit în dosarul execuțional fiscal.

Recurenta ignoră, însă, circumstanțele concrete din litigiul pendinte, în sensul că dobândirea terenului de către reclamantă s-a realizat în cadrul procedurii speciale a adjudecării la licitație publică. Or, în cazul vânzării silite a bunurilor imobile, prin derogare de la regulile de drept comun instituite de noul C. civ., dreptul de proprietate se dobândește de adjudecatar prin efectul adjudecării, iar nu prin înscrierea în cartea funciară.

Mai mult decât atât, instanța de apel a argumentat detaliat împrejurările de fapt pe baza cărora a dedus prezumția de bună-credință a reclamantei, în privința căreia a reținut că nu s-a făcut dovada contrară, fiind expuse în acest sens, în cadrul raționamentului logico-juridic, aspectele conform cărora dreptul de proprietate al reclamantei adjudecatar a fost înscris provizoriu în cartea funciară la data de 25.03.2016 și intabulat la data de 5.05.2016, în contextul în care la data înregistrării cererii de înscriere în cartea funciară erau radiate, în baza cererii nr. x/30.03.2015, notările referitoare la urmărirea silită ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 129/2014 și la dreptul de ipotecă al recurentei.

Se mai cuvine a se observa și faptul că, potrivit dispozițiilor art. 849 din C. proc. civ., procesul-verbal de licitație, ce constituie titlul de proprietate al reclamantei, putea fi atacat de către persoanele interesate în termen de o lună de la data înscrierii adjudecării în cartea funciară.

În cauză, recurenta, ce se pretinde persoană interesată/vătămată prin executarea silită fiscală, nu a supus instanței, în termenul legal peremptoriu, prin intermediul contestației la executare, controlul asupra procesului-verbal de adjudecare.

Nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul că formularea contestației la executare, în dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 6 București, a purtat și asupra actelor subsecvente publicației de vânzare nr. 129/28.03.2014, înțelegând prin aceasta o extindere și asupra actelor de executare din următorul dosar execuțional fiscal, nr. x.

Aceasta întrucât, teza recurentei înfrânge efectul autorității de lucru judecat atașat, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., considerentelor cu caracter decisiv cuprinse în sentința nr. 2263/2015 și în decizia nr. 1590A/2016, care relevă în mod clar și lipsit de orice echivoc sfera actelor de executare silită supuse controlului instanței prin intermediul respectivei contestației la executare.

Cu referire la critica prin care recurenta a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 250 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte are a observa că aceasta a fost invocată pur formal, nefiind arătate aspecte concrete cu privire la greșelile de judecată imputate instanței de apel, încadrabile în vreun motiv de nelegalitate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1534 A din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.