ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1459/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 10 august 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, solicitând să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 130 mp și construcție edificată pe acesta și să se dispună rectificarea cărții funciare nr. x (nr. CF vechi x) a sectorului 2 București, în sensul radierii dreptului de proprietate al ANAF asupra imobilului și intabularea dreptului de proprietate al reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 440 din 5 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.: s-a constatat că aceasta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 130 mp (număr cadastral x) și construcția edificată pe acesta (număr cadastral x - C1), înscris în CF nr. x a Municipiului Bucureștii Sector 2 (CF vechi x, nr. cadastral vechi x); s-a dispus rectificarea cărții funciare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate în favoarea ANAF - Activitatea Economică, de sub B5, și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în cotă de 1/1, în baza actului de adjudecare din 29.08.2009, emis de executorul judecătoresc B., în dosarul execuțional nr. x/2009; au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 6197,66 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 2008A din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost admise apelurile formulate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică împotriva sentinței civile nr. 440 din 5 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Bucureștii, secția a V-a civilă; a fost schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 682 din 31 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul formulat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 2008A din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bucureștii, secția a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 1171A din 17 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscala - Activitatea Economică împotriva sentinței civile nr. 440 din 5 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Bucureștii, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta A..

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând decizia pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare către instanța de apel.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a învederat că în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu ignorarea lipsei calității procesuale pasive a acestei părți. Or, calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între persoana pârâtului și acel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății. Prin urmare, era necesar ca reclamanta să justifice nu numai dreptul său de a sta în judecată, dar și obligația pârâtului de a participa la aceeași judecată. Mai mult decât atât, instanța de judecată era obligată, în virtutea principiului rolului său activ, să verifice chiar din oficiu calitatea procesuală a fiecărei părți, rațiunea acestor reguli procesuale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În speța dedusă judecății, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată fără însă a se motiva în drept de ce acesta ar putea fi obligat în raportul juridic. Aceasta, întrucât, conform extrasului de carte funciară depus, în calitate de proprietar al imobilului figurează ANAF - Activitatea Economică. Or, este de principiu că o cerere prin care reclamantul solicită radierea din cartea funciară a unei înscrieri se introduce în contradictoriu cu titularul dreptului înscris.

În consecință, recurentul-pârât a arătat că, în speță, nu există identitate între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și persoana ce poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății, condiție de exercițiu a acțiunii civile, în sensul că nu se probează legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.

De asemenea, recurentul-pârât a criticat hotărârea și în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a capetelor de cerere 1 și 2, precum și admiterea acțiunii pe fondul acesteia.

A susținut că reclamanta a formulat o cerere de constatare a propriului său drept de proprietate, atâta timp cât asupra aceluiași imobil exista un titlu de proprietate având ca izvor sentința penală nr. 114/03.02.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2007, definitivă, fiind intabulat dreptul de proprietate în favoarea ANAF.

În acest context, reclamanta avea deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului său, respectiv o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, fiind inadmisibilă acțiunea în constatare promovată de această parte.

A afirmat că dispozițiile Legii nr. 7/1996 prevăd o procedură specială de contestare a actelor emise de oficiile de cadastru și publicitate imobiliară. Atât timp cât reclamanta nu a urmat până la capăt această procedură, nu poate formula, pe calea dreptului comun, o cerere de radiere din cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză.

Recurentul-pârât a mai arătat că în mod greșit s-a reținut că reclamanta ar fi dobândit în mod licit dreptul de proprietate asupra imobilului, ca și cum modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil de către stat ar fi fost ilicită.

Pe cale de consecință, a învederat că temeinicia pretențiilor reclamantei ar fi putut fi apreciată în mod corect de către instanța de judecată doar în cadrul unei acțiuni în comparare de titluri. Față de cadrul cu care instanța de judecată a fost învestită, aceasta și-a depășit limitele procesuale, lansându-se în aprecieri ce țin de o comparare autentică de titluri.

A criticat și faptul că, în mod eronat, instanța de fond a obligat recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză nu se poate retine o culpă procesuală a acestei părți. Recurentul-pârât nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare către instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a învederat că a criticat hotărârea instanței de fond în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în judecată fără a asigura îndeplinirea procedurii de citare cu ANAF, astfel cum rezultă din considerentele sentinței apelate, unde se reținea că această parte ar fi refuzat primirea corespondenței - cererea de chemare în judecată și înscrisurile atașate.

În cauză, instanța de apel în mod eronat a apreciat, analizând această critică, că partea ar fi trebuit să se înscrie în fals împotriva mențiunii făcute de către agentul procedural, în sensul că "registratura ANAF refuză primirea deoarece nu le aparține dosarul în speță".

Cum fiecare instituție publică are în structura sa o registratură cu atribuții de primire a corespondenței, inclusiv din partea instanțelor de judecată, niciun agent procedural nu poate justifica necomunicarea actelor de procedură pentru motivul că registratura instituției publice ar fi refuzat primirea unei corespondențe transmise de către o instanță de judecată. Ca atare, culpa neîndeplinirii procedurii de citare aparține instanței de fond, care ar fi trebuit să dispună reluarea acesteia, nicidecum să aplice dispozițiile art. 223 alin. (2) C. proc. civ.. Drept consecință, sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., astfel că se impune casarea atât a deciziei civile atacate, cât și a sentinței Tribunalului București și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că a criticat hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a capetelor de cerere 1 și 2, precum și admiterea acțiunii pe fondul acesteia.

A afirmat că reclamanta a formulat o cerere de constatare a propriului său drept de proprietate, atâta timp cât asupra aceluiași imobil exista un titlu de proprietate având ca izvor sentința penală nr. 114/03.02.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2007, definitivă, fiind intabulat dreptul de proprietate în favoarea ANAF.

În acest context, reclamanta avea deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului său, respectiv o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, fiind inadmisibilă acțiunea în constatare promovată de această parte.

A precizat că dispozițiile Legii nr. 7/1996 prevăd o procedură specială de contestare a actelor emise de oficiile de cadastru și publicitate imobiliară. Atât timp cât reclamanta nu a urmat până la capăt această procedură, nu poate formula, pe calea dreptului comun, o cerere de radiere din cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că în mod greșit s-a reținut că reclamanta ar fi dobândit în mod licit dreptul de proprietate asupra imobilului, ca și cum modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil de către stat ar fi fost ilicită.

Pe cale de consecință, a învederat că temeinicia pretențiilor reclamantei ar fi putut fi apreciată în mod corect de către instanța de judecată doar în cadrul unei acțiuni în comparare de titluri. Față de cadrul cu care instanța de judecată a fost învestită, aceasta și-a depășit limitele procesuale, lansându-se în aprecieri ce țin de o comparare autentică de titluri.

A criticat și faptul că, în mod eronat, instanța de fond a obligat recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză nu se poate retine o culpă procesuală a acestei părți. A menționat că recurenta-pârâtă nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovată de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimata A. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 18 noiembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fișa ECRIS.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 mai 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Bucureștii împotriva deciziei civile nr. 1171A din 17 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 23 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelanți și cu privire la soluțiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Totodată, curtea a examinat motivele referitoare la lipsa calității procesuale a Statului Român și la lipsa de procedură cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, reținând că excepțiile invocate prin cererile de apel urmează a fi analizate drept motive de apel întrucât constituie, de fapt, critici împotriva soluției date de prima instanță acestor chestiuni, în litigiul soluționat prin hotărârea apelată. Această dezlegare nu a fost contestată de către intimata-reclamantă A..

Mai reține Înalta Curte că, în cauză, criticile formulate de pârâți sunt identice, în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a capetelor de cerere 1 și 2, precum și în legătură cu admiterea acțiunii pe fondul acesteia, fiind dezvoltate distinct motive de recurs ce vizează lipsa calității procesuale pasive, de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, respectiv nelegala citare, de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Făcând referire la incidența în cauză a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că în mod greșit cererea de chemare în judecată a fost admisă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză. A afirmat că instanța de judecată era obligată, în virtutea principiului rolului său activ, să verifice chiar din oficiu calitatea procesuală a fiecărei părți, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că o astfel de critică se impune a fi examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocându-se greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât prin raportare la dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Potrivit acestui text de lege, "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Se constată că, în cauză, obiectul acțiunii vizează constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului din București, str. x, dobândit în baza actului de adjudecare din 26.08.2009, precum și restabilirea situației de carte funciară în favoarea acestei părți, în contra dreptului înscris în persoana pârâtei ANAF.

Conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, ce nu poate fi reevaluată în recurs, înscrierea privitoare la dreptul de proprietate în cartea funciară în favoarea pârâtei ANAF a fost efectuată în temeiul unor hotărâri pronunțate de instanțe penale, așa cum reiese din extrasul CF pentru informare din 9.05.2017.

Astfel, imobilul în cauză a fost confiscat prin sentința penală nr. 114/03.02.2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1523/11.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, cu modificările aduse prin decizia penală nr. 123/A/19.01.2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (pronunțată în dosarul nr. x/2007). Conform adresei A-VSP 33/2.05.2017, eliberată de ANAF, instituția pârâtă a arătat că imobilul în litigiu intrat în proprietatea privată a Statului Român în temeiul acestor hotărâri judecătorești.

De altfel, anterior, conform mențiunilor existente la data notării în cartea funciară a somației imobiliare (14.05.2009), asupra imobilului proprietatea debitorului C., urmărit silit în baza sentinței penale nr. 966/18.07.2005, erau notate sechestrul asigurător înscris în baza încheierii nr. 86/09.02.2004 în favoarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și sechestrul penal înscris în baza încheierii nr. 18455/22.07.2005 în favoarea Parchetului ICCJ. În procesul-verbal de licitație din 6.07.2009, premergător actului de adjudecare, s-a indicat existența acestor sechestre notate în cartea funciară.

Raportat la cele de mai sus, faptul confiscării imobilului probează calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a soluționat excepția invocată de pârât, acesta fiind cel care poate invoca un titlu de proprietate asupra imobilului.

Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, "Bunurile confiscate sau neridicate în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătorești definitive ori, după caz, definitive și irevocabile".

La rândul său, pârâta ANAF, conform art. 1 alin. (1) din același act normativ, poate valorifica, prin organele de valorificare abilitate, bunurile intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului ("Bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile prezentei ordonanțe de către Agenția Națională de Administrare Fiscală prin organele de valorificare abilitate, dacă prin lege nu se prevede altfel").

Chiar dacă pârâta ANAF apare înscrisă în Cartea funciară a imobilului la rubrica proprietar, această împrejurare nu este de natură a nega dreptul de proprietate al statului dobândit în baza unor hotărâri penale.

În acest context, nu se poate imputa curții de apel că nu a respectat dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., rolul activ în aflarea adevărului neputând fi invocat ca temei al substituirii instanței de judecată în poziția procesuală a unei părți și în apărarea acesteia.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a susținut, prin cererea de recurs, că, în cauză, instanța de apel în mod eronat a apreciat, analizând critica legată de nelegala citare a acestei părți la judecata în fond, că partea ar fi trebuit să se înscrie în fals împotriva mențiunii făcute de agentul procedural - "registratura ANAF refuză primirea deoarece nu le aparține dosarul în speță". Întrucât, în situația de față, culpa neîndeplinirii procedurii de citare aparține instanței de fond, iar judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, se impune aplicarea art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., respectiv casarea deciziei atacate și a sentinței Tribunalului București și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță.

Înalta Curte constată că, referitor la critica vizând nelegala citare în fața primei instanțe a pârâtei ANAF, instanța de apel a reținut că la dosarului de fond se regăsește dovada de înmânare a citației pentru termenul din 31.01.2018, dată la care cauza a fost reținută în pronunțare. În cuprinsul acestei dovezi se regăsesc toate mențiunile legale prevăzute de art. 164 C. proc. civ., inclusiv semnătura și numele persoanei care a primit-o din cadrul Registraturii generale a ANAF. Cu privire la comunicarea cererii de chemare în judecată în cadrul procedurii prealabile, a observat că la dosar fond se află o dovadă de înmânare ce poartă parafa registraturii generale a ANAF și plicul, acestea fiind restituite la dosar cu mențiunea "registratura ANAF refuză primirea deoarece nu le aparține dosarul în speță".

În acest context, curtea a apreciat că mențiunile din procesul-verbal de înmânare privitoare la faptele constatate personal de cel care le-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, iar, în cauză, apelanta ANAF nu a înțeles să se urmeze această procedură și nici nu a invocat o vătămare concretă.

Înalta Curte constată că soluția pronunțată de curte este legală, motiv pentru care nu se va reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În condițiile în care procedura de citare a fost legal îndeplinită la termenul din 31.01.2018, dată la care părțile au putut pune concluzii asupra cererii de chemare în judecată și pricina a fost reținută în pronunțare, iar pârâta nu a invocat, la acel moment procesual, o eventuală vătămare generată de necomunicarea legală a actelor de procedură menționate (cererea de chemare în judecată și înscrisuri), în mod legal instanța de apel a considerat că au fost respectate dispozițiile art. 164 C. proc. civ.

De altfel, conform art. 160 alin. (2) C. proc. civ., "Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum și în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată".

Pe de altă parte, astfel cum a reținut și instanța de apel, mențiunile din procesul-verbal de înmânare privitoare la faptele constatate personal de cel care le-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 164 C. proc. civ., iar pârâta nu a urmat o astfel de procedură cu referire la actul procedural pretins vătămător.

Examinând, în continuare, criticile comune formulate de recurenți, Înalta Curte observă că, în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a petitului 1 din acțiune, s-a susținut că intimata a formulat o cerere de constatare a propriului său drept de proprietate, deși asupra aceluiași imobil exista un titlu de proprietate având ca izvor sentința penală nr. 114/03.02.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, definitivă, fiind intabulat dreptul de proprietate în favoarea ANAF. S-a arătat că reclamanta avea deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului său, respectiv o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar nu o acțiunea în constatare.

Această critică nu este fondată, astfel că nu se impune a face aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să îi stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, doar posesor. Tocmai lipsa posesiei titularului dreptului de proprietate justifică utilizarea acestui mijloc de apărare.

În speță, reclamanta nu are la dispoziție o astfel de acțiune, în realizarea dreptului, nefiind îndeplinite condițiile legale cât timp aceasta exercită posesia asupra imobilului ce a constituit obiectul actului de adjudecare.

Raportat la dispozițiile art. 518 din vechiul C. proc. civ., reclamanta afirmă un drept dobândit printr-un act de adjudecare cu privire la un imobil asupra căruia nu poate realiza înscrierea în cartea funciară, spre a beneficia de plenitudinea atributelor acestui drept, deoarece, la acest moment, un alt drept este înscris în cartea funciară. Așadar, dreptul său de proprietate este opozabil față de terți ex lege, formalitățile de înscriere în cartea funciară fiind necesare în ipoteza în care, în calitate de adjudecatar, dorește să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor, împrejurare asupra căreia a statuat anterior Înalta Curte, prin decizia nr. 682 din 31 martie 2021, pronunțată în primul ciclu procesual.

Prin urmare, în situația negării dreptului său de către o altă persoană fizică sau juridică, protecția dreptului afirmat nu poate fi considerată ca fiind în afara oricărui mijloc juridic eficient prin care aceasta să se poată realiza, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a reținut și prin decizia de casare, "neformularea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară nu poate fi opusă reclamantei în acest cadru procesual în care aceasta nu urmărește să dispună de bun, ci să-și conserve dreptul de proprietate".

Cum acțiunea reclamantei vizează cu prioritate constatarea dreptului de proprietate, în contra celui înscris în cartea funciară, iar restabilirea situației de carte funciară este numai consecința constatării dreptului, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a respins criticile ce vizau inadmisibilitatea cererii pendinte din perspectiva art. 35 C. proc. civ.

Recurenții au mai afirmat, cât privește petitul doi al acțiunii, că dispozițiile Legii nr. 7/1996 prevăd o procedură specială de contestare a actelor emise de oficiile de cadastru și publicitate imobiliară, iar atât timp cât reclamanta nu a urmat până la capăt această procedură, nu poate formula, pe calea dreptului comun, o cerere de radiere din cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză.

Nici această critică nu subzistă.

Înalta Curte reține că prin cererea de rectificare a cărții funciare/de radiere a înscrierii efectuate în folosul unui terț, intimata urmărește restabilirea situației de carte funciară în favoarea sa, potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, urmare a constatării existenței dreptului său de proprietate dobândit prin actul de adjudecare.

Or, pentru a putea exercita toate atributele dreptului de proprietate, dobândit prin adjudecare, este necesar ca intimata, aflându-se în imposibilitatea de a proceda la înscrierea dreptului său în cartea funciară, să beneficieze de un remediu procesual pentru conservarea dreptului său, prin formularea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

În legătură cu soluția pronunțată în fond, recurenții au afirmat că în mod greșit s-a reținut că intimata ar fi dobândit în mod licit dreptul de proprietate asupra imobilului, ca și cum modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil de către stat ar fi fost ilicită. Au precizat că temeinicia pretențiilor reclamantei ar fi putut fi apreciată în mod corect de către instanța de judecată doar în cadrul unei acțiuni în comparare de titluri, iar nu în litigiul de față, cu încălcarea limitelor învestirii.

În cauză, instanța de apel a reținut că, față de dispozițiilor art. 518 alin. (1)-(3) din vechiul C. proc. civ. și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data eliberării actului de adjudecare, principalul efect al actului de adjudecare îl reprezintă dobândirea dreptului de proprietate de către adjudecatar, drept de proprietate ce devine opozabil față de terți ex lege, indiferent de îndeplinirea sau nu a formalităților de înscriere în Cartea funciară. Prevederile art. 518 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. reglementează necesitatea parcurgerii respectivelor formalități doar în ipoteza în care adjudecatarul dorește să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor.

Curtea a considerat că dreptul de proprietate dobândit de reclamantă ca efect al adjudecării este opozabil pârâtei ANAF prin efectul legii, fiind preferabil titlului acesteia, indiferent de înscrierea sau nu în cartea funciară, și ca atare, a reținut că prima instanța corect a recunoscut prioritatea reclamantei la înscrierea în Cartea funciară în considerarea opozabilității dreptului de proprietate dobândit prin adjudecare și a dreptului de a obține, prin intabulare, purga sarcinilor asupra imobilului.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat în mod efectiv la o comparare a titlurilor de proprietate invocate de părți, ci a recunoscut drepturile conferite de dispozițiile art. 518 din vechiul C. proc. civ. titularului actului de adjudecare, fără ca prin aceasta să pronunțe o hotărâre nelegală din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, se observă că instanța de apel nu a examinat caracterul licit/ilicit al dobândirii drepturilor invocate de părțile în litigiu, astfel cum susțin recurenții, pentru ca instanța de recurs să fie învestită în mod legal cu un motiv de nelegalitate.

Aceeași situație reține Înalta Curte și în ceea ce privește critica referitoare la obligația instituită de instanța de fond în sarcina pârâților privind plata cheltuielilor de judecată, recurenții neinvocând în recurs apărări legate de nepronunțarea instanței de apel asupra motivului de apel formulat în acest sens.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 1171 A din 17 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 1171 A din 17 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2022.