ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2654/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 31.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., să se constatate dreptul de proprietate privată al acestora asupra imobilului situat în Calea x, București, înscris în cartea funciară nr. x București, și să se dispună rectificarea cărții funciare nr. x București, Sector 1 în sensul intabulării dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea acestora și al radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților asupra aceluiași imobil, cu obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1971 din 20 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., E., F. și D.. A constatat că reclamanții au drept de proprietate asupra imobilului situat în Calea x, sector 2 București, înscris în CF nr. x București. A dispus rectificarea cărții funciare în sensul intabulării dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului și radierii dreptului de proprietate al pârâților, care au fost obligați la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.689,24 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 699 A din 7 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâții C., D., F. și E. împotriva sentinței civile nr. 1971 din 20 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă. Au fost obligați apelanții-pârâți la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 12.000 RON, cheltuieli de judecată în apel. A fost respinsă cererea apelanților-pârâți privind cheltuielile de judecată în apel.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 2489 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C., D., F. și E. împotriva deciziei civile nr. 699A din 7 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în data de 12 mai 2021, sub nr. x/2017*. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1638A din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1971/20.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefundat. A admis apelul formulat de apelanții-pârâți C., D., F. și E., împotriva sentinței civile nr. 1971/20.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017 și, în consecință, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1638A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 1971/20.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cu consecința respingerii apelului declarat de pârâți și admiterea apelului declarat de reclamanți, și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării intimaților-pârâți la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în primă instanță, precum și acordarea cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au învederat că, din perspectiva aplicării priorității înscrierii în cartea funciară și a efectului specific în compararea titlurilor concurente, instanța de apel s-a raportat exclusiv la conceptele de bună-credință și de rea-credință de drept comun, iar nu la conținutul specific al acestora din materia publicității imobiliare, astfel cum au fost stabilite prin art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, instanța de apel încălcând o serie de reguli de procedură care au drept sancțiune nulitatea. Într-o primă critică, subsumată acestui motiv de casare, recurentii au susținut că instanța de apel, contrar art. 501 alin. (1) C. proc. civ., nu a respectat indicația instanței supreme din cuprinsul deciziei de casare, de a face compararea titlurilor prin raportare la ansamblul normativ al principiului qui prior tempore, potior iure, respectiv nu a analizat dacă situația de fapt conducea la aplicarea regulii sau a uneia dintre excepțiile specifice acestui principiu, mai ales cea referitoare la situația dobânditorului ulterior, dar intabulat anterior care cunoștea pe orice altă cale situația reală a dreptului dobândit. Pe de altă parte, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 20 și art. 22 C. proc. civ., întrucât, cu încălcarea principiului rolului activ în aflarea adevărului, nu a dat efect excepției de la principiul priorității efectuării înscrierii în cartea funciară, omițând a analiza apărările în sensul că pârâții au avut cunoștință despre situația reală a drepturilor dobândite de reclamant ce rezultau din titlul de proprietate, dar și din conținutul cărții funciare, fiind încălcat principiul legalității. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a analizat raporturile juridice deduse judecății într-o modalitate sumară, incompatibilă cu exigențele motivării. Astfel, instanța de apel nu a analizat și nu a dat eficiență autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, referitoare la calificarea clauzei din contractul nr. x/2009, ca fiind o condiție rezolutorie, precum și la împlinirea/realizarea condiției rezolutorii, deși acest aspect a fost invocat prin chiar cererea de chemare în judecată, reiterat prin întâmpinarea depusă în apel și prin concluziile scrise depuse cu ocazia rejudecării apelului. De asemenea, din considerentele deciziei nu reiese care sunt motivele pentru care a respins apărările și susținerile reclamanților cu privire la condiția rezolutorie ce afectează contractul nr. x/2019, limitându-se la a analiza exclusiv ipoteza pactului comisoriu în sensul că nici vânzătoarea și nici cumpărătorii-pârâți nu au solicitat rezoluțiunea contractului. Această motivare nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind expus raționamentul judiciar și împrejurările de fapt calificate juridic care au condus instanța la această soluție. Pe de altă parte, prin încălcarea prevederilor art. 1019, art. 1011 și art. 969 din C. civ. de la 1864, respectiv ignorarea desființării de drept a contractului nr. x/2009 prin simpla îndeplinire a condiției rezolutorii, instanța de apel a omis să analizeze apărările reclamanților din cuprinsul concluziilor scrise depuse în rejudecare, reținând nelegal că relevante pentru compararea anteriorității titlurilor sunt datele de emitere a instrumentum probationis cu valoare de titlu de proprietate, iar nu datele de la care acestea produc, respectiv își încetează, efectele juridic, inclusiv încetare de drept și retroactivă ca efect al îndeplinirii condiției rezolutorii a contractului nr. x/2009. Totdată, instanța de apel nu a analizat susținerile reclamanților cu privire la existența unei excepții de la principiul priorității efectuării înscrierii în cartea funciară, dat fiind că intimații-pârâți au avut cunoștință de situația reală a drepturilor dobândite de reclamant și care rezultă din conținutul tilului de proprietate și al cărții funciare. Or, lipsa motivării produce o vătămare gravă a dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ., instanța de control judiciar fiind în imposibilitate de a verifica legalitatea hotărârii. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții au invocat încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin respingerea recursului, dosar în care reclamantul, în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, a solicitat să se constate îndeplinită condiția rezolutorie din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2009 și evacuarea pârâților din apartamentul ce a făcut obiectul respectivului contract. Astfel, recurenții au opinat că au autoritate de lucru judecat considerentele referitoare la clarificarea clauzei din contractul nr. x/2009 ca fiind o condiție rezolutorie, respectiv împlinirea condiției rezolutorii cuprinse în acest contract, autoritate de lucru judecat care a fost invocată încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reiterată în apel și în concluziile scrise depuse în rejudecare. Prin decizia nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, s-a tranșat definitiv chestiunea îndeplinirii condiției rezolutorii, iar reclamantul avea la îndemână calea unei cereri în constatare a dreptului său de proprietate în contradictoriu cu pârâții, ca efect al îndeplinirii condiției rezolutorii din contractul nr. x/2009, astfel că, în rejudecare, instanța de apel era obligată să respecte pe deplin efectele juridice ale considerentelor intrate în autoritatea de lucru judecat (sau cel puțin puterea de lucru judecat). În continuare, recurenții au suținut că dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, iar interpretarea abuzivă și prejudiciabilă a instanței de apel cu privire la situația juridică a imobilului, precum și repunerea în discuție a unei chestiuni litigioase tranșate anterior, aduce atingere principiului securității raporturilor juridice și reprezintă o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcând referire la jurisprudența Curții Europene în materie. Prin nerespectarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța de apel a nesocotit dreptul de proprietate al reclamanților, recunoscut prin sentința civilă nr. 7272/10.05.2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2007, în raport cu care reclamanții dețin un bun cel puțin sub formă de speranță legitimă, aspect ce echivalează cu o privare nelegală de proprietate contrară art. 1 Protocolul 1 CEDO. Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a dat o greșită dezlegare problemelor de drept referitoare la compararea titlurilor și desființarea contractului nr. x/2019, încălcând art. 1019 alin. (1), art. 1011 și art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864. Prin decizia de casare, instanța supremă a hotărât ca, în rejudecare, instanța de apel să se raporteze nu doar la teoria abuzului de drept (cum fusese dată dezlegarea în primul ciclu procesual), ci și să aplice, prin raportare la circumstanțele factuale concrete ale cauzei, criteriile de preferabilitate în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, respectiv anterioritatea titlurilor și a formalității de publicitate imobiliară, și să ia în considerare principiul relativității și opozabilității efectelor actului juridic în general, inclusiv a celui jurisdicțional. Astfel, prin aceste îndrumări, instanța de apel nu a îngrădit posibilitatea instanței de apel de a analiza cauza sub toate aspectele, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, deși din conținutul deciziei de casare rezultă neechivoc că instanța supremă nu a avut în vedere exclusiv criteriul temporal (qui prior tempore potior iure), și, de altfel, nici nu putea să aibă în vedere doar acest criteriu, deoarece compararea titurilor implică în prealabil o analiză calitativă a titlurilor, pentru a determina existența lor valabilă și efectele pe care fiecare titlu le produce, instanța supremă casând decizia pentru ca instanța de apel să analizeze natura efectelor fiecărui titlu de proprietate în comparare și momentul de la care produce efecte. Or, instanța de apel a făcut o confuzie între condiția rezolutorie și pactul comisoriu și, ignorând rezolvarea corectă a acestei chestiuni de drept, tot raționamentul juridic ulterior al instanței a fost incorect, viciat și nelegal, fiind greșită dezlegarea cu privire la natura juridică a efectelor celor două titluri de proprietate, neobservând că, prin mecanismul condiției rezolutorii care afectează titlul pârâților și care s-a împlinit, titlul acestora este desființat automat cu efect retroactiv prin titlul reclamanților (hotărâre judecătorească definitivă), care reprezintă singurul titlu valabil și de necontestat. În acest sens, este irelevantă data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă, deoarece are efect retroactiv, în acest fel fiind desființat și titlul pârâților. În continuare, recurenții au prezentat aspecte din doctrină cu privire la diferența dintre pactul comisoriu și condiția rezolutorie, arătând că instanța de apel, în acord cu dispozițiile art. 1019, art. 1011 și art. 969 din C. civ. de la 1864, trebuia să ia act de operarea de drept a condiției rezolutorii, fără a fi necesară intervenția instanței (spre deosebire de pactul comisoriu), condiție care a determinat desființarea contractului nr. x/2009, precum și să aplice efectul retroactiv al desființării contractului anterior menționat, dacă ar fi stabilit existența unei condiții rezolutorii în contract și să constate că ulterior datei îndeplinirii consiției rezolutorii, pârâții nu mai dețineau niciun titlu de proprietate eficient. În cuprinsul deciziei recurate, s-a reținut greșit că sunt neîntemeiate susținerile reclamanților referitoare la condiția rezolutorie ori la existența pactului comisoriu, iar contractul de care se prevalează pârâții nu este desființat, deoarece părțile nu au cerut rezoluțiunea, fiind astfel apt că producă efectele pentru care a fost încheiat. Această dezlegare încalcă dispozițiile art. 1019, art. 1011 și art. 969 din C. civ. de la 1864, pentru că înlătură toate apărările reclamanților legate de desființarea de drept a contractului nr. x/2009, ca efect al îndeplinirii condiției rezolutorii, și stabilește a fi preferabil acest titlu de proprietate, care și-a încetat efectele retroactiv în concursul cu titlul de proprietate perfect valabil exhibat de reclamanți. O altă ciritică circumscrisă acestui motiv de casare vizează greșita dezlegare a problemelor de drept referitoare la anterioritatea efectuării formalităților de publicitate imobiliară, fiind încălcat art. 28 și art. 31 din Legea nr. 7/1996 și regula de comparare a titlurilor de proprietate bazată pe aceste norme. Astfel cum reiese din ansamblul probator administrat în cauză, inclusiv din extrasele de carte funciară, la momentul încheierii contractului nr. x/2009 de către pârâți, în cartea funciară erau notate antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/28.05.2003 și actul adițional, declarația de achitare integrală a prețului, existența litigiului nr. 776/299/2007, conform încheierilor CF nr. x/2006 și nr. 537/10.01.2007. Or, raportat la dispozițiile art. 883 din C. civ., iar anterior conform Legii nr. 7/1996, pârâții nu se pot apăra susținând că nu au cunoscut mențiunile înscrise în cartea funciară, iar anterior încheierii contractului aceștia cunoșteau și trebuiau să cunoască că, în legătură cu imobilul cumpărat, a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului prin pronunțarea sentinței civile nr. 7272/10.05.2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, o confirmare a acestei împrejurări fiind chiar inserarea clauzei rezolutorii în contractul nr. x/2009. De asemenea, recurenții au criticat greșita aplicare a normelor privind prioritatea înscrierii în cartea funciară, arătând că prin decizia de casare nu s-a limitat dreptul aplicabil, iar instanța de apel trebuia să facă aplicarea deplină, riguroasă și coroborată a normelor incidente și ar fi trebuit să observe că acest criteriu al priorității efectuării formalităților de publicitate imobiliară nu este decât o aplicare a principiilor publicității materiale a cărților funciare și a principiului priorității înscrierilor în cartea funciară, reglementate de art. 28 și art. 31 din Legea nr. 7/1996, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005 și anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. În raport cu aceste texte legale, instanța de apel trebuia să instanța de apel trebuia să țină cont de faptul că la data autentificării contractului nr. x/2009 fusese pronunțată sentința civilă nr. 7272/10.05.2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a admis cererea reclamantului din prezenta cauză. În consecință, din pespectiva priorității înscrierii dreptului lor în cartea funciară, pârâții nu puteau fi considerați de bună-credință față de prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, pe care instanța de apel le-a încălcat prin aplicarea beneficiului înscrierii prioritare unui dobânditor calificat de lege ca fiind de rea-credință și exclus de la aplicarea acestui beneficiu. În mod gresit a considerat instanța de apel că doar abuzul de drept sau frauda la lege a pârâților ar fi blocat aplicarea principiului priorității înscrierii în cartea funciară, întrucât, din continutul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 reiese că buna și reaua-credință au un conținut diferit din perspectiva aplicarii acestui beneficiu prin comparație cu ipoteza valabilității pe fond a actului de dobândire a dreptului. Or, prin decizia de casare, Înalta Curte a înlăturat aplicarea principiului bunei-credințe strict din perspectiva stabilirii acestuia drept criteriu unic "suficient și adecvat" în operațiunea de comparare a titlurilor, astfel că instanța de recurs nu a blocat verificarea si aplicarea cerinței bunei-credințe în interiorul criteriului priorității înscrierii drepturilor în cartea funciară pentru că a solicitat instanței de apel să procedeze la aplicarea în ansamblu a acestui criteriu de comparare a titlurilor de proprietate, adică inclusiv cu ansamblul condițiilor sale de aplicare, printre care se regăsește și cerința bunei-credințe a dobânditorului care efectuează primul înscrierea în cartea funciară. În consecință, recurenții au opinat că decizia recurată este nelegală și sub aspectul încălcării principiilor stabilite prin art. 28 si 31 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora doar dobânditorul de bună-credință ar fi putut invoca în beneficiul său înscrierea prioritară a dreptului său în cartea funciară, iar, prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, pârâții sunt de rea-credință din moment ce au cunoscut situația reala și completă a dreptului de proprietate asupra imobilului și, cu toate acestea, în mod nelegal, instanta de apel le-a acordat beneficiul priorității întabulării dreptului în cartea funciară. O altă critică a recurenților a vizat greșita dezlegare a problemelor de drept referitoare la momentul la care a operat transferul proprietății între autoarea comună și reclamanți, fiind încălcate dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1077 și art. 1171 C. civ. de la 1864 și cele ale art. 26 și 29 din Legea nr. 7/1996. În acest sens, recurenții au opinat că o comparare a titlurilor din perspectiva datei dobândirii dreptului de proprietate devine inutilă, raportat la mecanismul condiției rezolutorii, fiind nelegal modul în care instanța de apel a soluționat aspectul privind data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanți prin sentința care a suplinit consimțământul promitentei-vânzătoare. Astfel, instanța de casare a stabilit că instanța de apel trebuie să stabilească natura efectelor juridice - constitutive/translative - ale titlurilor de proprietate ale părților și momentul de la care s-au produs aceste efecte juridice și, totodată, să țină seama și de principiile relativității și opozabilității efectelor actului juridic în general, inclusiv a actului jurisdicțional. Or, instanța de apel a apreciat greșit că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții are efect translativ al dreptului de proprietate, iar sentința civilă de care se prevalează reclamanții are efect constitutiv de drepturi întrucât prin această hotărâre judecătorească nu s-au confirmat drepturi preexistente, pentru ca reclamanții să fi putut invoca un drept de proprietate în patrimoniul lor numai de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv din anul 2010, care este ulterioară încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții. Raportat la considerentele instanței de apel, recurenții au arătat că, sub un prim aspect, din perspectiva clasificării acțiunilor prin raportare la scopul material urmărit de către reclamant, acțiunea care ține loc de contract de act autentic este o acțiune în constituire de drepturi, efectul constitutiv de drepturi al hotărârii pronunțate într-un astfel de litigiu se opune în interiorul acestei clasificări efectului declarativ pe care îl produc acțiunile în realizare sau în constatare de drepturi care produc efect retroactiv prin acestea din urmă doar statuându-se asupra unor drepturi preexistente. Însă, sub un alt aspect, prin raportare la criteriul clasificării actelor juridice de drept material în acte constitutive, acte translative și acte declarative, recurenții au învederat că atât contractul nr. x/2009, cât și sentința nr. 7272/10.05.2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, sunt acte translative de drepturi și produc efecte ex nunc. Au mai criticat recurenții greșita aplicare a principiului qui prior tempore, potior iure, întrucât dreptul material aplicabil momentului de la care a operat transferul proprietății trebuia cercetat și aplicat de către instanța de apel prin raportare la îndrumarea instanței de casare care a făcut trimitere la art. 969, art. 1073 și art. 1077 din C. civ. de la 1864, coroborat cu normele complementare din Legea nr. 7/1996 în forma aplicabilă ulterior modificărilor adoptate prin Legea nr. 247/2005 și anterior modificărilor generate de intrarea în vigoare a Noului C. civ. Contrar celor reținut de instanța de apel, momentul la care a avut loc transferul proprietății dintre autoarea comună, G. și reclamantul A. este momentul pronunțării sentinței civile nr. 7272/10.05.2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar nu deciziile ulterioare prin care sentința a rămas definitive și irevocabilă, care nu au avut ca și consecință decât consolidarea tilului cu efect retroactiv, fiind fără relevanță datele la care au fost pronunțate deciziile din apel și recurs.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți C., D., F. și E. au depus întâmpinare, în 16 martie 2022, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat. După o scurtă expunere a situației de fapt, intimații-pârâți, în susținerea excepției inadmisibilității, au învederat că sunt inadmisibile criticile circumscrise de recurenți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., relative la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, întrucât aceste aspecte nu au fost invocate în calea de atac a apelului, iar recurenții nu au indicat nicio împrejurare din care să rezulte imposibilitatea invocării acestui motiv în termenul prevăzut de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la criticile subsumate de recurenți motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimații-pârâți au susținut că decizia recurată respectă indicațiile instanței de casare, realizând examinarea criteriului de preferabilitate raportat la cronologia notărilor din cartea funciară și la modalitatea de radiere a promisiunii de vânzare-cumpărare. Cu privire la stabilirea naturii efectelor juridice - constitutive/translative - ale titlurilor părților și momentul la care s-au produs aceste efecte juridice, intimații au arătat că instanța de apel a stabilit că, referitor la natura juridică a titlurilor, atât sentința civilă, cât și contractul de vânzare-cumpărare, produc efecte numai între părțile procesului/contractului, conform principiului relativității iar, referitor la examinarea efectelor juridice, instanța de apel a răspuns indicațiilor instanței de casare, examinând efectul translativ al contractului de vânzare-cumpărare și efectul constituitv de drepturi al sentinței civile invocate de recurenți. S-a mai arătat de către intimați că nefondată este și critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate, întrucât instanța de apel a realizat o examinare cuprinzătoare a motivelor de apel prin raportare la dispozițiile instanței de casare și la probatoriul existent în dosar. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimații-pârâți au învederat că, din dezvoltarea acestui motiv de recurs de către recurenți, nu rezultă normele de drept material pretins încălcate de către instanța de apel. Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți în data de 18 martie 2022, astfel cum reiese din dovezile aflate la filele x. În data de 31 martie 2022, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-pârâți, prin care au solicitat respingerea, ca nefondate, a apărărilor și susținerilor din cuprinsul întâmpinării, cu consecința admiterii recursului, așa cum a fost formulat. Referitor la excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare, recurenții au solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, învederând că decizia nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, referitoare la calificarea clauzei din contractul nr. x/2009 ca fiind o condiție rezolutorie, precum și la împlinirea/realizarea condiției rezolutorii, a fost invocată prin chiar cererea de chemare în judecată, reiterată prin întâmpinarea depusă în apel și prin concluziile scrise depuse cu ocazia rejudecării apelului.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 1638A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, în data de 11 mai 2023, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților, când a dispus amânarea cauzei în data de 16 noiembrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este fondat, în considerarea celor ce succedă: Sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale în acest proces, astfel cum au fost acestea stabilite de instanțele fondului, în urma analizei și sintezei probelor care au fost administrate, Înalta Curte reține că doamna G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinația de locuință situat în municipiul București, Calea x, înscris în CF nr. x, în condițiile art. 9 alin. (1) al Legii nr. 112/1995. În perioada interdicției de înstrăinare, stipulate prin art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 drept caz de inalienabilitate temporară, doamna G. încheie, în mod succesiv, în forma înscrisurilor autentice, două promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare,după cum urmează: a) cea dintâi, autentificată sub nr. x/28.05.2003 și modificată prin actul adițional de renegociere preț autentificat sub nr. x/04.08.2003, a fost încheiată cu domnul A., în calitate de promitent-cumpărător, bunul promis fiind imobilul descris anterior, iar prețul convenit fiind de 70.000 USD. Promisiunea bilaterală, actul adițional prin care s-a renegociat prețul vânzării, precum și declarația de achitare integrală a prețului au fost notate în cartea funciară sub C7, conform încheierii nr. x/12.07.2006; b) cea de-a doua promisiune bilaterală de vânzare, autentificată sub nr. x/09.08.2006, a fost încheiată cu domnii F., E. și C., în calitate de promitenți-cumpărători, prețul vânzării promise fiind de 195.000 euro, din care s-a achitat un avans de 135.000 euro; această convenție a fost de asemenea notată în cartea funciară, conform încheierii nr. x/17.08.2006. La împlinirea termenului stipulat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, constatând refuzul proprietarului de a-și îndeplini obligația de a face asumată, promitentul-cumpărător A. formulează o acțiune civilă în justiție, în data de 8 ianuarie 2007, având ca obiect executarea silită a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2003 cu G.. Această acțiune, înregistrată cu nr. x/2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost notată în cartea funciară a imobilului, conform încheierii nr. x/10.01.2007, fiind admisă prin sentința civilă nr. 7272/10.05.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 146A/08.02.2010 a Tribunalul București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 235R/13.05.2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Hotărârea judecătorească irevocabilă a fost notată și ea în cartea funciară a imobilului, conform încheierii nr. x/14.12.2010. În cursul procesului anterior evocat, între momentul pronunțării sentinței civile nr. 7272/10.05.2007 a Judecătoriei Sectorului1 București și momentul rămânerii definitive a acesteia, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.10.2009 la BNP H., între vânzătoarea G. și cumpărătorii pârâți F., E. și C. (căsătorit cu D.), având ca obiect imobilul litigios promis. În considerarea acestui contract de vânzare-cumpărare, prin încheierea de carte funciară nr. x/20.10.2009, s-a dispus întăbularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea cumpărătorilor mai sus numiți. În aceste circumstanțe, în anul 2017, A., împreună cu soția sa, doamna B.-în calitate de reclamanți-în contradictoriu cu pârâții F., E., C. și soția D., promovează prezenta acțiune civilă în justiție, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constatate că au un drept de proprietate asupra imobilului situat în Calea x, București, înscris în cartea funciară cu nr. x București, Sector 1 și să se dispună rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților și intabulării aceluiași drept, în favoarea reclamanților, cu titlul de cumpărare. Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., ale art. 480 din C. civ. din 1864 și ale Legii nr. 7/1996. În primul ciclu procesual, cauza a fost soluționată în primă instanță prin sentința civilă nr. 1971/20.12.2017 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care a admis acțiunea reclamanților astfel cum a fost ea formulată, cu obligarea pârâților la cheltuieli de judecată în cuantum de 13.689,24 RON. În principal, s-a apreciat că o acțiune în constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamanților este admisibilă, dovedit fiind că aceștia exercită posesia imobilului din anul 2011(conform celor stabilite prin decizia nr. 198A/15.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. x/2011), prin urmare, reclamanții nu au la îndemână o acțiune în realizarea dreptului, așa cum este acțiunea în revendicare, condiția subsidiarității fiind astfel îndeplinită. Judecând în fond, instanța a reținut că ambele părți în litigiu au titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, titluri provenind de la un autor comun-vânzătoarea G.. O cercetare comparativă a acestor titluri pune în evidență caracterul preferabil al titlului prevalat de reclamanți, pârâții fiind de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât au perfectat cu autoarea comună în deplină cunoștință de cauză cu privire la existența unui antecontract anterior, notat în cartea funciară, și în cursul soluționării procesului inițiat de reclamanți în scopuș executării silite a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Prin decizia civilă nr. 699A din 07.05.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile pe care părțile aflate în litigiu le-au exercitat. În esență, analizând comparativ titlurile părților, curtea de apel a evocat cele două criterii de preferabilitate (anterioritatea titlului și anterioritatea publicității imobiliare) consacrate în doctrina și în jurisprudența dezvoltate pe marginea textelor normative ale C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic litigios, însă a exclus de la aplicare, în favoarea pârâților, a acestor criterii de preferință, apreciind că o atare rezolvare a conflictului de drepturi ar fi contrară principiilor ocrotirii bunei-credințe și siguranței raporturilor juridice civile, cele care constituie premisa aplicării regulilor de drept ce guvernează procedeul comparării titlurilor. Concluzia curții de apel a fost fundamentată, așadar, pe reținerea relei-credințe și a abuzului de drept al pârâților. Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs pârâții, iar prin decizia civilă nr. 2489/19.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civilă s-a admis recursul, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Prin hotărârea instanței de recurs, s-a statuat cu forță obligatorie, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în privința următoarele chestiuni de drept: - acțiunea dedusă judecății este una în constatare provocatorie și ea este admisibilă, în contextul în care, deși reclamanții au posesia bunului imobil în litigiu, dreptul acestora de proprietate este supus unor contestări din partea pârâților; - soluționarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acțiunii în revendicare imobiliară, guvernat de regula comparării titlurilor exhibate de părți, pentru a se stabili care din ele este mai puternic, dându-se, pe cale de consecință, preferabilitate și câștig de cauză părții care îl deține; - întrucât, în prezenta cauză, a fost dovedită ipoteza în care titlurile de dobândire opuse de părți provin de la același autor, în analiza comparativă a acestora, se aplică criteriile de preferabilitate referitoare la anterioritatea titlului și anterioritatea publicități imobiliare(potrivit principiului qui prior tempore, potior iure); - principiile ocrotirii bunei-credințe și securității raporturilor civile, expuse în decizia curții de apel, nu se pot constitui într-un fundament juridic suficient și adecvat care să permită concluzia abuzului de drept al pârâților și, în consecință, înlăturarea de la aplicare a criteriilor de preferabilitate anterior enunțate; - cu rezerva fraudei (fraus omnia corrumpit), este de principiu admisă valabilitatea unei a doua vânzări încheiate de același autor și cu privire la același bun, orice concluzie contrară fiind de natură să înfrângă, în substanța lor, principiile relativității și opozabilității actului juridic civil în general, inclusiv a actului jurisdicțional (precum hotărârea judecătorească care ține loc de contract translativ); - cauza de față nu pune în discuție valabilitatea actuală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009 încheiat de pârâți, atâta timp cât nulitatea lui nu a fost declarată în procedurile legale și nici nu a fost solicitată, în acest proces. Prin urmare, instanța de rejudecare a fost obligată să efectueze compararea titlurilor de dobândire ale părților, aplicând criteriile de preferabilitate enunțate, specifice ipotezei în care titlurile de dobândire opuse de părți provin de la același autor; să stabilească și să aibă în vedere, în analiza proprie, inclusiv natura efectelor juridice ale titlurilor exhibate de către părți(de a fi constitutive sau translative de proprietate), precum și momentul de la care produce efectele juridice specifice fiecare dintre aceste titluri; să țină seama și de principiile relativității și opozabilității efectelor actului juridic în general, inclusiv a actului jurisdicțional. Judecând în cel de al doilea ciclu procesual, curtea de apel a respins acțiunea reclamanților, concluzionând în sensul că atât hotărârea judecătorească irevocabilă care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, de care se prevalează reclamanții, cât și contractul de vânzare-cumpărare autentic, invocat de pârâți în favoarea lor, produc efecte numai între părțile procesului, respectiv părțile contractului, conform principiului relativității. Față de terți, aceste titluri produc efectul de opozabilitate numai de la data înscrierii în cartea funciară. Întrucât nu se poate reține abuzul de drept al pârâților și nu s-a dovedit existența vreunui caz de fraudă la lege, pârâții sunt cei care au dobândit definitiv dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, titlul lor fiind anterior celui exhibat de reclamanți și primul înscris în cartea funciară. În concret, aplicând criteriul referitor la anterioritatea titlului, instanța de apel reține că, într-adevăr, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții are efect translativ al dreptului de proprietate, în timp ce hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamanții are efect constitutiv de drepturi, întrucât prin această hotărâre judecătorească nu se confirmă drepturi preexistente, din moment ce antecontractul de vânzare-cumpărare a născut un drept de creanță și nu un drept de proprietate, în patrimoniul reclamanților. În considerarea efectului constitutiv al hotărârii judecătorești, reclamanții ar fi putut invoca existența unui drept de proprietate în patrimoniul lor numai la data rămânerii definitive a hotărârii, care este ulterioară încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților. Prin urmare, se constată anterioritatea titlului de proprietate al pârâților (anul 2009), în raport cu acela al reclamanților (2010). În ceea ce privește anterioritatea formalităților de publicitate imobiliară, se apreciază că nu poate fi avută în vedere notarea provizorie în cartea funciară a acțiunii reclamanților, întrucât efectul constitutiv de drepturi pentru reclamanți s-a produs la rămânerea definitivă a procesului, iar nu la pronunțarea sentinței de către prima instanță. În consecință, din extrasul de carte funciară rezultă că pârâții sunt cei care și-au înscris primii dreptul de proprietate în cartea funciară, în anul 2009, dată la care reclamanții se prevalau de un drept de creanță și nu de un drept de proprietate, această înscriere fiind realizată în temeiul unui act juridic al cărui efect translativ de drept real s-a produs din momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare(anul 2009). Totodată, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamanților referitoare la condiția rezolutorie ori la existența pactului comisoriu, cu următoarea motivare: "deși în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009 părțile au stabilit ca în cazul în care litigiul cu reclamantul A., ce formează obiectul dosarului nr. x/2007 se soluționează defavorabil să returneze cumpărătorilor avansul primit, nici vânzătoarea și nici pârâții cumpărători nu au solicitat rezoluțiunea contractului. În consecință, contractul de care se prevalează pârâții nu este desființat, astfel încât este apt să producă efectele pentru care a fost încheiat." Această decizie a curții de apel face obiectul actualului control de legalitate, declanșat prin declarația de recurs a reclamanților. Din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurenții pun în evidență, în esență, două chestiuni de drept esențiale în acest proces, și anume: a) autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011; b) regimul juridic al condiției rezolutorii ce afectează contractul de vânzare autentic nr. x/2009 și efectele realizării condiției asupra titlurilor de dobândire ale părților, cu reale consecințe în aplicarea și evaluarea criteriului de preferabilitate referitor la anterioritatea titlului. Cu referire la cea dintâi chestiune de drept, Înalta Curte reține că, printr-o cerere de chemare în judecată formulată în anul 2011, reclamantul din prezentul proces a chemat în judecată aceiași pârâți, inclusiv promitentul-vânzător G., solicitând instanței să constate îndeplinirea condiției rezolutorii stipulate în contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. x/2009, încheiat între G., în calitate de vânzător, și pârâții E., F., C., în calitate de cumpărători, invocând necesitatea apărării propriului drept de proprietate asupra imobilului care a făcut obiectul vânzării, situat în București, Calea x 122, sector1. Totodată, s-a solicitat evacuarea pârâților din acest imobil. Prin decizia nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2011(definitivă și irevocabilă, urmare a respingerii recursului), cererea în constatarea condiției rezolutorii a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar cererea în evacuare a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât reclamantul a dobândit posesia apartamentului nr. x, în litigiu. Pentru a pronunța această hotărâre, în cuprinsul considerentelor, instanța de judecată reține că pârâții Diblă și Ciucă au cumpărat sub condiția rezolutorie a soluționării defavorabile vânzătoarei a procesului ce a făcut obiectul dosarului x/2007(aflat pe rolul instanțelor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare), iar această condiție s-a realizat în data de 13 mai 2010, prin pronunțarea deciziei civile nr. 235R a Curții de Apel București. Cu toate acestea, instanța consideră că reclamantul, neavând calitatea de parte în contract, nu poate promova o acțiune care izvorăște din îndeplinirea unei condiții rezolutorii inserate de părțile contractante în cuprinsul acestuia. O astfel de acțiune poate fi promovată numai de părțile contractului, iar nu de terți, reclamantul având la îndemână alte mijloace juridice de protejare a dreptului propriu, precum actiunea în constatare provocatorie. Autoritatea de lucru judecat a acestor considerente a fost invocată de reclamanți în toate fazele procesului, prin cererea de chemare în judecată prin întâmpinarea depusă în apel, în concluziile scrise depuse cu ocazia rejudecării apelului, precum și prin actuala declarație de recurs, apreciindu-se că atâta timp cât prin decizia nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011 s-a tranșat deja în mod definitiv și irevocabil că a fost îdeplinită condiția rezolutorie și că reclamantul A. avea la îndemână direct calea unei cereri de constatare a dreptului său de proprietate în contradictoriu cu pârâții, ca efect al îndeplinirii condiției rezolutorii cuprinse în contractul x/2009, în rejudecarea apelului din Dosarul nr. x/2017, instanța de apel era obligată să respecte pe deplin efectele juridice ale acestor considerente, intrate în autoritatea de lucru judecat (sau cel puțin puterea lucrului judecat). Înalta Curte relelevă că, în raport de art. 430 alin. (2) C. proc. civ. " Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a reyolvat o chestiune litigioasă". Rezultă că, în actuala reglementare a procesului, se recunoaște că autoritatea de lucru judecat se răsfrânge atât asupra considerentelor care explică și justifică soluția adoptată, fără de care aceasta nu ar putea fi înțeleasă și care fac corp comun cu dispozitivul, într-un sens logic, acele considerente numite în doctrină decisive, precum și asupra considerentelor decizorii, cele prin care se rezolvă o chestiune litigioasă aflată și ea în legătură cu obiectul procesului. Totodată, în privința efectelor autorității lucrului judecat, art. 431 alin. (2) C. proc. civ., arată: "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Este consacrat legislativ, așadar, efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, care presupune și el condiția identității de părți în cele două litigii deduse judecății, întocmai ca efectul negativ, nu însă o identitate de obiect și cauză, ci doar o identitate de chestiune litigioasă. În virtutea acestui efect, hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre,indiferent de calitatea soluției anterioare, existând o imposibilitate de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. În alte cuvinte, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, iar consecința este că aspectul anterior soluționat nu poate fi contrazis printr-o altă interpretare a probelor, clauzelor contractuale sau a stării de fapt sau printr-o aplicare diferită a legii. În acest sens, și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut constant că "unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice", care "impune, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuție" (paragraful 61 din cauza Brumărescu c. României) și, de asemenea, ca instanțele "să țină cont de constatările făcute anterior (...) fără să rejudece constatările instanțelor precedente" (paragraful 32 din cauza Amurăriței c. României). Conform jurisprudenței enunțate, acest principiu trebuie recunoscut și protejat inclusiv în situația în care există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absența identității de părți în cele două litigii (par. 37 și 42 din cauza Rozalia Avram c. României). De asemenea, C.E.D.O. impune drept condiție esențială a procesului echitabil unitatea jurisprudenței și caracterul constant al acesteia: "atunci când în cauzele care conțin situații de fapt similare și în care sunt aplicabile aceleași dispoziții legale se adoptă hotărârii diferite, chiar opuse, se generează o jurisprudență neunitară sau divergentă, ceea ce afectează, în mod considerabil, securitatea relațiilor sociale, al cărei garant final este puterea judecătorească" (Hotărârea din 2.11.2010, în cauza Ștefănică vs. România, M. Of. nr. 175/11.03.2011). Efectul pozitiv este identificat la nivelul considerentelor și implică distincția între considerentele esențiale, (decisive și decizorii), care sprijină dispozitivul și cele supraevaluabile sau indefinite. Din perspectiva acestor aserțiuni teoretice, în prezentul proces, o examinare atentă a considerentelor instanței care a pronunțat hotărârea evocată permite concluzia că acestea erau menite să răspundă problemei ridicate în cauza anterioară. Prin acțiunea anterioară, reclamantul a urmărit protecția aceluiași drept de proprietate, iar acțiunea în constatarea îndeplinirii condiției rezolutorii cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul comun cu pârâții a obligat instanța să statueze cu privire la existența unei astfel de condiții, calificând juridic, astfel, clauza contractului, pentru ca ulterior, în raport cu această statuare, să concluzioneze în ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantului într-o acțiune întemeiată pe contract, el fiind terț în raport cu acest act juridic. Considerentele instanței cu privire la posibilitatea promovării unei acțiuni în constatare provocatorie sunt, desigur, supraabundente și nu pot fi invocate cu puterea lucrului judecat, în prezentul proces, însă cele prin care s-a constatat că actul juridic este afectat de o condiție rezolutorie și că ea este îndeplinită, chiar dacă nu sunt decisive, ele au caracter decizoriu și se impun ca obligatorii, prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. dezlegarea dată acestei chestiuni de drept nu se regăsește în dispozitivul hotărârii, ea nu susține în mod fundamental soluția respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a reclamantului într-o acțiune bazată pe contract, în condițiile în care nu are calitatea de parte a contractului dar această dezlegare nu poate fi nesocotită pentru că este în legătură cu chestiunea de drept dedusă judecății, astfel că era necesară și nu poate fi contrazisă în prezentul litigiu, ceea ce s-a judecat exprimând adevărul raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur). Astfel cum a fost menționat anterior, reclamanții au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 198A/15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, atât ca apă