ÎCCJ, decizie (scj.ro #206270)

Acțiune pauliană. Imobil adjudecat în cadrul unei licitații publice de creditorul ipotecar. Neîndeplinirea condiției privind complicitatea la fraudă a terțului

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Executarea obligațiilor

Index alfabetic: act cu titlu oneros

complicitate la fraudă

contract de credit cu garanție imobiliară

executare silită

C.civ., art. 1562, art. 1563

La fel ca

î

n cazul oric

ă

rui alt mijloc de exercitare a ac

ț

iunii civile,

î

n cazul ac

ț

iunii revocatorii, pe l

â

ng

ă

condi

ț

iile generale, trebuie

î

ndeplinite cumulativ

ș

i o serie de condi

ț

ii de fond, speciale, impuse de lege care rezult

ă

din interpretarea coroborat

ă

a prevederilor art. 1562

ș

i art. 1563 C.civ.

Formul

â

nd o ac

ț

iune paulian

ă

, reclamantul trebuie s

ă

dovedeasc

ă

c

ă

i s-a creat un prejudiciu actual

ș

i personal prin actul atacat, pentru c

ă

debitorul a ac

ț

ionat cu inten

ț

ia de a-i frauda interesele, iar

î

n cazul actelor cu titlu oneros, creditorul trebuie s

ă

mai dovedeasc

ă

complicitatea la fraud

ă

a ter

ț

ului cu care debitorul a

î

ncheiat actul.

Întrucât de esența acțiunii pauliene este frauda, iar aceasta se poate manifesta numai prin acte de voință emanând de la debitor, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra imobilului nu s-a realizat în mod voluntar, ci bunul a fost adjudecat de către creditorul ipotecar  al debitorului într-o licitație publică, în cadrul unei proceduri de executare silită,

nu sunt întrunite nici condiția fraudei debitorului și nici cea a complicității la fraudă a terțului adjudecatar.

Opțiunea creditorului ipotecar (a cărui creanță era anterioară celei a reclamantei) de a participa în procedura executării silite inițiate de un terț și de a valorifica imobilului ca efect al adjudecării, iar nu ca urmare a activării mecanismului presupus de existența ipotecii, nu reprezintă o dovadă a complicității la fraudă, ci constituie, în fapt, expresia diligenței creditorului pentru a-și satisface propriul drept de creanță și nu unul de însărăcire a debitorului reclamantei.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 503 din 16 martie 2023

Circumstanțele litigiului:

Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A.,  solicitând instanței ca,  prin  hotărârea ce se va pronunța  să se dispună  obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3, situat în București, cu număr cadastral 229475-C1-U67, înscris în cartea funciară nr. x75-C1-U67 a Municipiului București compus din 2 camere și dependințe, cu o suprafață utilă de 78,18 mp și o suprafață construită de 104,80 mp, împreună cu o terasă de 18,46 mp și cota indiviză de 1,82% din părțile și dependințele comune ale imobilului și teren în proprietate indiviză de 20,59 mp CF x28/PI/1, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 04.06.2019, pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat excepția netimbrării cererii, excepția inadmisibilității cererii față de dispozițiile art. 860 C.proc.civ., iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pe calea cererii reconvenționale a solicitat restabilirea situației anterioare, în sensul întoarcerii creanței în cuantum de 476.301 lei în patrimoniul B. S.A. și reinstituirea ipotecii B. S.A. asupra imobilului în litigiu conform contractului de garanție reală imobiliară nr. 978 din 17.07.2007 emis de BNP X.

La data de 08.08.2019, reclamanta-pârâtă a depus la dosar precizare și completare de acțiune, prin care a solicitat obligarea pârâtei-reclamante să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, având nr. cadastral 229475-C1-U67, constatarea inopozabilității față de aceasta  a adjudecării și a actului de adjudecare din data de 17.06.2016 emis în favoarea pârâtei de BEJA X ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii subînțelese în titlul de dobândire al acesteia, în subsidiar, față de capătul doi de cerere, în măsura în care nu s-ar constata inopozabilitatea ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii, s-a solicitat constatarea inopozabilității actului de adjudecare ca efect al fraudei comise de adjudecatar în dauna reclamantei-pârâte, rectificarea cărții funciare nr. x75-C1-U67 a Municipiului București, în sensul radierii pârâtei-reclamante din calitatea de proprietar asupra imobilul situat în București, având nr. cadastral 229475-C1-U67 și intabularea reclamantei-pârâte în calitate de proprietar asupra imobilului.

Prin sentința civilă nr.5507 din 05.09.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția civilă, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub același număr și repartizată Secției a V-a civilă spre soluționare.

2.

Sentința pronunțată în primă instanță:

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de  04.12.2020, Tribunalul a respins excepția netimbrării cererii principale, constând că s-a făcut dovada  achitării taxei judiciare de timbru stabilită pentru această cerere, a calificat excepția inadmisibilității atât cu privire la cererea principală, cât și cu privire la cererea reconvențională, drept apărări de fond și a unit cu fondul excepția lipsei de interes invocată cu privire la cererea principală.

Prin sentința civilă nr. 1687 din 18.12.2020 pronunțată de Tribunalul București  Secția a V-a civilă,  s-a respins  cererea principală  formulată de reclamanta - pârâtă A., ca neîntemeiată, respingându-se de asemenea cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă și cu pârâții C. și D. ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 538A din 04.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, apelul formulat de către apelantul pârât C. a fost anulat ca netimbrat și apelul formulat de către apelanta reclamantă A. a fost respins ca nefondat.

Reclamanta-pârâtă A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 538A/2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Prin calea de recurs exercitată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă A. a formulat următoarele critici:

Printr-un prim motiv, arată că instanța de apel a aplicat în mod eronat criteriile de determinare a titlului mai bine caracterizat. Pentru determinarea acestuia nu era suficientă analiza formală a existenței sau inexistenței înscrierii în cartea funciară a titlului, fiind necesară analiza opozabilității dreptului de proprietate și a consecințelor juridice ale anulării încheierii de carte funciară prin care dreptul său a fost radiat din cartea funciară.

Recurenta arată că a fost anulată încheierea de radiere a antecontractului de vânzare-cumpărare și a actelor adiționale ale acestuia, iar consecința anulării este restabilirea situației anterioare. Se impune coroborarea acestei împrejurări, cu conduita debitorului și a terțului dobânditor, respectiv că acesta din urmă și-a înscris dreptul de proprietate, fiind de rea-credință.

Reaua-credință reiese din împrejurarea că la data încuviințării executării silite împotriva debitorilor, figura notat în cartea funciară a imobilului antecontractul încheiat cu reclamanta, că ulterior, în baza unei declarații mincinoase  a promitentului vânzător și totodată a debitorului executării silite, notarea antecontractului a fost radiată din cartea funciară, că în data de 11.11.2014 reclamanta a formulat acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în care au fost citați în calitate de părți inclusiv debitorii, cât și B. SA, astfel că aceștia cunoșteau demersul inițiat, cât și pronunțarea unei hotărâri favorabile de către prima instanță. În plus, acest litigiu era menționat în actele întocmite de executor pentru vânzarea imobilului la licitație, B. având așadar cunoștință de existența litigiului la momentul adjudecării. Toate aceste elemente dovedesc, în opinia recurentei, caracterul ilicit și imoral al cauzei care a determinat-o pe B. să cumpere imobilul la licitație.

Sistemul de carte funciară și principiul priorității înscrierii sunt grefate pe protecția bunei-credințe a terțului ce se înscrie în cartea funciară, fără să cunoască, din cuprinsul cărții funciare, ori pe altă cale, situația juridică reală a bunului imobil.

Așadar, instanța de apel ar fi trebuit să dea relevanță, în demersul de comparare a celor două titluri emanând de la același proprietar, că la momentul adjudecării bunului imobil de către B., aceasta era de rea-credință, prin aceea că avea cunoștință de drepturile preexistente ale reclamantei asupra imobilului.

Împrejurarea că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea efectivă de înscriere a dreptului său de proprietate în cartea funciară, nu trebuie să prevaleze în analiza instanței, ci, aceasta trebuie să dea relevanță împrejurării că anularea înscrierii vizând antecontractul de vânzare-cumpărare a produs efecte retroactiv și, în plus, se impunea analiza criteriului cunoașterii pe orice altă cale a situației juridice a imobilului la data adjudecării, respectiv a relei-credințe a adjudecatarului.

Or, instanța de apel a aplicat în mod mecanic criteriul înscrierii în cartea funciară a dreptului, în procesul de comparare a titlurilor, în urma cărui a rezultat, în mod eronat, că cel mai bine caracterizat este cel al adjudecatarului.

Prin al doilea motiv de recurs, se arată că în mod eronat instanța de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat în ce privește analiza datei dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, instanța de apel nu a analizat niciunul din argumentele invocate de reclamantă, ci s-a raportat exclusiv la împrejurările statuate în litigiul vizând contestația la executare, făcând abstracție de specificul procedurii în cadrul căreia au fost analizate aceste aspecte, care nu presupune aceeași rigoare ca cea specifică unui demers procesual de comparare a titlurilor de către instanța de judecată.

Concluzionând, arată că instanța de apel, învestită cu un proces ce presupunea compararea titlurilor în vederea determinării celui mai bine caracterizat, ar fi trebuit să realizeze propria analiză și nu să se întemeieze exclusiv pe considerentele eronate, reținute într-un context procesual diferit.

Caracterul eronat al considerentelor pe care instanța de apel și-a întemeiat analiza, reiese atât din coroborarea textelor legale incidente în materia vânzării silite prin licitație a bunurilor imobile, cât și din analiza doctrinei de specialitate în domeniu.

Astfel, potrivit art. 854 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., titlul de proprietate este reprezentat de actul de adjudecare, astfel că momentul dobândirii dreptului de proprietate de către adjudecatar este cel al încheierii actului de adjudecare.

În fine, arată că instanța de apel nu a analizat cauza titlurilor și conduita părților, deși, de vreme ce reclamanta s-a aflat într-o imposibilitate reală de înscriere a dreptului său de proprietate, instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la o analiză a titlurilor în substanța lor, care să țină cont de buna sau reaua-credință a părților, iar nu la nivel formal.

Printr-o altă critică, se arată că în mod eronat instanța de apel a considerat că nu sunt întrunite condițiile constatării inopozabilității actului de adjudecare față de reclamantă prin aceea că nu ar fi îndeplinită condiția micșorării patrimoniului sau a creării unei stări de insolvabilitate a debitorului și că nu ar fi fost dovedită complicitatea la fraudă a intimatei pârâte.

Or, arată recurenta că mecanismul acțiunii pauliene operează și în ipoteza în care creditorului i s-a înlăturat posibilitatea de a-și realiza dreptul de creanță în legătură cu același bun care face obiectul actului atacat. Așadar, nu doar actele prin care debitorul își provoacă sau își accentuează o stare de insolvabilitate pot fi atacate pe cale pauliană, ci și actele prin care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanță special al creditorului, condiționat de producerea unui prejudiciu acestuia din urmă.

În ce privește condiția complicității la fraudă a intimatei, este de asemenea îndeplinită, fiind dată de simpla cunoaștere de către debitor a rezultatului păgubitor al actului față de creditor, nefiind necesar ca atitudinea subiectivă să îmbrace forma intenției de a-l păgubi pe creditor. Complicitatea la fraudă, este dovedită prin aceea  că intimata B. a fost notificată de trei ori în legătură cu existența litigiului vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, fiind citați în calitate de pârâți și formulând întâmpinare în respectivul dosar. Drept urmare, terțul adjudecatar a cunoscut că prin actul de adjudecare este adusă atingere dreptului special al reclamantei, decurgând din încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare față de recursul formulat de reclamanta-pârâtă A., prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

În ce privește susținerea recurentei potrivit căreia în mod greșit instanța de apel a respins calea sa de atac, întrucât titlul pe care îl deține este preferabil titlului său, intimata a menționat că instanța de apel a avut în vedere toate dispozițiile legale incidente și toate probele administrate, pronunțând o hotărâre la adăpost de orice critică, sens în care a citat amplu din hotărârea instanței de apel.

Referitor la critica vizând puterea de lucru judecat, intimata a precizat că prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/299/2016*, s-a statuat cu putere de lucru judecat că data la care produce efecte hotărârea judecătorească care ține loc de contract de vânzare-cumpărare obținută de recurentă, este data rămânerii definitive a acesteia, respectiv 09.05.2016, în vreme ce transferul dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat, este data la care a avut loc licitația la care s-a adjudecat imobilul, anume în data de 4.05.2016. A mai arătat că instanța de apel a dat relevanță în mod corect puterii de lucru judecat, sens în care a citat fragmentele din hotărârea instanței de apel referitoare la acest aspect.

În ce privește critica potrivit căreia instanța de apel nu a dat relevanță împrejurării că titlul recurentei beneficia de o cauză anterioară celui al intimatei, a precizat că o atare susținere este eronată, întrucât banca deținea o ipotecă de gradul 1 asupra imobilului, constituită în data de 18.07.2007, pentru garantarea unui împrumut în cuantum de 1.990.000 euro acordat în baza contractului de credit nr. IN24/03.07.2007, în cartea funciară a imobilului fiind notată, odată cu înscrierea ipotecii, și interdicția de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, construire și comasare a imobilului. Or, încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în data de 20.11.2011, la un interval de 3 ani de la data înscrierii ipotecii în cartea funciară, cu nesocotirea tuturor interdicțiilor notate, aspect ce relevă reaua-credință a recurentei, de vreme ce a procedat la încheierea acestui antecontract, deși avea cunoștință de interdicțiile de înstrăinare notate în cartea funciară. Împrejurarea că banca a optat să participe la licitație, nu poate fi considerat ca reprezentând o cauză ilicită și imorală, dimpotrivă, reprezentând un act firesc pentru valorificarea creanței sale.

În ce privește criticile formulate vizând lipsa opozabilității titlului, prin raportare la împrejurarea că recurenta nu și-a putut face opozabil dreptul de proprietate, întrucât la momentul obținerii titlului său de proprietate era deja notată în cartea funciară urmărirea silită imobiliară cu privire la același imobil, arată că această împrejurare nu face altceva decât să confirme ulterioritatea titlului recurentei față de titlul băncii, recurenta fiind un subdobânditor.

Cu referire la reaua-credință a băncii invocată de către recurentă, intimata arată că este o critică care nu poate fi susținută, din situația de fapt reieșind că recurenta este cea care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare în privința imobilului care era ipotecat în favoarea băncii, fără a fi obținut acordul acesteia, deși a fost solicitat. În plus, mai arată intimata că bunul nu putea intra în patrimoniul recurentei, de vreme ce ipoteca deținută de bancă dădea posibilitatea legală acesteia să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar fi aflat.

În ce privește criticile vizând insolvabilitatea debitorului în cadrul acțiunii pauliene, în mod corect a reținut instanța de fond, iar instanța de apel a confirmat acest lucru, că nu sunt întrunite condițiile cumulativ cerute, pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii. Astfel, debitorii nu și-au mărit starea de insolvabilitate, ci au stins o parte din creanța băncii, bunul a fost adjudecat într-o licitație publică, în cadrul unei proceduri de executare silită inițiată de un terț, iar nu de către bancă, contestația la executare formulată de recurentă fiind respinsă prin hotărâre definitivă. De vreme ce transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat în mod voluntar, nu se poate vorbi despre o eventuală fraudă a pârâților C. și D., și nici despre o complicitate la fraudă a băncii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, în ce privește excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata B. S.A., Înalta Curte reține că aceasta a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din 2.03.2023 și s-a pronunțat în privința acesteia, în sensul respingerii, prin încheierea de ședință din 2.03.2023, instanța reținând că motivele de recurs pot fi încadrate în cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C.proc.civ.

Din perspectiva criticilor vizând eronata aplicare a puterii de lucru judecat în privința criteriului datei dobândirii celor două titluri supuse comparării de către instanța de apel, în sensul în care instanța de apel ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie, și să nu dea relevanță celor reținute de către o altă instanță, într-o procedură în care exigențele probatorii sunt limitate, critică subsumată de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte reține că în cauză se tinde la a demonstra greșita reținere a autorității de lucru judecat, motiv pentru care Înalta Curte reține ca fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.

Astfel, critica recurentei pune în discuție chestiunea autorității de lucru judecat sub aspectul funcției sale pozitive, regăsită în cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C.proc.civ., susținând că instanța de apel nu a analizat niciunul din argumentele invocate de aceasta în legătură cu data fiecăruia din titlurile supuse comparării, ci s-a raportat exclusiv la împrejurările reținute în litigiul vizând contestația la executare, făcând abstracție de specificul procedurii în cadrul căreia au fost analizate aceste aspecte, care nu presupune aceeași rigoare probatorie ca cea specifică unui demers procesual de comparare a titlurilor de către instanța de judecată. Critica este nefondată și urmează a fi înlăturată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ. se consacră efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, textul legal statuând că

oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Potrivit art. 430 alin. (2) C.proc.civ.,

autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Înalta Curte reține că în cauză, instanțele fondului au dat relevanță hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/299/2016*, având ca obiect contestația la executare formulată de reclamanta A. împotriva procesului-verbal de licitație din data de 4.05.2016 și împotriva actului de adjudecare din data de 17.05.2016, prin care intimata B. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, obiect al litigiului constituit în prezentul dosar.

Prin sentința civilă nr. 1121 din 9.03.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București, decizia civilă nr. 3297A din 11.10.2018 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă și respectiv prin decizia civilă nr. 401 din 25.04.2019 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/299/2016*, s-a reținut cu putere de lucru judecat că data la care produce efecte hotărârea judecătorească care ține loc de contract de vânzare-cumpărare obținută de recurentă, este data rămânerii definitive a acesteia, respectiv 9.05.2016, iar data transferului dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat de către intimata B. S.A., este data la care a avut loc licitația la care s-a adjudecat imobilul, respectiv 4.05.2016.

Prin raportare la părțile, obiectul și cauza dosarului nr. x/299/2016*, aspectele statuate în ce privește data dobândirii dreptului de proprietate atât de către recurenta A., cât și de către intimata B. S.A., titluri supuse comparării în cadrul prezentului litigiu, reprezintă considerente decisive – care explică și justifică soluția adoptată, intrând, potrivit 430 alin. (2) C.proc.civ., sub autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă efectul specific al hotărârilor pronunțate în materie contencioasă, în care se tinde la realizarea ori constatarea unui drept potrivnic față de cel care îl încalcă sau îl contestă, fiind pronunțată în urma dezbaterilor contradictorii.

Întrucât aspectele în privința cărora instanțele s-au pronunțat în dosarul nr. x/299/2016* reprezintă aspecte care au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, încadrându-se în limitele cu care instanța a fost învestită, având caracterul unor considerente decisive, în mod corect li s-a dat relevanță de instanțele fondului în prezentul dosar, ca urmare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că statuarea asupra acestor aspecte nu presupune o administrare mai amplă a probatoriului față de cel administrat în dosarul nr. x/299/2016*, ci reprezintă o problemă de interpretare a dispozițiilor legale incidente, vizând în esență data la care hotărârile judecătorești produc efecte, data la care hotărârea recurentei care ține loc de contract de vânzare-cumpărare a dobândit caracter definitiv și data la care are loc transferul dreptului de proprietate ca efect al adjudecării, astfel încât, este lipsit de relevanță că procedura în care s-a statuat asupra acestor aspecte este cea a contestației la executare.

Înalta Curte observă că atât instanța de fond, cât și cea de apel, au procedat la o examinare atentă a circumstanțelor litigiului anterior, pentru a putea concluziona că respectivele considerente au răspuns unor pretenții și respectiv apărări formulate, nefiind vorba așadar despre considerente supraabundente, ci despre unele decisive, având astfel un caracter util în cadrul prezentului dosar.

În ce privește criticile vizând caracterul vădit eronat al considerentelor hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/299/2016*, cărora li s-a dat relevanță în cadrul prezentului dosar ca efect al autorității de lucru judecat, Înalta Curte reține că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă aducerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Astfel cum s-a statuat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, preeminența dreptului într-un stat de drept, presupune stabilitatea raporturilor juridice și respectarea lucrului judecat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel, au reținut în mod corect, în soluționarea cererii de revendicare constituită în prezentul dosar,  efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în ceea ce privește data dobândirii dreptului de proprietate de către fiecare dintre părți – respectiv de către recurenta A., ca efect al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care ține loc de contract de vânzare-cumpărare, și, respectiv, ca efect al adjudecării de către intimata  B. S.A., la data la care a avut loc licitația.

În ce privește criticile vizând greșita aplicare a normelor de drept material, subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte le va respinge, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod eronat criteriile de determinare a titlului mai bine caracterizat, nefiind suficientă analiza formală a existenței sau inexistenței înscrierii în cartea funciară a titlului, fiind necesară analiza opozabilității dreptului de proprietate și a consecințelor juridice ale anulării încheierii de carte funciară prin care dreptul său a fost radiat din cartea funciară, consecința fiind restabilirea situației anterioare.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că instanțele de fond au avut în vedere, la compararea titlurilor, împrejurarea că ambele provin de la același proprietar, procedând la determinarea titlului preferabil prin aplicarea a două criterii distincte – în principal a celui vizând înscrierea în cartea funciară și subsecvent, criteriul datei dobândirii dreptului de către părțile litigante. Astfel, s-a reținut, în baza probatoriului administrat, că singura parte al cărei drept este înscris în cartea funciară, este cel dobândit de intimata B. S.A., iar în privința celui de-al doilea criteriu, în mod corect s-a dat relevanță efectului pozitiv al lucrului judecat, în dosarul  nr. x/299/2016* statuându-se că data la care intimata a dobândit dreptul de proprietate este data la care a avut loc licitația – 4.05.2016, fiind anterioară datei la care produce efecte hotărârea obținută de recurentă, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, respectiv data rămânerii definitive ca urmare a respingerii apelului, la data de 9.05.2016.

În ce privește interpretarea dispozițiilor art. 854 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., pentru a concluziona că momentul dobândirii dreptului de proprietate de către adjudecatar este cel al încheierii actului de adjudecare, iar nu cel al desfășurării licitației – astfel cum susține recurenta, Înalta Curte reține că nu pot fi analizate în cadrul prezentului dosar, fiind aspecte în privința cărora s-a statuat definitiv în dosarul nr. x/299/2016*, aceste aspecte impunându-se cu putere de lucru judecat, astfel cum s-a dezvoltat în secțiunea dedicată analizei motivului de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.

În legătură cu efectul anulării radierii antecontractului de vânzare-cumpărare și a actelor adiționale ale acestuia, în mod corect a reținut instanța de apel că acest aspect nu prezintă relevanță în procesul de comparare a titlurilor, de vreme ce notarea antecontractului în cartea funciară a imobilului reprezintă un drept de creanță în legătură cu imobilul, iar nu o anterioritate a înscrierii dreptului de proprietate al recurentei.

Înalta Curte reține că antecontractul de vânzare (promisiunea de vânzare) constituie o obligație de a face care dă naștere la un drept de creanță, una dintre părți fiind obligată față de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. Așadar, indiferent de forma antecontractului, în speță fiind încheiat în formă autentică, acesta reprezintă un drept de creanță.

Sunt de asemenea lipsite de relevanță, prin raportare la obiectul cererii deduse judecății - care nu vizează anularea unuia din titlurile exhibate, susținerile vizând cronologia raporturilor prelitigioase, conduita părților litigante, ori cauza actelor de proprietate, niciunul din aceste elemente neprezentând relevanță în raport de cadrul procesual obiectiv conturat de părți.

Împrejurarea că intimata a avut cunoștință de existența antecontractului de vânzare-cumpărare prin raportare la împrejurarea că a fost citată în dosarul având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, este lipsită de relevanță, având în vedere că antecontractul de vânzare-cumpărare în favoarea recurentei, a fost notat în cartea funciară a imobilului la un interval de trei ani de la notarea în  favoarea intimatei a ipotecii de gradul I asupra imobilului și totodată a interdicției de înstrăinare a imobilului, interdicție ce a fost nesocotită de recurentă, care a luat cunoștință de aceasta anterior perfectării antecontractului, pe de-o parte din observarea cărții funciare, iar pe de altă parte întrucât a fost solicitat acordul băncii pentru înstrăinarea imobilului, cerere care a fost soluționată negativ. Prin urmare, decizia încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui bun ipotecat, s-a realizat de recurentă în deplină cunoștință de cauză, asumându-și toate consecințele juridice derivând din situația juridică a imobilului.

De asemenea, Înalta Curte reține că în dosarul nr. x/299/2016* s-a analizat legalitatea procesului-verbal de licitație inclusiv din perspectiva susținerilor recurentei, care a invocat nulitatea acestui act prin raportare la împrejurarea că adjudecatarul avea cunoștință de existența promisiunii de vânzare-cumpărare – împrejurare care, în opinia recurentei face dovada fraudării drepturilor sale și a cauzei ilicite a actului, constatându-se în dosarul anterior legalitatea procesului-verbal de licitație, astfel încât, și aceste aspecte intră sub incidența autorității de lucru judecat, nemaiputând face obiectul unei noi analize în cadrul prezentului dosar.

Din perspectiva criticilor vizând greșita soluționare a cererii de constatare a inopozabilității actului de adjudecare, Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate.

Înalta Curte reține în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii pauliene, că, potrivit dispozițiilor art. 1562-1565 C.civ., aceasta este reglementată ca un instrument juridic menit să asigure realizarea creanței creditorului chirografar prin declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale.

La fel ca în cazul oricărui alt mijloc de exercitare a acțiunii civile, și în cazul acțiunii revocatorii trebuie îndeplinite pe lângă condițiile generale privind capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și formularea unei pretenții, o serie de condiții de fond, speciale, impuse de lege pentru intentarea acestei acțiuni, condiții care rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1562 și art. 1563 C.civ.

Astfel, așa cum corect a reținut instanța de apel în speță, formulând o acțiune pauliană, reclamanta trebuie să dovedească că i s-a creat un prejudiciu actual și personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acționat cu intenția de a frauda interesele debitorului. În cauza de față, fiind vorba de un act cu titlu oneros, în afara celor trei condiții enumerate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul.

Toate aceste condiții sunt cumulative, admisibilitatea acțiunii revocatorii fiind supusă cerinței ca amintitele condiții enunțate să fie întrunite concomitent, așa încât neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acțiunii.

Prin urmare, în aplicarea acestor dispoziții legale, raportat la apărările formulate de intimata B., care a contestat întrunirea condiției vizând încercarea de către reclamantă a unui prejudiciu actual, cât și condiția măririi stării de insolvabilitate a debitorilor C. și D., în mod corect au procedat instanțele fondului, la verificarea prioritară și graduală a condițiilor de fond ale acțiunii revocatorii expres prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile cumulativ cerute, pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii.

Astfel, prima condiție a acțiunii pauliene este ca debitorul să își mărească starea de insolvabilitate prin înstrăinarea din patrimoniu a unor bunuri care constituie gajul general al creditorilor și din care aceștia intenționează să își îndestuleze creanțele certe pe care le dețin. O astfel de condiție este îndeplinită în ipoteza în care se dovedește că recurenta nu își poate realiza creanța împotriva debitorului din motiv că acesta a devenit insolvabil.

Prin raportare la prevederile art. 1417 alin. (2) C.civ.,

starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite față de valoarea totală a creanțelor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea.

Reiese așadar, din conținutul art. 1417 alin. (2) teza a doua, că starea de insolvabilitate a debitorului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

În cauză însă, recurenta nu numai că nu a probat starea de insolvență a debitorilor C. și D., dar nici nu a susținut că aceștia s-ar afla într-o astfel de situație, ci, prin criticile formulate arată că mecanismul acțiunii pauliene operează și în ipoteza în care creditorului i s-a înlăturat posibilitatea de a-și realiza dreptul de creanță în legătură cu același bun care face obiectul actului atacat, și nu doar actele prin care debitorul își provoacă sau își accentuează o stare de insolvabilitate, sub condiția prejudicierii interesului creditorilor, indicând în acest sens două repere doctrinare.

Astfel, recurenta susține că interesele sale au fost prejudiciate prin paralizarea dreptului său de creanță în legătură cu bunul ce a făcut obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel că, în opinia sa, este lipsită de relevanță împrejurarea că debitorul obligației de vânzare a imobilului nu se află în stare de insolvabilitate.

Este adevărat că în doctrina citată de recurentă se apreciază că art. 1562 alin. (1) C.civ. se referă la actele prin care debitorul își provoacă ori își accentuează o stare de insolvabilitate, doar cu titlu exemplificativ, putând fi atacate pe cale pauliană și alte acte încheiate de către debitor, sub condiția ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului, oferindu-se cu titlu de exemplu cazul acelora prin care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanță specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al său.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt întrunite condiția fraudei debitorilor și nici cea a complicității la fraudă a intimatei B., admisibilitatea acțiunii pauliene depinzând, astfel cum s-a arătat anterior, de întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de lege.

Unul dintre criteriile relevante în aprecierea actului încheiat ca fiind fraudulos, este anterioritatea creanței reclamantei, întrucât doar creditorii anteriori pot fi prejudiciați prin actele frauduloase ulterioare ale debitorului.

Or, astfel cum reiese din cronologia actelor juridice, această condiție nu se verifică în cauză, ci dimpotrivă, creanța intimatei B. S.A., este anterioară nașterii dreptului de creanță al recurentei: (i) în data de 3.07.2007, banca a acordat un împrumut pârâților C. și D., în cuantum de 1.990.000 euro, în baza contractului de credit nr. IN24/03.07.2007; (ii) la data de 18.07.2007 a fost constituită în favoarea băncii o ipotecă de gradul 1 asupra imobilului în discuție, pentru garantarea acestui împrumut, în cartea funciară a imobilului fiind notată, odată cu înscrierea ipotecii, și interdicția de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, construire și comasare a imobilului; (iii) încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în data de 20.11.2011, la un interval de 3 ani de la data înscrierii ipotecii în cartea funciară, cu nesocotirea tuturor interdicțiilor notate.

De asemenea, de vreme ce transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat în mod voluntar, nu se poate vorbi despre o eventuală fraudă a pârâților C. și D., și nici despre o complicitate la fraudă a băncii, întrucât de esența acțiunii pauliene este frauda, iar aceasta se poate manifesta numai prin acte de voință emanând de la debitor. În acest context, prezintă relevanță că bunul a fost adjudecat într-o licitație publică, în cadrul unei proceduri de executare silită inițiată de un terț, iar nu de către intimata B., aceasta din urmă optând să își diminueze propriul său drept de creanță, împotriva debitorilor, anterior celui al recurentei, prin adjudecarea bunului imobil, aceștia având o marjă de libertate în aprecierea modului în care aleg să își îndestuleze creanța.

Nu se pot reține criticile recurentei potrivit cărora opțiunea băncii de a participa în procedura executării silite inițiate de un terț și valorificarea imobilului ca efect al adjudecării, iar nu ca urmare a activării mecanismului presupus de existența ipotecii, ar reprezenta în sine o dovadă a complicității la fraudă, întrucât, aceste acte reprezintă în fapt expresii ale diligenței creditorului anterior, pentru a-și satisface propriul drept de creanță.

Înalta Curte reține că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ca efect al adjudecării, în vederea stingerii în parte a obligației de plată, reprezintă un act neutru și nu de însărăcire a debitorilor C. și D., întrucât ieșirea unei valori active din patrimoniul acestora a fost compensată prin stingerea unei datorii care-i greva pasivul.

Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.