ÎCCJ, decizie (scj.ro #175862)

Imobil dobândit în temeiul unui act de adjudecare. Efecte. Opozabilitate ex lege. Drept de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea unui terț. Acțiune în constatare

Cuprins pe materii: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic: act de adjudecare

carte funciară

vânzare silită

C.proc.civ. 1865, art. 518

Legea nr. 7/1996, art. 2, art. 26, art. 56

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 518 alin.(1) - (3) din Codul de procedură civilă de la 1865 cu cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996 rezultă că dreptul de proprietate dobândit în baza unui act de adjudecare este opozabil față de terți ex lege, formalitățile de înscriere în cartea funciară fiind necesare în ipoteza în care adjudecatarul dorește să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor.

Prin raportare la existența unor dispoziții cu caracter derogator privitor la opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate care provine din executare silită, dreptul de proprietate al adjudecatarului, care se află în stăpânirea bunului, este opozabil, prin efectul legii, proprietarului înscris în cartea funciară a aceluiași imobil.

În consecință, în mod greșit, s-a reținut că dreptul reclamantei (adjudecatar) nu este preferabil dreptului pârâtei în considerarea faptului că nu a fost înscris în cartea funciară.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 682 din 31 martie 2021

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă, la data de 9.08.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate existența dreptului său de proprietate cu privire la imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 130 mp și construcția edificată pe acesta, și să se dispună rectificarea Cărții Funciare nr. x545 a Sectorului 2 București, în sensul radierii dreptului de proprietate al ANAF asupra imobilului și intabularea dreptului de proprietate al reclamantei; s-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 și ale art. 518 și următoarele din Codul de procedură civilă de la 1865.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 440 din 5.03.2018, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 130 mp (având număr cadastral x45) și construcția edificată pe acesta (având număr cadastral x545-C1), înscris în CF nr. x545 a Municipiului București sector 2, a dispus rectificarea cărții funciare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate în favoarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, de sub B5, și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în cotă de 1/1, în baza actului de adjudecare din 29.08.2009, emis de executorul judecătoresc B., în dosarul execuțional nr. x/2009, și i-a obligat pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 6197,66 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3.Hotărârea pronunțată în apel:

Prin decizia civilă nr. 2008 A din 12.12.2019, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4.Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 2008A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28.05.2020.

Prin cererea de recurs, încadrată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

În argumentarea incidenței motivului de casare invocat, după expunerea istoricului cauzei, recurenta-reclamantă A. a învederat, în principal, că instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 26 (1) din Legea nr. 7/1996, ale art. 56 din Legea nr.71/2011 și ale art. 887 Cod civil, considerentele reținute de curtea de apel în susținerea soluției pronunțate fiind străine situației de fapt căreia îi erau aplicabile alte norme juridice de drept material.

În continuare, a susținut că, în acord cu prevederile art. 518 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865 și ale art. 26 din Legea nr. 7/1996, opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă prin actul de adjudecare rezultă

ex lege

și, prin urmare, contrar reținerilor instanței de apel, nu era necesară înscrierea acestuia în cartea funciară.

Pe de altă parte, urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somației emise de BEJ nr. 202950 din 06.05.2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.

Ca atare, în mod nelegal, instanța de apel s-a raportat în soluționarea pricinii la prevederile art. 56 din Legea nr.71/2011, excluzând incidența prevederilor art. 26 din Legea nr. 7/1996. Prin neacordarea eficienței normelor legale care stabilesc că, în anumite cazuri particulare, cum este cel al vânzării silite, opozabilitatea dreptului de proprietate dobândit se naște din lege, iar nu din înscrierea în cartea funciară, instanța de apel a încălcat principiul de drept

specialia generalibus derogant

.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a arătat că din conținutul dispozițiilor art. 371 din Codul de procedură civilă, ca și din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că Ministerul Public este unul dintre participanții la executarea silită în cadrul căreia a fost emis actul de adjudecare în temeiul căruia reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În acest context, o parte din suma achitată de către reclamantă în temeiul actului de adjudecare, respectiv suma de 176.693,76 lei, a fost consemnată, la cererea Procurorului-șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție nr. 2030/2009, la dispoziția instanței de judecată, cu titlu de sumă aparținând debitorului C.; această sumă a fost indisponibilizată prin sechestrul asigurator dispus în dosarul nr. x/2/2009, aflat pe rolul Curții de Apel București.

Așadar, la momentul pronunțării de către Înalta Curte de Casație si Justiție a deciziei penale nr. 1523/2012, în patrimoniul condamnatului C. nu se mai găsea imobilul în litigiu, ci suma de 176.693,76 lei, în cauză operând subrogația reală, respectiv înlocuirea bunului vândut în cadrul executării silite, prin licitație publică, cu valoarea acestuia. Prin urmare, confiscarea specială se putea dispune doar cu privire la suma de bani.

Ca efect al actului de adjudecare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut din patrimoniul fostului proprietar,  C., în patrimoniul reclamantei.

Reținerile instanței de apel potrivit cărora reclamanta suportă consecințele neatacării încheierii de respingere de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin actul de adjudecare, sunt nefondate, în contextul în care intimatul Statul Român, se pretinde a fi succesorul cu titlu particular al autorului reclamantei, C., iar nu un terț care s-ar putea, eventual, prevala de buna-credință la înregistrarea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Ca atare, Statul Român a cunoscut sau putea să cunoască că imobilul a fost vândut reclamantei și că are la dispoziție doar suma de bani rezultată în urma vânzării silite a imobilului.

Pentru a beneficia de inopozabilitatea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, Statul Român trebuia să nu se regăsească în ipoteza prevăzută de art. 887 alin. (2) Cod civil, respectiv să nu fi fost dobânditor de rea-credință.

Din interpretarea

per a contrario

a prevederilor art. 877 alin.(2) din Codul civil, reiese că, în măsura în care urmărirea silită a imobilului a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite vor putea fi opuse terților dobânditori. Or, în mod nepermis, instanța de apel a interpretat textul de lege având în vedere că reaua-credință a pârâtului putea fi dedusă din împrejurarea că în cartea funciară era notată somația emisa de BEJ sub nr. 202950 din 06 mai 2009.

Soluția de respingere de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de către reclamantă a fost motivată de lipsa corespondenței între descrierea imobilului adjudecat din actul de adjudecare și descrierea acestuia din cartea funciară. Ulterior, confruntată cu aceeași situație, cererea pârâtului de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate a fost admisă. Lipsa conformității între descrierea imobilului din cartea funciară și cea din actul de adjudecare este un aspect obiectiv și care nu era, contrar celor reținute de instanța de apel, de natură a fi modificat prin formularea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară.

Așadar, față de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și de dispozițiile art. 887 din Codul civil, în cauză nu operează principiul inopozabilității dreptului de proprietate dobândit de reclamantă față de Statul Român.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 teza I din Codul procedură civilă, care dispun în sensul că, prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1)

lit. b)

, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:

Prin decizia civilă nr.2008A din 12.12.2019, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică împotriva sentinței civile nr. 440/2018, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, și a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren și construcție, în baza actului de adjudecare din 26.08.2009, eliberat de executorul judecătoresc potrivit art. 518 alin. (1) Cod procedură civilă, iar la data de 09.11.2009, solicitarea reclamantei de înscriere a imobilului în cartea funciară a fost respinsă de  OCPI sector 2, prin încheierea nr. 385369 din 14.12.2009.

S-a arătat că unul dintre motivele de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară a vizat faptul că în cuprinsul actului de adjudecare nu s-a făcut vorbire despre existența sechestrelor înscrise în P III a CF 1493 cu încheierile nr. 86/2004 și nr.18455/2005; reclamanta nu a formulat plângere împotriva acestei încheieri.

În schimb, pârâta ANAF apare înscrisă în cartea funciară a aceluiași imobil, în calitate de proprietar, în baza următoarelor hotărâri judecătorești penale: nr.114/2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a II-a penală, nr.1523/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție -Secția penală și nr. 123A/2011, emisă de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală.

Cu privire la efectele adjudecării și ale întabulării, curtea de apel a menționat că dispozițiile art. 518 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă de la 1865 prevăd că, prin întabulare, adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară, respectiv că de la data întabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță, creditorii putându-și realiza aceste drepturi numai din prețul obținut.

De asemenea, a arătat că art. 2 lit. d din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, reglementează efectele înscrierii în cartea funciară și prevede că publicitatea imobiliară

asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare […]

, text care trebuie coroborat cu dispozițiile art. 56 din Legea nr.71/2011, care prevăd că art. 885 alin. (1) și art. 886 din Codul civil se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile

Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996

; până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.

În opinia curții de apel, pe baza acestor coordonate legislative referitoare la efectele înscrierii în cartea funciară se poate concluziona în sensul că în cauză ambele părți sunt titulare ale dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, că ANAF și-a înscris dreptul în cartea funciară și se bucură de opozabilitate față de terți și că, deși reclamanta are poziția avantajoasă de

beatus possidens,

suportă consecințele neformulării plângerii împotriva încheierii nr. 385369 din 14.12.2009, prin care OCPI S2 i-a respins cererea de înscriere a imobilului în cartea funciară, respectiv inopozabilitatea față de terți a dreptului dobândit prin actul de adjudecare.

S-a arătat că din acest punct de vedere este eronată aprecierea primei instanțe în sensul că dreptul reclamantei este preferabil pentru că este dobândit licit, în condițiile în care și pârâta a dobândit dreptul de proprietate în mod licit, iar în plus, în mod diligent, și-a înscris dreptul care a devenit astfel opozabil terților; de asemenea, până la proba contrară, pârâta se bucură de prezumția de bună-credință. Art. 518 alin. (3) reținut ca argument de prima instanță, nu este aplicabil în forma prezentată în sentință, deoarece numai prin înscrierea în cartea funciară reclamanta putea obține purga sarcinilor asupra imobilului, or tocmai din acest punct de vedere reclamanta nu a acționat ca un om diligent.

În aceste condiții, contrar aprecierii primei instanțe, curtea de apel a reținut că, în speță, este preferabil dreptul pârâtei, împrejurare față de care nu se justifică constatarea dreptului reclamantei, cu consecința radierii dreptului înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei.

Din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, instanța de apel a făcut greșita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte constată că, în circumstanțele particulare ale cauzei, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 518 din Codul de procedură civilă de la 1865, act normativ sub imperiu căruia a fost emis actul de adjudecare de care recurenta-reclamantă se prevalează în dovedirea dreptului de proprietate.

Potrivit art. 518 alin.(1) din actul normativ sus-menționat, actul de adjudecare are ca principal efect dobândirea dreptului de proprietate de către adjudecatar.

Împrejurarea că alineatul al doilea al articolului 518 prevede că “prin intabulare, adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară”, nu semnifică instituirea caracterului constitutiv de drepturi al intabulării actului de adjudecare.

În speță, această dispoziție legală trebuie coroborată cu art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare care la data de 26 august 2009, data eliberării actului de adjudecare prevedea că: “Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți,

fără înscrierea în cartea funciară (s.n.)

, când provin din succesiune, accesiune,

vânzare silită(s.n.)

și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele.”

Interpretare coroborată a dispozițiilor art. 518 alin.(1) - (3) din Codul de procedură civilă de la 1865, cu cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996, sus-menționate, conduce la concluzia că sunt fondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că dreptul său de proprietate este opozabil față de terți

ex lege

, formalitățile de înscriere în cartea funciară fiind necesare în ipoteza în care adjudecatarul dorește să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor.

În plus, așa cum rezultă din încheierea aflată la fila 36 din dosarul Tribunalului București, urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somației emise de BEJ B. nr. 202950 din 06.05.2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 56 din Legea nr.71/2011, reținute de curtea de apel ca fiind relevante în soluționarea cauzei, acestea dispun în sensul că: “1) dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare

nr. 7/1996

, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.”

Înalta Curte constată că aceste dispoziții nu pot fundamenta soluția pronunțată de curtea de apel întrucât enunță regula conform căreia înscrierile în cartea funciară au rolul de a asigura opozabilitatea față de terți și instituie un reper temporal cu privire la efectul constitutiv în cartea funciară, dispoziții care în speța dedusă judecății nu sunt relevante prin raportare la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către recurenta-reclamantă și la existența unor dispoziții cu caracter derogator privitor la opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate care provine din executare silită.

De altfel, și dispozițiile art. 887 alin.(1) din noul Cod civil prevăd o situație derogatorie de la regula dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale dobândite prin vânzare silită.

Reținând că în speță dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, care se află în stăpânirea bunului, este opozabil intimatei-pârâte prin efectul legii, în mod greșit instanța de apel a reținut că dreptul acesteia nu este preferabil dreptului pârâtei în considerarea faptului că nu a fost înscris în cartea funciară. În consecință, neformularea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară nu poate fi opusă reclamantei în acest cadru procesual în care aceasta nu urmărește să dispună de bun, ci să-și conserve dreptul de proprietate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt fondate criticile formulate de recurentă cu caracter principal, a admis recursul în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497 Cod procedură civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, nemaifiind necesar a fi examinate și criticile formulate de recurentă în subsidiar.

Notă: Dispozițiile Legii nr. 7/1996 la care se face referire în considerentele deciziei au fost avute în vedere de către instanțele de judecată în forma în vigoare la nivelul anului 2009