ÎCCJ, decizie (scj.ro #81756)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81756) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Imobil dobândit printr-un act de adjudecare. Existența

notării în cartea funciară a unui litigiu asupra titlului de

proprietate. Nulitatea procesului-verbal de adjudecare ca urmare a relei-credințe

a adjudecatarului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Efectele actului juridic civil.

Index alfabetic :

act de adjudecare

-

carte funciară

-

vânzare-cumpărare

Cod civil, art. 948, art. 969,

Legea nr.7/1996, art.34, art.36

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile

vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii

instanței.

Actul de adjudecare, întocmit

de către executorul judecătoresc în procedura urmăririi silite

imobiliare, este un act autentic prin care se confirmă efectuarea unei

vânzări-cumpărări forțate.

Dacă la data întocmirii

actului de adjudecare, era notată în cartea funciară și în curs

de judecată o acțiune civilă având ca obiect constatarea

nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare

succesive privind imobilul litigios,

adjudecatarul

nu se situează în poziția de subdobânditor de

bună-credință,

chiar

dacă debitorul avea înscris dreptul de proprietate în cartea

funciară, operațiune care are efecte de opozabilitate a dreptului

respectiv față de terți.

Deoarece cauza ilicită a

operațiunii de vânzare-cumpărare forțată pe care o

materializează actul de adjudecare se întemeiază pe

reaua-credință a adjudecatarului, decurgând din cunoașterea de către

acesta, la momentul adjudecării (cumpărării), a naturii

litigioase a bunului supus urmării silite, fiindu-i opozabilă notarea

în cartea funciară a acțiunii în nulitatea titlului debitoarei

(vânzătoare), nu se poate considera decât că vânzarea-cumpărarea,

în procedura urmăririi silite  a imobilului, a avut ca scop mediat (causa

remota) fraudarea drepturilor adevăraților proprietari, care

obținuseră o hotărâre judecătorească irevocabilă

de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios

și care atacaseră cu acțiune în nulitate actele de

înstrăinare succesive încheiate cu privire la imobilul proprietatea lor.

Secția

I civilă, decizia nr. 2710 din  20 aprilie 2012

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin,

reclamantele A.A.M. și C.C.M.I. au chemat în judecată SC L.D. SRL -

Sucursala Ploiești și SC U.H. SA, solicitând  să se dispună

constatarea nulității absolute a procesului verbal de adjudecare

încheiat la 30.03.2005 de Biroul Executor Judecătoresc N.N. ;  obligarea

pârâtelor să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul

înscris în CF 1424 Văliug, nr. top. 600/1, respectiv construcția

denumită „Cabana Centrală” de pe muntele Semenic; rectificarea de

carte funciară, în sensul radierii din CF 1424 Văliug a dreptului de

proprietate al pârâtelor asupra construcției „Cabana Centrală”

și intabulării dreptului de proprietate asupra acestui imobil în

favoarea reclamantelor.

Prin

sentința civilă nr.451/2008, Tribunalul Caraș-Severin a admis

acțiunea și, în consecință: a constatat nulitatea

absolută a procesului verbal de adjudecare încheiat la data de 30.03.2005

de către executorul judecătoresc N.N., prin care imobilul

construcție „Cabana Centrală” de pe muntele Semenic, înscrisă în

CF 1424 Văliug a trecut în proprietatea pârâtelor SC L.D. SRL - Sucursala

Ploiești  în cotă de 55/100 și SC U.H. SA în cotă de 45/100

; a obligat pe pârâte să lase reclamantelor în deplină  proprietate

și posesie imobilul mai sus descris ; a dispus radierea din CF 1424

Văliug a dreptului de proprietate a celor două pârâte asupra

construcției „Cabana Centrală”; a dispus intabularea în CF a

dreptului de proprietate al reclamantelor asupra construcției mai-sus

descrise, drept de  proprietate obținut conform sentinței civile

nr.4885/2000 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr.962/R/2002 a Curții de Apel Brașov.

Pentru a

hotărî astfel,  tribunalul a reținut următoarele:

Prin

sentința civilă nr.4885/2000 a Judecătoriei Brașov,

rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.962/R/2002 a

Curții de Apel Brașov, a fost admisă, în parte, acțiunea

reclamantelor, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al acestora, în

calitate de moștenitoare legale după tatăl lor C.A., în cote de

1/2 pentru fiecare, a imobilului înscris în CF 1424 Văliug - teren și

construcții cu denumirea de Cabana Centrală.

Imobilul

înscris în CF 1424 Văliug - teren și construcții - a

aparținut și a fost deținut de către antecesorul

reclamantelor, C.A., și a fost preluat abuziv prin rechiziție în anul

1948, conform ordinului 1037/1948 și a procesului verbal nr.11/1948, fiind

dat în folosința  fostului Sfat Popular al orașului Reșița.

Deși

dețin un titlu de proprietate asupra imobilului înscris în CF 1424

Văliug, sub forma unei hotărâri

judecătorești

irevocabile, reclamantele nu au putut intabula dreptul de proprietate asupra

construcției și nu s-au putut bucura și dispune de acesta, în

conformitate cu art.480 C.civ.

Cererea de

intabulare a sentinței civile nr.4885/2000 a Judecătoriei Brașov

a fost înscrisă numai parțial, cu privire la teren, respingându-se

înscrierea și asupra construcției denumită Cabana Centrală.

Conform

deciziei civile nr.1563/2005 a Curții de Apel Timișoara, deciziei

civile nr.111/A/2007 a Curții de Apel Timișoara, deciziei civile nr.5454/2006

a Î.C.C.J și deciziei civile nr.7628/2007 a Î.C.C.J., s-a constatat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului

„Cabana Centrală”, încheiate între SC T.S. SA, SC M.R.G.E. SRL și SC

M.C. SRL.

În

timpul proceselor purtate, pârâta 1, prin încheierea nr.915/2005, notează

în cartea funciară somația de plată în baza procesului-verbal de

situație nr.69/2005, formulată de SC L.D. SRL București -

Sucursala Ploiești pentru suma de 7.897.254.061 ROL, iar prin încheierea

nr.3354/2005 se notează somația de plată formulată de

aceeași pârâtă pentru suma de 1.620.185.000 ROL.

Așadar,

la data notării în CF 1424 Văliug asupra construcției „Cabana

Centrală” a somațiilor de plată în baza cărora s-a

obținut actul de adjudecare în contul datoriei era notată în cartea

funciară, prin încheierea nr.6053/2003, acțiunea civilă de

constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare din dosarul cu nr.4xxx/2003 al Tribunalului

Caraș-Severin.

Cu toate

acestea, prin încheierea nr.3915/2005, în baza actului de adjudecare din data

de 30.03.2005 se intabulează  dreptul de proprietate cu titlu de

adjudecare asupra construcției „Cabana Centrala” în favoarea SC L.D. SRL

în cote de 55/100 părți și SC U.H. SA în cote de 45/100

părți, a unui bun litigios, așa cum rezultă din înscrierile

efectuate în cartea funciară.

Raportat la

prevederile art.968 C.civ., trebuie condiționată valabilitatea

actului de adjudecare încheiat în asemenea condiții de caracterul licit

și moral al cauzei sau scopului său. Or, atâta timp cât în CF a

existat  notată  acțiunea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din dosarul nr.4xxx/2003,

întocmirea procesului-verbal de adjudecare din 30.03.2005 de către

executorul judecătoresc nu poate avea decât un caracter ilicit, scopul

încheierii actului fiind fraudarea legii.  Încălcarea acestei

condiții de valabilitate a unui act juridic atrage nulitatea actului

juridic, respectiv nulitatea procesului verbal de adjudecare.

Ca o

consecință a anulării procesului verbal de adjudecare, în CF se

va radia dreptul de proprietate astfel obținut de SC L.D. SRL în cotă

de 55/100 și SC U.H. SA  în cotă de 45/100, urmând a se intabula

dreptul de proprietate al reclamantelor și asupra construcției

„Cabana Centrală”, conform sentinței civile nr.4885/2000 a

Judecătoriei Brașov; de asemenea, pârâtele vor fi obligate să

lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin decizia

civilă nr.145/A/2009, Curtea de Apel Timișoara, Secția

civilă a respins apelurile declarate de pârâte împotriva sentinței

susmenționate.

Împotriva

acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâtele.

Prin decizia

nr.4229/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, reținând că aceasta nu și-a

motivat hotărârea prin raportare la toate motivele de apel, inclusiv cel

referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ.,

ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În

rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a

pronunțat decizia civilă nr.611/A din 17.03.2011, prin care a dispus

respingerea apelurilor pârâtelor, pentru următoarele considerente:

Apelanta-pârâtă

SC L.R. SRL a invocat prin motivele de apel aspecte privind: comercialitatea

obiectului cauzei; prescripția dreptului la acțiune ca urmare a

dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ., aplicabile în materie de evicțiune;

lipsa caracterului ilicit al actului de adjudecare și

buna-credință a părților.

Aceste

motive de apel nu sunt de natură a conduce la schimbarea hotărârii

primei instanțe.

Astfel,

cauza dedusă judecății are caracter civil, după cum chiar

instanța de control judiciar a reținut prin decizia de casare.

Incidența

dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ., text de lege care

reprezintă o reglementare judiciară specială în materie de

evicțiune și de stingere a cererii de evicțiune, nu poate avea

efecte juridice în speță unde, în mod corect, prima

instanță a reținut că nu se regăsește ipoteza

obișnuită a unei răspunderi pentru evicțiune a fostului

proprietar vânzător, ci ipoteza în care un act de adjudecare, ce

reprezintă titlul de proprietate al apelantei, nu-și poate produce

efectele juridice deoarece, la momentul întocmiri sale, s-a realizat o

încălcare flagrantă a legii.

Mai exact,

actul de adjudecare întocmit la 30.03.2005 s-a realizat în condițiile în

care în evidențele de CF era notată și se derula  acțiunea

reclamantelor de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, acțiune pe rolul instanțelor încă din

anul 2003.

Actul de

adjudecare s-a realizat tocmai pentru a se eluda soluția ulterioară

de anulare a titlului de proprietate al vânzătorului inițial. În

aceste condiții, pârâta-apelantă nu se poate prevala de

dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ., în speță

producându-și efectele cauze de nulitate absolută care sunt opozabile

„

erga omnes

”.

Motivele de

apel privind caracterul licit și buna-credință a

părților nu pot fi primite, prima instanță reținând,

în mod corect,  cauzele de nulitate absolută care au condus la

desființarea titlului vânzătorului, chiar de la momentul întocmirii

actului, cu mult înainte de întocmirea procesului verbal de adjudecare, plasând

conduita ilicită a apelantei la momentul adjudecării și ulterior

acestui moment.

Conduita

ilicită a fost simultană cu poziția de rea-credință,

pentru că scopul urmărit era tocmai acela de a evita sancțiunea

nulității absolute, de către apelantă, prin invocarea

poziției sale de ipotetic terț subdobânditor cu titlu oneros.

Motivele de

apel ale apelantei-pârâte SC U.H. SA vizează, în afara celor analizate în

cadrul apelului celeilalte pârâte, chestiuni privind notarea în cartea

funciară a vreunei interdicții de grevare și înstrăinare;

în opinia apelantei, inexistența  acestor notări ar ilustra

poziția sa de terț dobânditor de bună-credință, care a

putut să adjudece în mod valabil  bunul supus revendicării.

S-a

susținut că simpla notare a unei acțiuni civile nu poate conduce

la ideea că executarea ar fi operat cu încălcarea vreunei

interdicții de înstrăinare.

Motivele

invocate de această pârâtă-apelantă sunt neîntemeiate.

În mod

corect, prima instanță a reținut că acțiunea în

nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare inițiale,

soluționată irevocabil de către Î.C.C.J., își produce

efecte juridice de la data încheierii actului juridic, respectiv cu mult

înainte de momentul  adjudecării, care a avut loc la data de 30.03.2005.

În aceste condiții,

notarea procesului de pornire a acțiunii în nulitate absolută,

încă din anul 2003, a fost de natură a atenționa  eventualii

terți subdobânditori de riscul la care se supun, dar mai ales de conduita

pe care trebuie să o aibă în legătură cu bunurile imobile

pe care intenționau să și le aproprie.

Apelanta SC

U.H. SA a înțeles să speculeze această realitate juridică a

speței și prin actul de adjudecare să-și consolideze un

drept real de proprietate care își avea izvorul într-un act juridic nul

absolut, despre cauzele de nulitate având cunoștință, cum

singură recunoaște, din lecturarea înscrierilor de CF și din

comunicările proceselor declanșate.

Această

poziție procesuală a fost apreciată, în mod corect, de

către prima instanță ca o poziție speculativă, de

rea-credință, raportat la  adevăratul titular al dreptului real

de proprietate.

În aceste

condiții, și această din urmă apelantă a participat la

actul de adjudecare, care avea un caracter ilicit, cu rea-credință,

în scopul eludării efectelor  juridice ale cauzelor de nulitate

absolută.

Decizia

dată de curtea de apel în rejudecare a fost atacată cu recurs de

ambele pârâte.

I.

Recurenta-pârâtă SC L.R. SRL (fostă SC L.D. SRL) a invocat motivul

prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a

formulat următoarele critici:

1.

Instanțele de fond și apel au interpretat, în mod eronat,

dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ. și au analizat greșit

valabilitatea actului de adjudecare atacat prin raportare la dispozițiile

art.948 C.civ., deși acestea sunt aplicabile numai în cazul

convențiilor.

Astfel,

art.948 C.civ. reglementează condițiile esențiale pentru

validitatea unei convenții, iar art.969 face

vorbire despre

convențiile legal făcute între părțile contractante. Or,

procesul-verbal de adjudecare din data de 30.03.2005, întocmit de către

executorul judecătoresc, nu este o convenție întocmită în baza

dispozițiilor art.969 și urm. C.civ., ci este întocmit în baza unor

dispoziții speciale ale Codului de procedură civilă, și

anume art.520.

Instanțele

au calificat acest act drept convenție, fără a ține cont

că acesta nu a fost întocmit prin realizarea voinței

părților, adică a proprietarului anterior și ulterior al

bunului. Mai mult decât atât, SC M.C. SRL nici măcar nu a semnat acel act,

întocmirea lui realizându-se fără acordul acesteia, ba chiar

împotriva voinței sale.

Deși

actul de adjudecare în cauză nu este o convenție întocmită în

baza dispozițiilor Codului civil, ci un act întocmit în baza unor norme

speciale, instanța de apel a aplicat dispozițiile generale aplicabile

convențiilor, adică raporturilor juridice născute în baza

acordului de voință al părților.

Instanțele

judecătorești nu au ținut cont că legiuitorul a

prevăzut norme speciale pentru reglementarea raporturilor juridice

născute din acte de adjudecare întocmite de către executorii

judecătorești, fără existența voinței sau

consimțământului așa-ziselor părți.

Dispozițiile

art.520 alin.(1) C.proc.civ. reprezintă o normă specială, care

se aplică bunurilor imobile  dobândite în procedura executării

silite, adică prin acte de adjudecare.

Deși

acțiunea în constatare este una imprescriptibilă, această

regulă cunoaște o excepție, cea reglementată de art.520

alin.(1) C.proc.civ., care este aplicabilă în speță. Prin

această excepție, se consideră că

orice cerere împotriva

imobilului este stinsă dacă: imobilul este dobândit prin executare

silită - prin act de adjudecare (proces verbal de adjudecare);  imobilul

era înscris în cartea funciară; de la data înregistrării cererii de

înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul

terțului adjudecatar până la data formulării cererii respective

(adică orice cerere de evicțiune) au trecut cel puțin 3 ani.

Or, din analiza actelor existente la

dosar, rezultă indubitabil că: imobilul a fost dobândit prin

executare silită și nu prin convenție (acord de voință

al părților); imobilul a fost înscris în cartea funciară de

către SC L.R. SRL și SC U.H. SA; dreptul de proprietate asupra

imobilului, dobândit de autoarea SC M.C. SRL în data de 07.05.2003, este cu

mult peste termenul de 3 ani prevăzut expres de către

dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ.

Prin urmare, instanțele de fond

și apel nu au aplicat, în mod corect, dispozițiile art.520 alin.(1)

C.proc.civ., calificând cererea dedusă judecății ca fiind una

imprescriptibilă.  Or, în speță se regăsește întocmai

situația reglementată de normele legale susmenționate, iar

conform principiului de drept civil specialia generalibus derogant,

imprescriptibilitatea cererilor de constatare a nulității absolute

(regula generală) nu operează în acest caz.

instanțele de fond și apel au apreciat că actul de adjudecare

are caracter ilicit, scopul actului fiind fraudarea legii, fără a

reține că acesta a fost rezultatul urmării unei proceduri de

executare silită, iar unicul lui scop a fost nu fraudarea legii, ci

stingerea unor debite restante datorate de către proprietarul bunului

imobil executat.

Deși instanța de recurs a

trimis dosarul spre rejudecare curții de apel pentru nemotivarea

hotărârii pronunțate, în rejudecare iar nu se face motivarea faptelor

greșit reținute, și anume, „actul de adjudecare ... s-a realizat

cu încălcare flagrantă a legii”.

Astfel, curtea de apel

nu motivează în niciun fel cum a ajuns la

concluzia caracterului ilicit al actului întocmit de către executorul

judecătoresc, ci face doar simple afirmații în acest sens și

trimiteri la dispoziții legale care nu au nicio legătură cu

executarea silită și întocmirea actelor de adjudecare.

SC L.R. SRL este un dobânditor de

bună-credință a bunului adjudecat și, pe cale de

consecință, în speță este aplicabilă excepția de

la principiul

resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis

și beneficiază

de protecția acordată de legiuitor dobânditorilor de bunuri prin realizarea

procedurii de executare silită.

Pe tot parcursul procesului nu a

fost dezbătută buna-credință a dobânditoarelor, or

buna-credință este una prezumată și nu au fost administrate

probe care să ateste existența relei-credințe a pârâtelor.

II. Recurenta-pârâtă SC U.H. SA a formulat

următoarele motive de recurs:

apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art.105 alin.(2),  sub următoarele

aspecte:

a) Încălcarea normelor

procedurale imperative ale art.315 C.proc.civ., care impun că,

în cazul casării,

problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului, ceea ce înseamnă că instanța c

are rejudecă fondul pricinii

nu are decât să reproducă, în cuprinsul

hotărârii, cele deja stabilite

de către instanța de recurs,

iar în niciun caz să le contrazică.

Recurenta susține că, la

unicul termen fixat în rejudecare - 17.03.2011, a solicitat amânarea cauzei

pentru imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului

ales, iar printr-o cerere  separată a solicitat instanței ca, în

cazul în care nu ar da curs cererii de amânare, să ia în considerare

susținerile sale formulate în scris, prin care a invocat motivat o serie

de excepții, printre care excepția prescripției dreptului la

acțiune, și nota de probatoriu – toate aceste cereri fiind

făcute în considerarea deciziei de casare a Î.C.C.J., care cuprindea

indicații obligatorii, potrivit art.315 C.proc.civ.

Față de caracterul

devolutiv al apelului, se putea solicita probe și  invoca excepții,

fiind obligația instanței de a le pune în discuția

contradictorie a părților. Mai mult, dincolo de solicitările

părților, instanța de apel, în rejudecare, era obligată

să respecte dispozițiile obligatorii date de instanța de casare

în temeiul art.315 C.proc.civ., or, neprocedând astfel, instanța a

încălcat această normă de ordine publică; practic,

instanța de apel a ales să

ignore

solicitările

SC U.H. SA,

în

cuprinsul hotărârii atacate

neregăsindu-se nici măcar

mențiunea formulării acestora.

În mod nelegal,

respingând cererea de amânare, instanța de

apel a omis să se pronunțe asupra excepției invocate și

asupra probelor solicitate. Mai mult decât atât, contrar prevederilor imperative

ale art.156 alin.(2) C.proc.civ., instanța a rămas în pronunțare

asupra cauzei, fără a amâna pronunțarea pentru a da

părții posibilitatea de a depune concluzii scrise.

b) Încălcarea dreptului la

apărare, ca drept fundamental, prin nerespectarea art.156 alin.(2)

C.proc.civ., cu raportare la art.24 din Constituția României și a

art.6 par.3 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

Recurenta susține că

procedând în maniera mai sus descrisă și soluționând cauza la

primul termen de judecată, fără a lua în discuție

excepțiile și probele propuse de ea, mai ales în contextul în care

acestea se impuneau și prin decizia de casare, instanța de apel i-a încălcat

dreptul la apărare, astfel cum reiese acesta din ansamblul normelor ce

reglementează procesul civil și din cuprinsul art.24 din

Constituția României și art.6 par.3 din Convenția Europeană

a drepturilor omului și, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil, în

acest sens, a invocat cauza

Grozescu contra României

.

c) Soluționarea eronată a

excepției prescripției dreptului la acțiune.

Dispozițiile art.520

C.proc.civ. au caracter special, fiind aplicabile exclusiv adjudecatarului, în

materie de executare silită, derogând de la orice alte norme, termenul de

prescripție de 3 ani pe care îl instituie fiind un termen special care se

aplică oricăror acțiuni care presupun evicțiunea,

indiferent că ar fi acțiune în revendicare, în nulitate sau de orice

altă natură și indiferent de cauza de nulitate invocată,

fie aceasta relativă sau absolută.

Așa cum s-a subliniat constant

în doctrină, acest termen special de prescripție a oricărei

acțiuni îndreptate împotriva adjudecatarului a fost instituit tocmai

pentru protecția specială a acestuia, având în vedere natura

executării silite și pentru securitatea raporturilor juridice

decurgând din instituția adjudecării, sens în care a decis, în

repetate rânduri și Curtea Constituțională.

Ca atare, termenul de 3 ani

instituit de art.520 C.proc.civ. este unul special, stabilit pentru

protecția adjudecatarului, în cadrul unei proceduri speciale - executarea

silită, aceasta fiind limita în care, în mod rezonabil, se permite

oricărei persoane care se consideră prejudiciată într-un drept

al său să acționeze în instanță. Dacă nu s-a

exercitat nicio acțiune în termenul special de prescripție, care

curge imperativ chiar împotriva minorilor sau dispăruților, orice

drept la acțiune se stinge.

În literatura de specialitate s-a

arătat că acest termen de prescripție extinctivă de 3 ani,

prevăzut de art.520 C.proc.civ., este unul special, în cazul

revendicării imobilului adjudecat în cadrul procedurii urmăririi

silite imobiliare sau al pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de

proprietate având ca obiect acest imobil. „De asemenea, art.520 C.proc.civ.

vizează și situația în care cel care a dobândit imobilul în

cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară este chemat în

judecată de o terță persoană care pretinde un drept real

principal asupra acestui imobil, formulând deci o acțiune confesorie, ori

chiar un drept de folosință ca drept personal (de creanță)

având ca obiect imobilul respectiv (spre exemplu, un drept de

folosință izvorât dintr-un contract de locațiune care, potrivit

legii, nu a încetat prin înstrăinarea silită a imobilului către

adjudecatar), formulând deci o acțiune personală.”

Tot astfel, în privința

momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție

extinctivă de 3 ani, s-a arătat că „Prescripția

extinctivă a acțiunii în revendicarea imobilului ce formează

obiectul urmăririi silite imobiliare (sau a acțiunii confesorii prin

care se pretinde un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra

acestui imobil ori chiar al acțiunii personale prin care se invocă un

drept de folosință asupra imobilului respectiv) începe să

curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară

(art.520 C.proc.civ.).”

hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Printre excepțiile de la

principiul

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

,  se

încadrează și ipoteza speței deduse judecății.

Astfel, sunt considerate excepții de la

principiul sus-enunțat acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni,

anularea actului inițial nu atrage și anularea actului juridic

subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află

în strânsă legătură cu actul juridic desființat.

Așadar, deși anularea

actului juridic primar are drept consecință desființarea

dreptului ce a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act,

totuși rămâne în ființă actul juridic încheiat ulterior de

una din părțile actului juridic primar cu un terț și în

legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu

actul juridic subsecvent menținându-se și dreptul dobândit de

terț în temeiul acestuia.

De regulă, aceste excepții

se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe a

subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, fie pe necesitatea asigurării

securității și stabilității circuitului civil.

Între aceste excepții, doctrina

și jurisprudența au reținut și cazul care rezultă din art.34

pct.1 și art. 36 din Legea nr.7/1996, republicată, adică ipoteza

celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un

drept real imobiliar cu bună-credință printr-un act juridic cu

titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la

data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real

imobiliar respectiv în cartea funciară. În acest sens, în literatura de

specialitate s-a arătat că, în cazul în care dobânditorul din actul

juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a

înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, iar ulterior transmite

acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de

bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în

judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic

primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă

numai în termenul prevăzut de art.36 din Legea nr.7/1996 (3 ani de la data

înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în

cartea funciară, „afară de cazul când dreptul material la

acțiunea de fond nu s-a prescris);

după

expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință

și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității

imobiliare, deci dreptul său înscris în

cartea funciară va fi opozabil

înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează

cu menținerea actului juridic subsecvent.

Aplicând legea în mod eronat,

instanțele de fond au pronunțat o soluție nelegală, întrucât

nu au observat că este vorba tocmai despre una dintre excepțiile de

la aplicarea principiului

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

.

În plus, instanța nu a

făcut nici aplicarea principiului de drept

error communis

facit

jus

, neobservând că sunt îndeplinite condițiile legale: actul

juridic este cu titlu particular și cu titlu oneros, terțul a fost de

bună-credință și dovedește că a existat o eroare

comună (obștească) și invincibilă asupra

calității de proprietar a celui care i-a transmis imobilul, prin

efectul translativ al adjudecării.

În condițiile în care,

anterior, debitorul urmărit îl dobândise, la rândul său, tot în urma

unei proceduri legale speciale, de la lichidatorul judiciar al fostului

proprietar ș.a.m.d., nimeni nu se putea îndoi de valabilitatea actului

translativ sau de calitatea de proprietar a autorului, cu atât mai mult cu cât,

reclamantele pierduseră în acțiunea în revendicare prin compararea

titlurilor. Ca atare, în considerarea regulii de drept

error communis facit

jus

, instanța trebuia să observe că, în speță, se

regăsește și ipoteza unei excepții de la

regula quod

nullum est, nullum producit effectum

. La fel cum s-a subliniat în

doctrină, această soluție este cea care rezultă din

coroborarea art.34 alin.(1) și art.36 din Legea nr.7/1996.

Analizând cu prioritate excepția

tardivității recursului formulat de pârâta SC U.H. SA, invocată

din oficiu și supusă dezbaterii contradictorii a părților

în ședință publică, Înalta Curte a constatat că

aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.301 C.proc.civ., termenul de recurs este de

15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art.90 alin.(1) C.proc.civ., înmânarea tuturor

actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința

părții, iar potrivit art.93 același cod, în caz de alegere de

domiciliu, dacă partea a arătat și persoana

însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea

acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea

arătări, la domiciliul părții.

În speță, se constată că în recursul

din primul ciclu procesual al cauzei, recurenta-pârâtă SC U.H. SA

și-a ales domiciliul procesual pentru comunicarea actelor de

procedură la cabinetul avocatului G.R., cu sediul în București,

această alegere de domiciliu a fost făcută de parte prin cererea

precizatoare a motivelor de recurs.

Domiciliul procesual ales rămâne statornic pentru

tot cursul procesului, indiferent de faza procesuală, afară de cazul

în care partea revine asupra alegerii inițiale.

Or, recurenta-pârâtă SC U.H. SA nu a revenit asupra

alegerii inițiale de domiciliu, nedepunând nicio cerere în acest sens

până la închiderea dezbaterilor asupra recursului din primul ciclu

procesual și nici în fața instanței de apel învestită cu

rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, situație în care

decizia pronunțată în rejudecare - ce face obiectul prezentului

recurs -  trebuia să-i fie comunicată la domiciliul procesual ales,

iar nu la sediul său.

În consecință, comunicarea efectuată la

sediile recurentei, la data de 14.04.2011, atestată de dovezile de

comunicare, este nelegală.

Conform dovezii de comunicare prezentată, în

original, de către avocatul recurentei-pârâte SC U.H. SA, în

ședința publică de la termenul de dezbateri din 23 martie 2012,

acestei părți i s-a comunicat decizia din apel și la domiciliul

procesual ales, la data de 23.05.2011.

Întrucât aceasta este comunicarea legal efectuată,

înseamnă că de la data de 23.05.2011 a început să curgă

termenul de recurs de 15 zile, prevăzut de art.301 C.proc.civ., acesta

socotindu-se împlinit la data de 08.06.2011, potrivit art.101 alin.(1)

C.proc.civ.  Or, recurenta-pârâtă SC U.H. SA a declarat recurs la data de

30.05.2011, aceasta fiind data trimiterii prin poștă a recursului,

după cum rezultă din ștampila poștei de pe versoul

plicului.

Așadar, data declarării recursului de

către pârâta SC U.H. SA se situează în interiorul termenului legal de

recurs, astfel că excepția tardivității recursului acestei

părți este nefondată și a fost respinsă ca atare.

Trecând la analiza pe fond a recursului pârâtei SC U.H.

SA, Înalta Curte a reținut următoarele:

1.a) Motivul de recurs prin care se impută

instanței de apel că a încălcat decizia de casare nu este

fondat, cu consecința inaplicabilității cazului de casare

prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Art.315 alin.(1) C.proc.civ. prevede, într-adevăr,

obligativitatea deciziei de casare pentru judecătorii fondului, în ceea ce

privește problemele de drept dezlegate și necesitatea

administrării unor probe, numai că, în speță, nu se poate

reține încălcarea de către instanța de apel a deciziei de

casare nr.4229/2010 a Î.C.C.J. și, prin urmare, nici a dispozițiilor

legale evocate.

Astfel, prin această decizie de casare s-a

reținut că hotărârea atacată nu este motivată prin

raportare la toate motivele de apel formulate de pârâte, inclusiv cel referitor

la aplicabilitatea dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ., ceea ce

obliga instanța de trimitere să rejudece integral apelurile, sens în

care aceasta a și procedat, analizând în considerentele hotărârii

pronunțate toate motivele de apel, inclusiv pe cel vizând prescripția

dreptului la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art.520 alin.(1)

C.proc.civ., în legătură cu care se plânge recurenta-pârâtă SC

U.H. SA.

Contrar susținerilor acesteia, motivul de apel

întemeiat pe dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ. a fost analizat în

rejudecare, în considerentele deciziei recurate reținându-se, argumentat,

de ce acest text de lege nu poate avea efecte juridice în speță.

Fiind, așadar, verificată incidența prescripției

prevăzute de art.520 C.proc.civ., chestiune care a constituit motiv de

apel, este lipsit de relevanță, sub aspectul reținerii

încălcării art.315 alin.(1) C.proc.civ., faptul că instanța

de trimitere nu a făcut mențiune expresă în considerentele

hotărârii pronunțate despre cererea înregistrată la data de 17

martie 2011, prin care pârâta-apelantă SC U.H. SA invoca excepția

prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile

art.520 alin.(1) C.proc.civ.

În ce privește susținerea recurentei, în sensul

că instanța de trimitere ar fi fost obligată, conform deciziei

de casare, să administreze probe noi pe prescripție, aceasta este

neîntemeiată, prin decizia de casare impunându-se reluarea

judecății pentru necercetarea tuturor motivelor de apel,

fără a se stabili necesitatea administrării unor probe. Ca

atare, nici din această perspectivă nu se poate reține

încălcarea dispozițiilor art.315 alin.(1) C.proc.civ.

Subsumat motivului de recurs vizând încălcarea dispozițiilor

art.315 alin.(1) C.proc.civ., recurenta a invocat și încălcarea de

către instanța de apel a dispozițiilor art.156 alin.(2)

C.proc.civ., prin aceea că nu a amânat pronunțarea, pentru a-i da

posibilitatea să depună concluzii scrise, în condițiile în care

i-a respins cererea de amânare a judecății, pentru lipsă de

apărare.

Această critică nu are, însă, nicio

legătură cu motivul de recurs în cadrul căruia a fost

invocată, întrucât pune în discuție nu încălcarea deciziei de

casare, ci a dreptului la apărare, așa încât a fost analizată în

cadrul motivului referitor la încălcarea dreptului la apărare (1.b).

1.b) Motivul de recurs referitor la încălcarea

dreptului la apărare nu este fondat, ceea ce face inoperant cazul de

casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Este adevărat că art.24 din Constituție

garantează dreptul la apărare, prin posibilitatea recunoscută

părților de a fi asistate de avocatul ales, iar art.156 alin.(2)

C.proc.civ. prevede obligația instanței de a amâna pronunțarea,

în cazul în care respinge cererea de amânare a judecății pentru

lipsă de apărare, însă numai condiționat de cererea

părții: „Când instanța refuză amânarea judecății

pentru acest motiv (lipsă de apărare, conform alin.1 al textului), va

amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de

concluzii scrise.”

Recurenta pretinde că instanța de apel a

nesocotit aceste dispoziții legale, întrucât a judecat pricina la primul

termen - 17 martie 2011, fără a-i da posibilitatea să se apere,

în condițiile în care, fiindu-i refuzată cererea de amânare pentru

imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, nu a amânat pronunțarea

pentru depunerea de concluzii scrise.

Contrar susținerilor acesteia, în rejudecare

după casarea cu trimitere, cauza nu a fost soluționată la primul

termen de judecată, care a fost la data de 15.12.2010, ci la al doilea –

17 martie 2011, iar faptul că la acest din urmă termen instanța

i-a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare,

fără a amâna pronunțarea, nu înseamnă că i-a

încălcat dreptul la apărare.

Aceasta pentru că, în cazul

respingerii cererii de amânare pentru lipsă de apărare, art.156

alin.(2) C.proc.civ. condiționează amânarea pronunțării de

cererea părții, or recurenta nu a cerut amânarea pronunțării

în vederea depunerii de concluzii scrise.

Pe de altă parte, recurenta

pretinde încălcarea dreptului la apărare din perspectiva dreptului la

un proces echitabil, garantat de art.6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât instanța de apel nu ar fi luat în

discuție excepția prescripției și probele invocate de ea în

lumina deciziei de casare, prin cererea depusă pentru termenul din 17

martie 2011.

Așa cum s-a reținut deja

la pct.1 a), chestiunea prescripției întemeiate pe dispozițiile

art.520 alin.(1) C.proc.civ. a constituit motiv de apel și a fost

analizată ca atare cu ocazia rejudecării cauzei, conform celor

dispuse prin decizia de casare. Or, în acest context, recurenta nu se poate

plânge că nu i s-a analizat „excepția prescripției”, neputându-se

astfel reține încălcarea art.6 par.1 din Convenție, respectiv a

dreptului la un proces echitabil, în componenta sa care privește

obligativitatea examinării efective a tuturor cererilor

părților; o atare încălcare nu se poate reține nici cu

referire la cererea de probe depusă în rejudecarea apelului, în a

cărei justificare recurenta invocă decizia de casare, deoarece prin

această decizie nu s-a stabilit necesitatea administrării unor probe.

1.c) Motivul de recurs vizând soluționarea

eronată a

excepției

prescripției dreptului la acțiune nu este fondat, cu consecința

inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art.304

pct.9 C.proc.civ. (în care acest motiv se încadrează, cel de casare

prevăzut de art.304 pct.5 fiind indicat greșit prin cererea de

recurs).

Este adevărat că dispozițiile

art.520 alin.(1) C.proc.civ. instituie un termen special de prescripție

extinctivă în favoarea adjudecatarului unui imobil, dar nu pentru orice

cerere privind un imobil adjudecat, ci numai pentru cererile de evicțiune

privind un asemenea imobil.

În acest sens, sunt neechivoce

dispozițiile legale evocate, care prevăd că „Orice cerere de

evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat

este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea

funciară și dacă, de la data înregistrării cererii de

înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul

terțului adjudecatar, au trecut cel puțin 3 ani.”

Cererea în constatarea

nulității unui act juridic de înstrăinare, cum este și cea

dedusă judecății, nu este, însă, o cerere de

evicțiune, cum eronat pretinde recurenta, întrucât răspunderea pentru

evicțiune, care este una contractuală, presupune valabilitatea

actului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către

cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț

asupra obiectului vânzării.

Sunt cereri în evicțiune

și, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripție

extinctivă, prevăzut de art.520 alin.(1) C.proc.civ.: acțiunile

în revendicare, prin care un terț ce se pretinde titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului adjudecat și care a pierdut posesia bunului,

cere restituirea acestuia de la adjudecatar; acțiunile confesorii, prin

care un terț ce se pretinde titular al unui

dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct,

uz, abitație, servitute sau superficie) asupra imobilului adjudecat cere

obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea deplină

și netulburată a acestui drept; acțiunile personale, prin care

un terț ce se pretinde titular al unui drept de folosință (drept

personal, de creanță) asupra imobilului adjudecat, cere obligarea

adjudecatarului să-i permită exercitarea nestingherită a acestui

drept.

Or, deși recurenta face apel la

doctrină, redând în cererea de recurs citate care confirmă că

numai acțiunile susmenționate sunt în evicțiune și le este

aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de art.520

C.proc.civ., susține apoi, fără niciun temei legal, că

și acțiunea în nulitate dedusă judecății este tot o

cerere în evicțiune, supusă termenului special de prescripție.

Premisa de la care pleacă

recurenta în justificarea aplicabilității, în speță, a

dispozițiilor art.520 C.proc.civ., aceea că acțiunea în

nulitatea actului de adjudecare este o cerere în evicțiune, este, așadar,

greșită.

Potrivit celor anterior

arătate, cererea în constatarea nulității actului de adjudecare

nu este o cerere în evicțiune, motiv pentru care, în mod legal,

instanța de apel a reținut că nu sunt incidente, în cauză,

dispozițiile art.520 C.proc.civ.; altfel spus, acțiunii în nulitate

deduse judecății nu îi este aplicabil termenul special de

prescripție prevăzut de aceste dispoziții legale, ea urmând

regula de drept comun, conform căreia acțiunea în nulitate

absolută este imprescriptibilă extinctiv, adică poate fi

intentată oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii

actului.

pronunțarea hotărârii atacate cu nesocotirea excepțiilor de la

principiile de drept

resoluto

jure dantis, resolvitur jus accipientis și quod nullum est, nullum

producit effectum

este, de

asemenea, nefondat, nefiind întrunite condițiile cazului de modificare

prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Astfel, recurenta susține

că actul de adjudecare în litigiu nu putea fi anulat, întrucât, în

speță, ar opera o excepție de la principiul

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

(principiul anulării actului subsecvent ca

urmare a anulării actului inițial), și anume cazul care

rezultă din art.34 pct.1 și art.36 din Legea nr.7/1996,

republicată, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea în

cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu

bună-credință și   printr-un act juridic cu titlu oneros,

însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a

fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar

respectiv în cartea funciară.

Într-adevăr, cazul invocat de

recurentă este recunoscut de doctrină și jurisprudență

ca o excepție de la principiul

resoluto jure dantis, resolvitur jus

accipientis

, care impune menținerea actului juridic subsecvent și

a dreptului dobândit de terț în temeiul acestuia, sub condiția ca

actul să fie cu titlu oneros și să privească un imobil, iar

subdobânditorul să fie de bună-credință, or această

din urmă condiție nu este îndeplinită în speță.

Ca situație de fapt,

stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs

față de actuala configurație a art.304 C.proc.civ.,

instanțele de fond au reținut că la data întocmirii actului de

adjudecare ce se cere a fi anulat, și anume la data de 30.03.2005, era

notată în cartea funciară și în curs de judecată

acțiunea civilă din dosarul nr.45xx/2003 al Tribunalului

Caraș-Severin. Această acțiune a fost formulată de

reclamantele din prezenta cauză și a avut ca obiect constatarea

nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare

succesive privind imobilul în litigiu, respectiv contractul încheiat la

19.11.1992 între SC T.S. SA Reșița, în calitate de vânzător

și SC M.R.G.E. SRL, în calitate de cumpărător și contractul

nr.2/2003, încheiat între SC M.R.G.E. SRL, în calitate de vânzătoare

și SC M.C. SRL, în calitate de cumpărătoare; ea a fost

soluționată în sensul admiterii și constatării

nulității absolute a ambelor contracte de vânzare-cumpărare

atacate, prin decizia civilă nr.1563/2005 a Curții de Apel

Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia Î.C.C.J.

nr.5454/2006 (în ce privește anularea primului contract), respectiv prin

decizia civilă nr.111/A/2007 a Curții de Apel Timișoara,

rămasă irevocabilă prin decizia Î.C.C.J. nr.7628/2007 (în ce

privește anularea celui de-al doilea contract).

Or, cât timp actul de adjudecare în

baza căruia recurenta a dobândit imobilul în litigiu a fost încheiat la o

dată la care era în curs de judecată acțiunea în anularea

titlului de proprietate al debitoarei sale, SC M.C. SRL, iar această

acțiune era notată în cartea funciară, recurenta nu se

situează în poziția de subdobânditor de bună-credință,

spre a putea pretinde exceptarea de la nulitate a acestui act.

Este adevărat că la data

adjudecării imobilului litigios în procedura executării silite,

debitoarea recurentei, SC M.C. SRL, avea înscris dreptul de proprietate în

cartea funciară și că această  operațiune are efecte

de opozabilitate a dreptului respectiv față de terți, ceea ce nu

înseamnă, însă, că recurenta adjudecatară a dobândit cu

bună-credință dreptul de proprietate asupra imobilului, în

condițiile în care, la data adjudecării, figura notată în cartea

funciară și acțiunea în nulitatea titlului de proprietate al

debitoarei sale.

Această mențiune din

cartea funciară era de natură să trezească oricărei

persoane care intenționa să dobândească de la proprietarul

înscris, indiferent sub ce formă - fie cu consimțământul

acestuia, prin contract de vânzare-cumpărare, fie forțat, independent

de consimțământul lui, prin act de adjudecare încheiat în procedura

executării silite - un puternic dubiu în ce privește valabilitatea

titlului de proprietate al acestuia, dubiu care alterează

buna-credință.

Este și cazul recurentei, care deși

cunoștea că titlul de proprietate al debitoarei sale era atacat în

instanță, față de notarea litigiului în cartea

funciară,

și-a asumat

riscul de a dobândi, în procedura executării silite, de la o persoană

al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puțin până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în

nulitatea titlului acesteia. Ca atare, buna-credință a recurentei, în

favoarea căreia s-a adjudecat imobilul litigios în cotă de 45/100, nu

poate fi reținută, cu consecința că nu poate fi

înlăturat de la aplicare principiul

resolutio jure dantis, resolvitur

jus accipientis

.

În absența bunei-credințe, cu atât mai mult nu

este aplicabil, în speță, nici principiul

error communis facit

jus,

principiu care presupune, pentru înlăturarea nulității

actului, eroarea comună și invincibilă în care s-ar fi aflat

dobânditorul la data perfectării actului.

Principiul

error

communis facit jus

, denumit

și principiul validității aparenței în drept, constituie o

excepție de la regula

quod nullum est, nullum producit efect

um

(ceea ce este nul nu produce niciun efect), în cazul incidenței sale fiind

înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși

sancțiunea respectivă. Aplicarea principiului presupune însă, pe

lângă buna-credință perfectă, lipsită de orice

culpă, a dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o

eroare comună și invincibilă asupra calității de

proprietar a celui care i-a transmis dreptul. Cu alte cuvinte, el trebuie

să demonstreze că nicio altă persoană în locul său, cu

toate diligențele depuse, nu ar fi putut cunoaște că, din

anumite motive (în speță, existența acțiunii în nulitatea

titlului de proprietate al înstrăinătorului), bunul respectiv nu

putea să fie înstrăinat la data perfectării actului.

Or, recurenta, care a invocat aplicarea principiului

enunțat, nu a putut demonstra de ce ea, ca subdobânditoare cu titlu

oneros, s-ar fi aflat într-o situație de eroare comună și

invincibilă în ceea ce privește calitatea de proprietar a celui care

i-a transmis imobilul. Referirea sa la procedura legală specială în care

a dobândit imobilul litigios (urmărire silită imobiliară asupra

bunurilor debitorului), făcută cu ocazia evocării condiției

erorii comune și invincibile, nu poate constitui o justificare a acestei

condiții, întrucât simpla dobândire a bunului într-o procedură

specială nu absolvă pe dobânditor să verifice calitatea de

proprietar a înstrăinătorului, iar recurenta a fost avizată,

anterior adjudecării, asupra caracterului incert al dreptului

înstrăinătorului, prin notarea în cartea funciară a acțiunii

în nulitatea titlului acestuia, ceea ce exclude buna sa credință

și, cu atât mai mult, eroarea comună și invincibilă, la

momentul perfectării actului de adjudecare.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte a

constatat că recursul pârâtei SC U.H. SA este nefondat și l-a respins

ca atare, conform art.312 alin.(1) C.proc.civ.

Recursul declarat de pârâta SC L.R. SRL este nefondat,

pentru următoarele considerente:

pe de o parte, că a considerat greșit ca fiind inaplicabile, în

speță, dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ., iar, pe de

altă parte, că a calificat greșit actul de adjudecare atacat ca

fiind o convenție, cu consecința analizării

valabilității lui prin raportare la dispozițiile Codului civil

care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei

convenții.

a) În ceea ce privește chestiunea

aplicabilității, în speță, a termenului special de

prescripție prevăzut de art.520 alin.(1) C.proc.civ., este de

observat că aceasta a făcut obiect de critică și în recursul

pârâtei SC U.H. SA, unde s-a stabilit că dispozițiile art.520

alin.(1) C.proc.civ., care vizează exclusiv cererile de evicțiune

privind un imobil adjudecat, nu sunt incidente cererii în nulitate deduse

judecății, întrucât aceasta nu este o cerere în evicțiune. În

consecință, pentru argumentele dezvoltate pe larg la pct.1.c) din

analiza recursului pârâtei SC U.H. SA, care nu se mai impun a fi reluate,

critica în discuție, formulată și de către

recurenta-pârâtă SC L.R. SRL, a fost înlăturată, ca

nefondată.

b) Nici critica privind greșita

calificare a actului de adjudecare ce s-a cerut a fi anulat în prezenta

cauză nu este fondată.

Contrar susținerilor

recurentei, actul de adjudecare, întocmit de către executorul

judecătoresc în procedura urmăririi silite imobiliare, nu este un act

de jurisdicție, ci actul autentic prin care se confirmă efectuarea

unei vânzări-cumpărări forțate. Deși

vânzarea-cumpărarea forțată, prin licitație, prezintă

unele particularități cât privește caracterul ei sinalagmatic,

comutativ și consensual, aceasta nu înseamnă că ea s-ar

înfățișa ca altă operațiune juridică decât

vânzare-cumpărare, debitorul urmărit silit fiind considerat ca

vânzător, iar adjudecatarul ca și cumpărător. Argumente în

acest sens sunt următoarele: actul de adjudecare este titlu de proprietate

și, ca asemenea titlu, el poate fi înscris în cartea funciară –

art.516 pct.8 C.proc.civ.; procedura deschisă după expirarea celor 15

zile de la primirea somației este o „procedură de vânzare” - art.500

alin.(1) C.proc.civ.; publicația „de vânzare” întocmită de executorul

judecătoresc cuprinde, printre altele, „invitația către

toți cei care vor să cumpere imobilul să se prezinte la termenul

de vânzare” - art.504 pct.11 C.proc.civ.; executorul oferă „spre vânzare

imobilul” - art.509 alin.(2) C.proc.civ.; prin actul de adjudecare se

strămută pro