ÎCCJ, decizie (scj.ro #81756)

Imobil dobândit printr-un act de adjudecare. Existența notării în cartea funciară a unui litigiu asupra titlului de proprietate. Nulitatea procesului-verbal de adjudecare ca urmare a relei-credințe a adjudecatarului. Cuprins pe materii : Drept civil. Efectele actului juridic civil. Index alfabetic : act de adjudecare - carte funciară - vânzare-cumpărare Cod civil, art. 948, art. 969, Legea nr.7/1996, art.34, art.36 Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței. Actul de adjudecare, întocmit de către executorul judecătoresc în procedura urmăririi silite imobiliare, este un act autentic prin care se confirmă efectuarea unei vânzări-cumpărări forțate.

Dacă la data întocmirii actului de adjudecare, era notată în cartea funciară și în curs de judecată o acțiune civilă având ca obiect constatarea nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare succesive privind imobilul litigios, adjudecatarul nu se situează în poziția de subdobânditor de bună-credință, chiar dacă debitorul avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, operațiune care are efecte de opozabilitate a dreptului respectiv față de terți.

Deoarece cauza ilicită a operațiunii de vânzare-cumpărare forțată pe care o materializează actul de adjudecare se întemeiază pe reaua-credință a adjudecatarului, decurgând din cunoașterea de către acesta, la momentul adjudecării (cumpărării), a naturii litigioase a bunului supus urmării silite, fiindu-i opozabilă notarea în cartea funciară a acțiunii în nulitatea titlului debitoarei (vânzătoare), nu se poate considera decât că vânzarea-cumpărarea, în procedura urmăririi silite a imobilului, a avut ca scop mediat (causa remota) fraudarea drepturilor adevăraților proprietari, care obținuseră o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios și care atacaseră cu acțiune în nulitate actele de înstrăinare succesive încheiate cu privire la imobilul proprietatea lor.

Secția I civilă, decizia nr. 2710 din 20 aprilie 2012 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamantele A.A.M. și C.C.M.I. au chemat în judecată SC L.D. SRL - Sucursala Ploiești și SC U.H. SA, solicitând să se dispună constatarea nulității absolute a procesului verbal de adjudecare încheiat la 30.03.2005 de Biroul Executor Judecătoresc N.N. ; obligarea pârâtelor să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF 1424 Văliug, nr. top. 600/1, respectiv construcția denumită „Cabana Centrală” de pe muntele Semenic; rectificarea de carte funciară, în sensul radierii din CF 1424 Văliug a dreptului de proprietate al pârâtelor asupra construcției „Cabana Centrală” și intabulării dreptului de proprietate asupra acestui imobil în favoarea reclamantelor.

Prin sentința civilă nr.451/2008, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea și, în consecință: a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de adjudecare încheiat la data de 30.03.2005 de către executorul judecătoresc N.N., prin care imobilul construcție „Cabana Centrală” de pe muntele Semenic, înscrisă în CF 1424 Văliug a trecut în proprietatea pârâtelor SC L.D. SRL - Sucursala Ploiești în cotă de 55/100 și SC U.H. SA în cotă de 45/100 ; a obligat pe pârâte să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus descris ; a dispus radierea din CF 1424 Văliug a dreptului de proprietate a celor două pârâte asupra construcției „Cabana Centrală”; a dispus intabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantelor asupra construcției mai-sus descrise, drept de proprietate obținut conform sentinței civile nr.4885/2000 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.962/R/2002 a Curții de Apel Brașov.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr.4885/2000 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.962/R/2002 a Curții de Apel Brașov, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantelor, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al acestora, în calitate de moștenitoare legale după tatăl lor C.A., în cote de 1/2 pentru fiecare, a imobilului înscris în CF 1424 Văliug - teren și construcții cu denumirea de Cabana Centrală. Imobilul înscris în CF 1424 Văliug - teren și construcții - a aparținut și a fost deținut de către antecesorul reclamantelor, C.A., și a fost preluat abuziv prin rechiziție în anul 1948, conform ordinului 1037/1948 și a procesului verbal nr.11/1948, fiind dat în folosința fostului Sfat Popular al orașului Reșița.

Deși dețin un titlu de proprietate asupra imobilului înscris în CF 1424 Văliug, sub forma unei hotărâri judecătorești irevocabile, reclamantele nu au putut intabula dreptul de proprietate asupra construcției și nu s-au putut bucura și dispune de acesta, în conformitate cu art.480 C.civ. Cererea de intabulare a sentinței civile nr.4885/2000 a Judecătoriei Brașov a fost înscrisă numai parțial, cu privire la teren, respingându-se înscrierea și asupra construcției denumită Cabana Centrală. Conform deciziei civile nr.1563/2005 a Curții de Apel Timișoara, deciziei civile nr.111/A/2007 a Curții de Apel Timișoara, deciziei civile nr.5454/2006 a Î.C.C.J și deciziei civile nr.7628/2007 a Î.C.C.J., s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului „Cabana Centrală”, încheiate între SC T.S.

SA, SC M.R.G.E. SRL și SC M.C. SRL. În timpul proceselor purtate, pârâta 1, prin încheierea nr.915/2005, notează în cartea funciară somația de plată în baza procesului-verbal de situație nr.69/2005, formulată de SC L.D. SRL București - Sucursala Ploiești pentru suma de 7.897.254.061 ROL, iar prin încheierea nr.3354/2005 se notează somația de plată formulată de aceeași pârâtă pentru suma de 1.620.185.000 ROL. Așadar, la data notării în CF 1424 Văliug asupra construcției „Cabana Centrală” a somațiilor de plată în baza cărora s-a obținut actul de adjudecare în contul datoriei era notată în cartea funciară, prin încheierea nr.6053/2003, acțiunea civilă de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din dosarul cu nr.4xxx/2003 al Tribunalului Caraș-Severin.

Cu toate acestea, prin încheierea nr.3915/2005, în baza actului de adjudecare din data de 30.03.2005 se intabulează dreptul de proprietate cu titlu de adjudecare asupra construcției „Cabana Centrala” în favoarea SC L.D. SRL în cote de 55/100 părți și SC U.H. SA în cote de 45/100 părți, a unui bun litigios, așa cum rezultă din înscrierile efectuate în cartea funciară. Raportat la prevederile art.968 C.civ., trebuie condiționată valabilitatea actului de adjudecare încheiat în asemenea condiții de caracterul licit și moral al cauzei sau scopului său. Or, atâta timp cât în CF a existat notată acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din dosarul nr.4xxx/2003, întocmirea procesului-verbal de adjudecare din 30.03.2005 de către executorul judecătoresc nu poate avea decât un caracter ilicit, scopul încheierii actului fiind fraudarea legii.

Încălcarea acestei condiții de valabilitate a unui act juridic atrage nulitatea actului juridic, respectiv nulitatea procesului verbal de adjudecare. Ca o consecință a anulării procesului verbal de adjudecare, în CF se va radia dreptul de proprietate astfel obținut de SC L.D. SRL în cotă de 55/100 și SC U.H. SA în cotă de 45/100, urmând a se intabula dreptul de proprietate al reclamantelor și asupra construcției „Cabana Centrală”, conform sentinței civile nr.4885/2000 a Judecătoriei Brașov; de asemenea, pârâtele vor fi obligate să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul. Prin decizia civilă nr.145/A/2009, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a respins apelurile declarate de pârâte împotriva sentinței susmenționate.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâtele. Prin decizia nr.4229/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că aceasta nu și-a motivat hotărârea prin raportare la toate motivele de apel, inclusiv cel referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ., ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar. În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a pronunțat decizia civilă nr.611/A din 17.03.2011, prin care a dispus respingerea apelurilor pârâtelor, pentru următoarele considerente: Apelanta-pârâtă SC L.R.

SRL a invocat prin motivele de apel aspecte privind: comercialitatea obiectului cauzei; prescripția dreptului la acțiune ca urmare a dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ., aplicabile în materie de evicțiune; lipsa caracterului ilicit al actului de adjudecare și buna-credință a părților. Aceste motive de apel nu sunt de natură a conduce la schimbarea hotărârii primei instanțe. Astfel, cauza dedusă judecății are caracter civil, după cum chiar instanța de control judiciar a reținut prin decizia de casare.

Incidența dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ., text de lege care reprezintă o reglementare judiciară specială în materie de evicțiune și de stingere a cererii de evicțiune, nu poate avea efecte juridice în speță unde, în mod corect, prima instanță a reținut că nu se regăsește ipoteza obișnuită a unei răspunderi pentru evicțiune a fostului proprietar vânzător, ci ipoteza în care un act de adjudecare, ce reprezintă titlul de proprietate al apelantei, nu-și poate produce efectele juridice deoarece, la momentul întocmiri sale, s-a realizat o încălcare flagrantă a legii.

Mai exact, actul de adjudecare întocmit la 30.03.2005 s-a realizat în condițiile în care în evidențele de CF era notată și se derula acțiunea reclamantelor de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acțiune pe rolul instanțelor încă din anul 2003. Actul de adjudecare s-a realizat tocmai pentru a se eluda soluția ulterioară de anulare a titlului de proprietate al vânzătorului inițial.

În aceste condiții, pârâta-apelantă nu se poate prevala de dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ., în speță producându-și efectele cauze de nulitate absolută care sunt opozabile „ erga omnes ”. Motivele de apel privind caracterul licit și buna-credință a părților nu pot fi primite, prima instanță reținând, în mod corect, cauzele de nulitate absolută care au condus la desființarea titlului vânzătorului, chiar de la momentul întocmirii actului, cu mult înainte de întocmirea procesului verbal de adjudecare, plasând conduita ilicită a apelantei la momentul adjudecării și ulterior acestui moment. Conduita ilicită a fost simultană cu poziția de rea-credință, pentru că scopul urmărit era tocmai acela de a evita sancțiunea nulității absolute, de către apelantă, prin invocarea poziției sale de ipotetic terț subdobânditor cu titlu oneros.

Motivele de apel ale apelantei-pârâte SC U.H. SA vizează, în afara celor analizate în cadrul apelului celeilalte pârâte, chestiuni privind notarea în cartea funciară a vreunei interdicții de grevare și înstrăinare; în opinia apelantei, inexistența acestor notări ar ilustra poziția sa de terț dobânditor de bună-credință, care a putut să adjudece în mod valabil bunul supus revendicării. S-a susținut că simpla notare a unei acțiuni civile nu poate conduce la ideea că executarea ar fi operat cu încălcarea vreunei interdicții de înstrăinare. Motivele invocate de această pârâtă-apelantă sunt neîntemeiate. În mod corect, prima instanță a reținut că acțiunea în nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare inițiale, soluționată irevocabil de către Î.C.C.J., își produce efecte juridice de la data încheierii actului juridic, respectiv cu mult înainte de momentul adjudecării, care a avut loc la data de 30.03.2005.

În aceste condiții, notarea procesului de pornire a acțiunii în nulitate absolută, încă din anul 2003, a fost de natură a atenționa eventualii terți subdobânditori de riscul la care se supun, dar mai ales de conduita pe care trebuie să o aibă în legătură cu bunurile imobile pe care intenționau să și le aproprie. Apelanta SC U.H. SA a înțeles să speculeze această realitate juridică a speței și prin actul de adjudecare să-și consolideze un drept real de proprietate care își avea izvorul într-un act juridic nul absolut, despre cauzele de nulitate având cunoștință, cum singură recunoaște, din lecturarea înscrierilor de CF și din comunicările proceselor declanșate. Această poziție procesuală a fost apreciată, în mod corect, de către prima instanță ca o poziție speculativă, de rea-credință, raportat la adevăratul titular al dreptului real de proprietate.

În aceste condiții, și această din urmă apelantă a participat la actul de adjudecare, care avea un caracter ilicit, cu rea-credință, în scopul eludării efectelor juridice ale cauzelor de nulitate absolută. Decizia dată de curtea de apel în rejudecare a fost atacată cu recurs de ambele pârâte. I. Recurenta-pârâtă SC L.R. SRL (fostă SC L.D. SRL) a invocat motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. Instanțele de fond și apel au interpretat, în mod eronat, dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ. și au analizat greșit valabilitatea actului de adjudecare atacat prin raportare la dispozițiile art.948 C.civ., deși acestea sunt aplicabile numai în cazul convențiilor.

Astfel, art.948 C.civ. reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, iar art.969 face vorbire despre convențiile legal făcute între părțile contractante. Or, procesul-verbal de adjudecare din data de 30.03.2005, întocmit de către executorul judecătoresc, nu este o convenție întocmită în baza dispozițiilor art.969 și urm. C.civ., ci este întocmit în baza unor dispoziții speciale ale Codului de procedură civilă, și anume art.520. Instanțele au calificat acest act drept convenție, fără a ține cont că acesta nu a fost întocmit prin realizarea voinței părților, adică a proprietarului anterior și ulterior al bunului. Mai mult decât atât, SC M.C. SRL nici măcar nu a semnat acel act, întocmirea lui realizându-se fără acordul acesteia, ba chiar împotriva voinței sale.

Deși actul de adjudecare în cauză nu este o convenție întocmită în baza dispozițiilor Codului civil, ci un act întocmit în baza unor norme speciale, instanța de apel a aplicat dispozițiile generale aplicabile convențiilor, adică raporturilor juridice născute în baza acordului de voință al părților. Instanțele judecătorești nu au ținut cont că legiuitorul a prevăzut norme speciale pentru reglementarea raporturilor juridice născute din acte de adjudecare întocmite de către executorii judecătorești, fără existența voinței sau consimțământului așa-ziselor părți. Dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ. reprezintă o normă specială, care se aplică bunurilor imobile dobândite în procedura executării silite, adică prin acte de adjudecare.

Deși acțiunea în constatare este una imprescriptibilă, această regulă cunoaște o excepție, cea reglementată de art.520 alin.(1) C.proc.civ., care este aplicabilă în speță. Prin această excepție, se consideră că orice cerere împotriva imobilului este stinsă dacă: imobilul este dobândit prin executare silită - prin act de adjudecare (proces verbal de adjudecare); imobilul era înscris în cartea funciară; de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar până la data formulării cererii respective (adică orice cerere de evicțiune) au trecut cel puțin 3 ani. Or, din analiza actelor existente la dosar, rezultă indubitabil că: imobilul a fost dobândit prin executare silită și nu prin convenție (acord de voință al părților); imobilul a fost înscris în cartea funciară de către SC L.R.

SRL și SC U.H. SA; dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit de autoarea SC M.C. SRL în data de 07.05.2003, este cu mult peste termenul de 3 ani prevăzut expres de către dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ. Prin urmare, instanțele de fond și apel nu au aplicat, în mod corect, dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ., calificând cererea dedusă judecății ca fiind una imprescriptibilă. Or, în speță se regăsește întocmai situația reglementată de normele legale susmenționate, iar conform principiului de drept civil specialia generalibus derogant, imprescriptibilitatea cererilor de constatare a nulității absolute (regula generală) nu operează în acest caz.

2. În mod greșit, instanțele de fond și apel au apreciat că actul de adjudecare are caracter ilicit, scopul actului fiind fraudarea legii, fără a reține că acesta a fost rezultatul urmării unei proceduri de executare silită, iar unicul lui scop a fost nu fraudarea legii, ci stingerea unor debite restante datorate de către proprietarul bunului imobil executat. Deși instanța de recurs a trimis dosarul spre rejudecare curții de apel pentru nemotivarea hotărârii pronunțate, în rejudecare iar nu se face motivarea faptelor greșit reținute, și anume, „actul de adjudecare ... s-a realizat cu încălcare flagrantă a legii”. Astfel, curtea de apel nu motivează în niciun fel cum a ajuns la concluzia caracterului ilicit al actului întocmit de către executorul judecătoresc, ci face doar simple afirmații în acest sens și trimiteri la dispoziții legale care nu au nicio legătură cu executarea silită și întocmirea actelor de adjudecare.

SC L.R. SRL este un dobânditor de bună-credință a bunului adjudecat și, pe cale de consecință, în speță este aplicabilă excepția de la principiul resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis și beneficiază de protecția acordată de legiuitor dobânditorilor de bunuri prin realizarea procedurii de executare silită. Pe tot parcursul procesului nu a fost dezbătută buna-credință a dobânditoarelor, or buna-credință este una prezumată și nu au fost administrate probe care să ateste existența relei-credințe a pârâtelor. II. Recurenta-pârâtă SC U.H. SA a formulat următoarele motive de recurs: 1. Art.304 pct.5 C.proc.civ.

- prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.(2), sub următoarele aspecte: a) Încălcarea normelor procedurale imperative ale art.315 C.proc.civ., care impun că, în cazul casării, problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, ceea ce înseamnă că instanța c are rejudecă fondul pricinii nu are decât să reproducă, în cuprinsul hotărârii, cele deja stabilite de către instanța de recurs, iar în niciun caz să le contrazică.

Recurenta susține că, la unicul termen fixat în rejudecare - 17.03.2011, a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului ales, iar printr-o cerere separată a solicitat instanței ca, în cazul în care nu ar da curs cererii de amânare, să ia în considerare susținerile sale formulate în scris, prin care a invocat motivat o serie de excepții, printre care excepția prescripției dreptului la acțiune, și nota de probatoriu – toate aceste cereri fiind făcute în considerarea deciziei de casare a Î.C.C.J., care cuprindea indicații obligatorii, potrivit art.315 C.proc.civ. Față de caracterul devolutiv al apelului, se putea solicita probe și invoca excepții, fiind obligația instanței de a le pune în discuția contradictorie a părților.

Mai mult, dincolo de solicitările părților, instanța de apel, în rejudecare, era obligată să respecte dispozițiile obligatorii date de instanța de casare în temeiul art.315 C.proc.civ., or, neprocedând astfel, instanța a încălcat această normă de ordine publică; practic, instanța de apel a ales să ignore solicitările SC U.H. SA, în cuprinsul hotărârii atacate neregăsindu-se nici măcar mențiunea formulării acestora. În mod nelegal, respingând cererea de amânare, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției invocate și asupra probelor solicitate. Mai mult decât atât, contrar prevederilor imperative ale art.156 alin.(2) C.proc.civ., instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei, fără a amâna pronunțarea pentru a da părții posibilitatea de a depune concluzii scrise.

b) Încălcarea dreptului la apărare, ca drept fundamental, prin nerespectarea art.156 alin.(2) C.proc.civ., cu raportare la art.24 din Constituția României și a art.6 par.3 din Convenția Europeană a drepturilor omului. Recurenta susține că procedând în maniera mai sus descrisă și soluționând cauza la primul termen de judecată, fără a lua în discuție excepțiile și probele propuse de ea, mai ales în contextul în care acestea se impuneau și prin decizia de casare, instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare, astfel cum reiese acesta din ansamblul normelor ce reglementează procesul civil și din cuprinsul art.24 din Constituția României și art.6 par.3 din Convenția Europeană a drepturilor omului și, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil, în acest sens, a invocat cauza Grozescu contra României . c) Soluționarea eronată a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Dispozițiile art.520 C.proc.civ. au caracter special, fiind aplicabile exclusiv adjudecatarului, în materie de executare silită, derogând de la orice alte norme, termenul de prescripție de 3 ani pe care îl instituie fiind un termen special care se aplică oricăror acțiuni care presupun evicțiunea, indiferent că ar fi acțiune în revendicare, în nulitate sau de orice altă natură și indiferent de cauza de nulitate invocată, fie aceasta relativă sau absolută. Așa cum s-a subliniat constant în doctrină, acest termen special de prescripție a oricărei acțiuni îndreptate împotriva adjudecatarului a fost instituit tocmai pentru protecția specială a acestuia, având în vedere natura executării silite și pentru securitatea raporturilor juridice decurgând din instituția adjudecării, sens în care a decis, în repetate rânduri și Curtea Constituțională.

Ca atare, termenul de 3 ani instituit de art.520 C.proc.civ. este unul special, stabilit pentru protecția adjudecatarului, în cadrul unei proceduri speciale - executarea silită, aceasta fiind limita în care, în mod rezonabil, se permite oricărei persoane care se consideră prejudiciată într-un drept al său să acționeze în instanță. Dacă nu s-a exercitat nicio acțiune în termenul special de prescripție, care curge imperativ chiar împotriva minorilor sau dispăruților, orice drept la acțiune se stinge. În literatura de specialitate s-a arătat că acest termen de prescripție extinctivă de 3 ani, prevăzut de art.520 C.proc.civ., este unul special, în cazul revendicării imobilului adjudecat în cadrul procedurii urmăririi silite imobiliare sau al pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil.

„De asemenea, art.520 C.proc.civ.

vizează și situația în care cel care a dobândit imobilul în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară este chemat în judecată de o terță persoană care pretinde un drept real principal asupra acestui imobil, formulând deci o acțiune confesorie, ori chiar un drept de folosință ca drept personal (de creanță) având ca obiect imobilul respectiv (spre exemplu, un drept de folosință izvorât dintr-un contract de locațiune care, potrivit legii, nu a încetat prin înstrăinarea silită a imobilului către adjudecatar), formulând deci o acțiune personală.” Tot astfel, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, s-a arătat că „Prescripția extinctivă a acțiunii în revendicarea imobilului ce formează obiectul urmăririi silite imobiliare (sau a acțiunii confesorii prin care se pretinde un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acestui imobil ori chiar al acțiunii personale prin care se invocă un drept de folosință asupra imobilului respectiv) începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară (art.520 C.proc.civ.).” 2. Art.304 pct.9 C.proc.civ.

- hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Printre excepțiile de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis , se încadrează și ipoteza speței deduse judecății. Astfel, sunt considerate excepții de la principiul sus-enunțat acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat. Așadar, deși anularea actului juridic primar are drept consecință desființarea dreptului ce a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuși rămâne în ființă actul juridic încheiat ulterior de una din părțile actului juridic primar cu un terț și în legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu actul juridic subsecvent menținându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul acestuia.

De regulă, aceste excepții se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, fie pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil. Între aceste excepții, doctrina și jurisprudența au reținut și cazul care rezultă din art.34 pct.1 și art. 36 din Legea nr.7/1996, republicată, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară.

În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art.36 din Legea nr.7/1996 (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, „afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.

Aplicând legea în mod eronat, instanțele de fond au pronunțat o soluție nelegală, întrucât nu au observat că este vorba tocmai despre una dintre excepțiile de la aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis . În plus, instanța nu a făcut nici aplicarea principiului de drept error communis facit jus , neobservând că sunt îndeplinite condițiile legale: actul juridic este cu titlu particular și cu titlu oneros, terțul a fost de bună-credință și dovedește că a existat o eroare comună (obștească) și invincibilă asupra calității de proprietar a celui care i-a transmis imobilul, prin efectul translativ al adjudecării.

În condițiile în care, anterior, debitorul urmărit îl dobândise, la rândul său, tot în urma unei proceduri legale speciale, de la lichidatorul judiciar al fostului proprietar ș.a.m.d., nimeni nu se putea îndoi de valabilitatea actului translativ sau de calitatea de proprietar a autorului, cu atât mai mult cu cât, reclamantele pierduseră în acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor. Ca atare, în considerarea regulii de drept error communis facit jus , instanța trebuia să observe că, în speță, se regăsește și ipoteza unei excepții de la regula quod nullum est, nullum producit effectum . La fel cum s-a subliniat în doctrină, această soluție este cea care rezultă din coroborarea art.34 alin.(1) și art.36 din Legea nr.7/1996.

Analizând cu prioritate excepția tardivității recursului formulat de pârâta SC U.H. SA, invocată din oficiu și supusă dezbaterii contradictorii a părților în ședință publică, Înalta Curte a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art.301 C.proc.civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Potrivit art.90 alin.(1) C.proc.civ., înmânarea tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința părții, iar potrivit art.93 același cod, în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții.

În speță, se constată că în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, recurenta-pârâtă SC U.H. SA și-a ales domiciliul procesual pentru comunicarea actelor de procedură la cabinetul avocatului G.R., cu sediul în București, această alegere de domiciliu a fost făcută de parte prin cererea precizatoare a motivelor de recurs. Domiciliul procesual ales rămâne statornic pentru tot cursul procesului, indiferent de faza procesuală, afară de cazul în care partea revine asupra alegerii inițiale. Or, recurenta-pârâtă SC U.H. SA nu a revenit asupra alegerii inițiale de domiciliu, nedepunând nicio cerere în acest sens până la închiderea dezbaterilor asupra recursului din primul ciclu procesual și nici în fața instanței de apel învestită cu rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, situație în care decizia pronunțată în rejudecare - ce face obiectul prezentului recurs - trebuia să-i fie comunicată la domiciliul procesual ales, iar nu la sediul său.

În consecință, comunicarea efectuată la sediile recurentei, la data de 14.04.2011, atestată de dovezile de comunicare, este nelegală. Conform dovezii de comunicare prezentată, în original, de către avocatul recurentei-pârâte SC U.H. SA, în ședința publică de la termenul de dezbateri din 23 martie 2012, acestei părți i s-a comunicat decizia din apel și la domiciliul procesual ales, la data de 23.05.2011. Întrucât aceasta este comunicarea legal efectuată, înseamnă că de la data de 23.05.2011 a început să curgă termenul de recurs de 15 zile, prevăzut de art.301 C.proc.civ., acesta socotindu-se împlinit la data de 08.06.2011, potrivit art.101 alin.(1) C.proc.civ. Or, recurenta-pârâtă SC U.H. SA a declarat recurs la data de 30.05.2011, aceasta fiind data trimiterii prin poștă a recursului, după cum rezultă din ștampila poștei de pe versoul plicului.

Așadar, data declarării recursului de către pârâta SC U.H. SA se situează în interiorul termenului legal de recurs, astfel că excepția tardivității recursului acestei părți este nefondată și a fost respinsă ca atare. Trecând la analiza pe fond a recursului pârâtei SC U.H. SA, Înalta Curte a reținut următoarele: 1.a) Motivul de recurs prin care se impută instanței de apel că a încălcat decizia de casare nu este fondat, cu consecința inaplicabilității cazului de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ. Art.315 alin.(1) C.proc.civ. prevede, într-adevăr, obligativitatea deciziei de casare pentru judecătorii fondului, în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe, numai că, în speță, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a deciziei de casare nr.4229/2010 a Î.C.C.J.

și, prin urmare, nici a dispozițiilor legale evocate. Astfel, prin această decizie de casare s-a reținut că hotărârea atacată nu este motivată prin raportare la toate motivele de apel formulate de pârâte, inclusiv cel referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art.520 alin.(1) C.proc.civ., ceea ce obliga instanța de trimitere să rejudece integral apelurile, sens în care aceasta a și procedat, analizând în considerentele hotărârii pronunțate toate motivele de apel, inclusiv pe cel vizând prescripția dreptului la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ., în legătură cu care se plânge recurenta-pârâtă SC U.H. SA. Contrar susținerilor acesteia, motivul de apel întemeiat pe dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ.

a fost analizat în rejudecare, în considerentele deciziei recurate reținându-se, argumentat, de ce acest text de lege nu poate avea efecte juridice în speță. Fiind, așadar, verificată incidența prescripției prevăzute de art.520 C.proc.civ., chestiune care a constituit motiv de apel, este lipsit de relevanță, sub aspectul reținerii încălcării art.315 alin.(1) C.proc.civ., faptul că instanța de trimitere nu a făcut mențiune expresă în considerentele hotărârii pronunțate despre cererea înregistrată la data de 17 martie 2011, prin care pârâta-apelantă SC U.H. SA invoca excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ.

În ce privește susținerea recurentei, în sensul că instanța de trimitere ar fi fost obligată, conform deciziei de casare, să administreze probe noi pe prescripție, aceasta este neîntemeiată, prin decizia de casare impunându-se reluarea judecății pentru necercetarea tuturor motivelor de apel, fără a se stabili necesitatea administrării unor probe. Ca atare, nici din această perspectivă nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art.315 alin.(1) C.proc.civ. Subsumat motivului de recurs vizând încălcarea dispozițiilor art.315 alin.(1) C.proc.civ., recurenta a invocat și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.156 alin.(2) C.proc.civ., prin aceea că nu a amânat pronunțarea, pentru a-i da posibilitatea să depună concluzii scrise, în condițiile în care i-a respins cererea de amânare a judecății, pentru lipsă de apărare.

Această critică nu are, însă, nicio legătură cu motivul de recurs în cadrul căruia a fost invocată, întrucât pune în discuție nu încălcarea deciziei de casare, ci a dreptului la apărare, așa încât a fost analizată în cadrul motivului referitor la încălcarea dreptului la apărare (1.b). 1.b) Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la apărare nu este fondat, ceea ce face inoperant cazul de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ. Este adevărat că art.24 din Constituție garantează dreptul la apărare, prin posibilitatea recunoscută părților de a fi asistate de avocatul ales, iar art.156 alin.(2) C.proc.civ.

prevede obligația instanței de a amâna pronunțarea, în cazul în care respinge cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, însă numai condiționat de cererea părții: „Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv (lipsă de apărare, conform alin.1 al textului), va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.” Recurenta pretinde că instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții legale, întrucât a judecat pricina la primul termen - 17 martie 2011, fără a-i da posibilitatea să se apere, în condițiile în care, fiindu-i refuzată cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, nu a amânat pronunțarea pentru depunerea de concluzii scrise.

Contrar susținerilor acesteia, în rejudecare după casarea cu trimitere, cauza nu a fost soluționată la primul termen de judecată, care a fost la data de 15.12.2010, ci la al doilea – 17 martie 2011, iar faptul că la acest din urmă termen instanța i-a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, fără a amâna pronunțarea, nu înseamnă că i-a încălcat dreptul la apărare. Aceasta pentru că, în cazul respingerii cererii de amânare pentru lipsă de apărare, art.156 alin.(2) C.proc.civ. condiționează amânarea pronunțării de cererea părții, or recurenta nu a cerut amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.

Pe de altă parte, recurenta pretinde încălcarea dreptului la apărare din perspectiva dreptului la un proces echitabil, garantat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanța de apel nu ar fi luat în discuție excepția prescripției și probele invocate de ea în lumina deciziei de casare, prin cererea depusă pentru termenul din 17 martie 2011. Așa cum s-a reținut deja la pct.1 a), chestiunea prescripției întemeiate pe dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ. a constituit motiv de apel și a fost analizată ca atare cu ocazia rejudecării cauzei, conform celor dispuse prin decizia de casare.

Or, în acest context, recurenta nu se poate plânge că nu i s-a analizat „excepția prescripției”, neputându-se astfel reține încălcarea art.6 par.1 din Convenție, respectiv a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa care privește obligativitatea examinării efective a tuturor cererilor părților; o atare încălcare nu se poate reține nici cu referire la cererea de probe depusă în rejudecarea apelului, în a cărei justificare recurenta invocă decizia de casare, deoarece prin această decizie nu s-a stabilit necesitatea administrării unor probe. 1.c) Motivul de recurs vizând soluționarea eronată a excepției prescripției dreptului la acțiune nu este fondat, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

(în care acest motiv se încadrează, cel de casare prevăzut de art.304 pct.5 fiind indicat greșit prin cererea de recurs). Este adevărat că dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ. instituie un termen special de prescripție extinctivă în favoarea adjudecatarului unui imobil, dar nu pentru orice cerere privind un imobil adjudecat, ci numai pentru cererile de evicțiune privind un asemenea imobil.

În acest sens, sunt neechivoce dispozițiile legale evocate, care prevăd că „Orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară și dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar, au trecut cel puțin 3 ani.” Cererea în constatarea nulității unui act juridic de înstrăinare, cum este și cea dedusă judecății, nu este, însă, o cerere de evicțiune, cum eronat pretinde recurenta, întrucât răspunderea pentru evicțiune, care este una contractuală, presupune valabilitatea actului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Sunt cereri în evicțiune și, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripție extinctivă, prevăzut de art.520 alin.(1) C.proc.civ.: acțiunile în revendicare, prin care un terț ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat și care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestuia de la adjudecatar; acțiunile confesorii, prin care un terț ce se pretinde titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie) asupra imobilului adjudecat cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea deplină și netulburată a acestui drept; acțiunile personale, prin care un terț ce se pretinde titular al unui drept de folosință (drept personal, de creanță) asupra imobilului adjudecat, cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea nestingherită a acestui drept.

Or, deși recurenta face apel la doctrină, redând în cererea de recurs citate care confirmă că numai acțiunile susmenționate sunt în evicțiune și le este aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de art.520 C.proc.civ., susține apoi, fără niciun temei legal, că și acțiunea în nulitate dedusă judecății este tot o cerere în evicțiune, supusă termenului special de prescripție. Premisa de la care pleacă recurenta în justificarea aplicabilității, în speță, a dispozițiilor art.520 C.proc.civ., aceea că acțiunea în nulitatea actului de adjudecare este o cerere în evicțiune, este, așadar, greșită.

Potrivit celor anterior arătate, cererea în constatarea nulității actului de adjudecare nu este o cerere în evicțiune, motiv pentru care, în mod legal, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente, în cauză, dispozițiile art.520 C.proc.civ.; altfel spus, acțiunii în nulitate deduse judecății nu îi este aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de aceste dispoziții legale, ea urmând regula de drept comun, conform căreia acțiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă extinctiv, adică poate fi intentată oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului. 2. Motivul de recurs privind pronunțarea hotărârii atacate cu nesocotirea excepțiilor de la principiile de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis și quod nullum est, nullum producit effectum este, de asemenea, nefondat, nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Astfel, recurenta susține că actul de adjudecare în litigiu nu putea fi anulat, întrucât, în speță, ar opera o excepție de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis (principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial), și anume cazul care rezultă din art.34 pct.1 și art.36 din Legea nr.7/1996, republicată, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea în cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară.

Într-adevăr, cazul invocat de recurentă este recunoscut de doctrină și jurisprudență ca o excepție de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis , care impune menținerea actului juridic subsecvent și a dreptului dobândit de terț în temeiul acestuia, sub condiția ca actul să fie cu titlu oneros și să privească un imobil, iar subdobânditorul să fie de bună-credință, or această din urmă condiție nu este îndeplinită în speță. Ca situație de fapt, stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art.304 C.proc.civ., instanțele de fond au reținut că la data întocmirii actului de adjudecare ce se cere a fi anulat, și anume la data de 30.03.2005, era notată în cartea funciară și în curs de judecată acțiunea civilă din dosarul nr.45xx/2003 al Tribunalului Caraș-Severin.

Această acțiune a fost formulată de reclamantele din prezenta cauză și a avut ca obiect constatarea nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare succesive privind imobilul în litigiu, respectiv contractul încheiat la 19.11.1992 între SC T.S. SA Reșița, în calitate de vânzător și SC M.R.G.E. SRL, în calitate de cumpărător și contractul nr.2/2003, încheiat între SC M.R.G.E. SRL, în calitate de vânzătoare și SC M.C. SRL, în calitate de cumpărătoare; ea a fost soluționată în sensul admiterii și constatării nulității absolute a ambelor contracte de vânzare-cumpărare atacate, prin decizia civilă nr.1563/2005 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia Î.C.C.J. nr.5454/2006 (în ce privește anularea primului contract), respectiv prin decizia civilă nr.111/A/2007 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia Î.C.C.J.

nr.7628/2007 (în ce privește anularea celui de-al doilea contract). Or, cât timp actul de adjudecare în baza căruia recurenta a dobândit imobilul în litigiu a fost încheiat la o dată la care era în curs de judecată acțiunea în anularea titlului de proprietate al debitoarei sale, SC M.C. SRL, iar această acțiune era notată în cartea funciară, recurenta nu se situează în poziția de subdobânditor de bună-credință, spre a putea pretinde exceptarea de la nulitate a acestui act. Este adevărat că la data adjudecării imobilului litigios în procedura executării silite, debitoarea recurentei, SC M.C.

SRL, avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și că această operațiune are efecte de opozabilitate a dreptului respectiv față de terți, ceea ce nu înseamnă, însă, că recurenta adjudecatară a dobândit cu bună-credință dreptul de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care, la data adjudecării, figura notată în cartea funciară și acțiunea în nulitatea titlului de proprietate al debitoarei sale. Această mențiune din cartea funciară era de natură să trezească oricărei persoane care intenționa să dobândească de la proprietarul înscris, indiferent sub ce formă - fie cu consimțământul acestuia, prin contract de vânzare-cumpărare, fie forțat, independent de consimțământul lui, prin act de adjudecare încheiat în procedura executării silite - un puternic dubiu în ce privește valabilitatea titlului de proprietate al acestuia, dubiu care alterează buna-credință.

Este și cazul recurentei, care deși cunoștea că titlul de proprietate al debitoarei sale era atacat în instanță, față de notarea litigiului în cartea funciară, și-a asumat riscul de a dobândi, în procedura executării silite, de la o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puțin până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în nulitatea titlului acesteia. Ca atare, buna-credință a recurentei, în favoarea căreia s-a adjudecat imobilul litigios în cotă de 45/100, nu poate fi reținută, cu consecința că nu poate fi înlăturat de la aplicare principiul resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis . În absența bunei-credințe, cu atât mai mult nu este aplicabil, în speță, nici principiul error communis facit jus, principiu care presupune, pentru înlăturarea nulității actului, eroarea comună și invincibilă în care s-ar fi aflat dobânditorul la data perfectării actului.

Principiul error communis facit jus , denumit și principiul validității aparenței în drept, constituie o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit efect um (ceea ce este nul nu produce niciun efect), în cazul incidenței sale fiind înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă. Aplicarea principiului presupune însă, pe lângă buna-credință perfectă, lipsită de orice culpă, a dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a celui care i-a transmis dreptul. Cu alte cuvinte, el trebuie să demonstreze că nicio altă persoană în locul său, cu toate diligențele depuse, nu ar fi putut cunoaște că, din anumite motive (în speță, existența acțiunii în nulitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului), bunul respectiv nu putea să fie înstrăinat la data perfectării actului.

Or, recurenta, care a invocat aplicarea principiului enunțat, nu a putut demonstra de ce ea, ca subdobânditoare cu titlu oneros, s-ar fi aflat într-o situație de eroare comună și invincibilă în ceea ce privește calitatea de proprietar a celui care i-a transmis imobilul.

Referirea sa la procedura legală specială în care a dobândit imobilul litigios (urmărire silită imobiliară asupra bunurilor debitorului), făcută cu ocazia evocării condiției erorii comune și invincibile, nu poate constitui o justificare a acestei condiții, întrucât simpla dobândire a bunului într-o procedură specială nu absolvă pe dobânditor să verifice calitatea de proprietar a înstrăinătorului, iar recurenta a fost avizată, anterior adjudecării, asupra caracterului incert al dreptului înstrăinătorului, prin notarea în cartea funciară a acțiunii în nulitatea titlului acestuia, ceea ce exclude buna sa credință și, cu atât mai mult, eroarea comună și invincibilă, la momentul perfectării actului de adjudecare.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte a constatat că recursul pârâtei SC U.H. SA este nefondat și l-a respins ca atare, conform art.312 alin.(1) C.proc.civ. Recursul declarat de pârâta SC L.R. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Recurenta impută instanței de apel, pe de o parte, că a considerat greșit ca fiind inaplicabile, în speță, dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ., iar, pe de altă parte, că a calificat greșit actul de adjudecare atacat ca fiind o convenție, cu consecința analizării valabilității lui prin raportare la dispozițiile Codului civil care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții. a) În ceea ce privește chestiunea aplicabilității, în speță, a termenului special de prescripție prevăzut de art.520 alin.(1) C.proc.civ., este de observat că aceasta a făcut obiect de critică și în recursul pârâtei SC U.H.

SA, unde s-a stabilit că dispozițiile art.520 alin.(1) C.proc.civ., care vizează exclusiv cererile de evicțiune privind un imobil adjudecat, nu sunt incidente cererii în nulitate deduse judecății, întrucât aceasta nu este o cerere în evicțiune. În consecință, pentru argumentele dezvoltate pe larg la pct.1.c) din analiza recursului pârâtei SC U.H. SA, care nu se mai impun a fi reluate, critica în discuție, formulată și de către recurenta-pârâtă SC L.R. SRL, a fost înlăturată, ca nefondată. b) Nici critica privind greșita calificare a actului de adjudecare ce s-a cerut a fi anulat în prezenta cauză nu este fondată. Contrar susținerilor recurentei, actul de adjudecare, întocmit de către executorul judecătoresc în procedura urmăririi silite imobiliare, nu este un act de jurisdicție, ci actul autentic prin care se confirmă efectuarea unei vânzări-cumpărări forțate.

Deși vânzarea-cumpărarea forțată, prin licitație, prezintă unele particularități cât privește caracterul ei sinalagmatic, comutativ și consensual, aceasta nu înseamnă că ea s-ar înfățișa ca altă operațiune juridică decât vânzare-cumpărare, debitorul urmărit silit fiind considerat ca vânzător, iar adjudecatarul ca și cumpărător. Argumente în acest sens sunt următoarele: actul de adjudecare este titlu de proprietate și, ca asemenea titlu, el poate fi înscris în cartea funciară – art.516 pct.8 C.proc.civ.; procedura deschisă după expirarea celor 15 zile de la primirea somației este o „procedură de vânzare” - art.500 alin.(1) C.proc.civ.; publicația „de vânzare” întocmită de executorul judecătoresc cuprinde, printre altele, „invitația către toți cei care vor să cumpere imobilul să se prezinte la termenul de vânzare” - art.504 pct.11 C.proc.civ.; executorul oferă „spre vânzare imobilul” - art.509 alin.(2) C.proc.civ.; prin actul de adjudecare se strămută pro