ÎCCJ, decizie (scj.ro #81770)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81770) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicare în regim de carte

funciară. Imobil intrat în proprietatea Statului prin hotărâre

judecătorească. Compararea titlurilor de proprietate. Inopozabilitatea

hotărârii judecătorești față de moștenitorii

fostului proprietar.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Carte

funciară.

Index alfabetic :

carte funciară

-

drept de proprietate

-

hotărâre

judecătorească

-

inopozabilitate

C.proc.civ., art. 111

Legea nr. 7/1996

Decret-lege nr. 115/1938

Notă

: Dispozițiile Legii nr. 7/1996 au fost avute în vedere de instanța

de judecată astfel cum erau în vigoare la data formulării cererii.

Renașterea efectului constitutiv al

cărții funciare în folosul titularului dreptului real ce pretinde

că radierea dreptului său nu s-a făcut în mod legal este

condiționată prioritar de desființarea titlului ce a stat la

baza constituirii ori a strămutării dreptului real și nu doar de

desființarea încheierii de intabulare, aceasta din urmă fiind o

consecință directă a desființării titlului.

O atare desființare, dată fiind natura

actului care a stat la baza strămutării dreptului, și anume o

hotărâre jurisdicțională, prin care statul a preluat un imobil,

nu poate fi realizată pe calea acțiunii în rectificare funciară

prevăzută de dispozițiile art. 34 și urm. din Decretul lege

nr. 115/1938 și, respectiv, de cele art. 34 și urm. din Legea nr.

7/1996, întrucât, fiind intrată în puterea lucrului judecat,

hotărârea judecătorească irevocabilă, care a stat la baza

înscrierii dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului de drept public

și în contra proprietarului înscris de carte funciară, nu poate face

obiect al controlului judiciar în cadrul acțiunii în rectificare de carte

funciară.

În atare situație, persoana pretins vătămată

și interesată să combată efectele produse de hotărârea

judecătorească cu privire la strămutarea dreptului tabular este

în drept să invoce, fie pe cale principală, fie pe cale incidentală,

inopozabilitatea față de ea a acestei hotărâri

judecătorești.

Înlăturarea efectelor acestei hotărâri,

consecință a inopozabilității sale față de

moștenitorii proprietarului tabular se poate realiza, prin restabilirea

situației în cartea funciară, existentă anterior efectuării

mențiunilor statuate prin hotărârea judecătorească prin

care a fost preluat imobilul de către stat, prin încheierea de carte

funciară, cu consecința renașterii efectului constitutiv al

dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar.

Secția

I civilă, decizia nr.4356

din

13 iunie 2012

Prin sentința civilă nr. 425/2001,

Judecătoria Mediaș a admis cererea formulată de reclamantul

Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local Mediaș în contradictoriu cu

pârâtele O.C. și O.L., prin curator litis V.M. și a constatat că

reclamantul a dobândit în proprietate imobilul înscris în CF 2257 Mediaș

top 90-91 compus din casă și grădină, în aplicarea

dispozițiilor Decretului nr. 111/1951, respectiv, a dispus intabularea

dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil.

În motivarea hotărârii, instanța a reținut

că proprietarii tabulari „au părăsit imobilul cu mult timp în

urmă, de cel puțin 20 de ani funcționând în imobil un bar”, caz

în care, în raport de prevederile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951

și ale art. 111 C.proc.civ., se impune admiterea cererii formulate de

reclamant, cu consecința constatării dobândirii dreptului de

proprietate de către stat cu privire la imobilul în litigiu.

Totodată, instanța a apreciat că, în raport de prevederile art.

46 din Decretul-lege nr. 115/1938, se impune intabularea dreptului de

proprietate al statului în cartea funciară cu privire la acest imobil.

Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2006,

reclamanții H.H.K., H.H.M. și H.R. au solicitat în contradictoriu cu

pârâții SC T. SRL, U.M. și Municipiul Mediaș să se constate

inopozabilitatea față de ei a sentinței civile nr. 425/2001 a

Judecătoriei Mediaș, să se constate nulitatea contractului de

schimb imobiliar prin care subapartamentul nr. 1, cu nr. top 90/II și

91/II/I și subapartamentul nr. 2, cu nr. top 90/II și 91/II/II,

transcrise în CF 13824 Mediaș, au fost înstrăinate către SC T.

SRL și, respectiv, a contractului de vânzare-cumpărare prin care

pârâta U.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din

CF 2257 Mediaș, nr. top. 90, 91, cu nr. top 90/I și 91/I, transcris

în CF 13803 Mediaș, precum și a contractelor de

vânzare-cumpărare prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra

subapartamentului nr. 3 din CF 2257 Mediaș, cu nr. top. 90/II, și

91/II/III, către terțe persoane.

Prin aceeași cerere, reclamanții au cerut ca

pârâții să fie obligați să le lase în deplina proprietate

și posesie imobilul mai sus arătat, inclusiv, restabilirea

situației de carte funciară, invocând incidența

dispozițiilor art. 480, 481 C.civ., art. 20 și 20

4

din

Legea nr. 10/2001, art. 20 alin. (1) din H.G. 498/2003 și art. 15 lit. r)

din Legea nr. 146/1997.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut

că imobilul în litigiu  a fost proprietatea tabulară a autoarei lor,

O.C. (L.) care a decedat în anul 1974 și că acesta a fost preluat de

stat prin naționalizare, fiind evidențiat în anexa la Decretul nr.

92/1958 eronat, pe numele soțului autoarei lor.  Înscrierea în cartea

funciară a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român s-a

realizat în baza sentinței civile nr.4265/2001 a Judecătoriei

Mediaș, pronunțată în contradictoriu cu autoarea lor

decedată, fără a fi chemați în proces, caz în care nu le

este opozabilă. Au susținut, totodată, că motivele

reținute în justificarea faptului abandonării imobilului nu sunt

fondate, întrucât, începând cu anul 1991, au adresat primarului municipiului

Mediaș numeroase solicitări de restituire a averii autoarei lor.

Cererea

de chemare în judecată a fost completată, în sensul că

reclamanții au chemat în judecată și pe pârâții D.M., B.M.,

B.G., D.I.S., P.I., M.A. și M.N., precum și SC G.C. SA Mediaș,

cerând să se constate, pentru aceleași motive, nulitate contractelor

de vânzare-cumpărare prin care au fost înstrăinate apartamente din

imobilul în litigiu în favoarea persoanelor fizice.  Reclamanții au mai

precizat că pârâtă în cauză este SC D.T. SA și nu SC T.

SRL, rezultat al fuziunii acesteia din urmă cu alte societăți.

Prin

sentința civilă nr. 272/2007, Tribunalul Sibiu, Secția

civilă a respins cererea.

În motivarea sentinței s-a reținut că

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, potrivit mențiunilor

de sub B 8 și 9 din CF 2257 Mediaș a fost înscris în favoarea numitei

O.C. –  soția lui I.H. și, respectiv, O.L. n. H. (care este una

și aceeași persoană), și mai apoi, în favoarea Statului

Român, în temeiul sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș.

Instanța a constatat că, în perioada aprilie –

mai 2002, Primăria Mediaș a înstrăinat imobilul prin încheierea

de contracte de vânzare-cumpărare cu chiriașii cumpărători,

precum și a unui contractul de schimb încheiat cu SC T. SRL (autoarea SC

D.T. SA).

S-a reținut că atâta timp cât înstrăinarea

imobilului s-a realizat după înscrierea în cartea funciară a

dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în temeiul unei

hotărâri judecătorești rămasă definitivă și

irevocabilă, în raport de prevederile art. 1848 C.civ., precum și de

cele ale art. 47 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, pârâții trebuie

considerați ca fiind subdobânditori de bună credință, iar

contractele menționate, ca fiind valabil încheiate.

Instanța

a statuat că nu poate primi cererea privind constatarea

inopozabilității hotărârii judecătorești în baza

căreia statul și-a intabulat dreptul, întrucât, pe de o parte,

reclamanții sunt succesorii pârâtei din hotărâre, iar, pe de

altă parte, o asemenea cerere nu este admisibilă în condițiile

art. 111 C.proc.civ.

Cât

privește cererea în revendicare, s-a reținut că nu poate fi

primită, pe de o parte, în raport de intrarea în vigoare a legii de

reparație sub a cărei incidență cade imobilul în litigiu,

Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, față de faptul că

reclamanții nu sunt în posesia unui titlu de proprietate care să stea

la baza formulării unei acțiuni în revendicare.

Prin

decizia civilă nr. 247/A/2007, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția

civilă  a respins apelul declarat de reclamanți.

Instanța a reținut că, deși este real

că reclamanții nu au fost citați în procesul finalizat cu

pronunțarea sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș și nu au luat la cunoștință despre înscrierea

dreptului de proprietate al statului decât cu ocazia verificărilor

efectuate în vederea declanșării procesului de revendicare,

sentința beneficiază de puterea lucrului judecat, întrucât este

rezultatul unei verificări jurisdicționale.

În atare condiții, s-a reținut că nu poate

fi primită cererea în constatarea inopozabilității acestei

hotărâri și că reclamanții nu pot invoca cu succes că

ar fi titularii unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în

condițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța a mai constatat că, deși

raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, cum eronat a reținut prima

instanță, nu poate fi primită nici cererea în constatarea

nulității actelor de înstrăinare ale imobilului în litigiu,

încheiate de SC G.C. SA Mediaș cu persoanele fizice după expirarea

termenului legal de notificare, întrucât se constată că reclamanții

nu au urmat inițial calea acestei legi de reparație, ci au formulat

notificare abia în anul 2005, caz în care cumpărătorii sunt

subdobânditori de bună credință.

Cât privește cererea în revendicare, instanța a

statuat că reclamanții au pretins prin cererea dedusă

judecății că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu

nu este un titlu valabil, întrucât Decretul nr. 111/1951, invocat în

considerentele sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș, în baza căruia s-a reținut că statul a dobândit dreptul

de proprietate,  era un act normativ abuziv.

În atare condiții, reclamanții au supus

analizei o cerere în revendicare privind un imobil care cădea în sfera de

aplicare a Legii nr. 10/2001, cerere care nu putea fi primită în raport de

prevederile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998, întrucât reclamanții

aveau a urma, în scopul obținerii fie a retrocedării, fie de

măsuri reparatorii, calea legii speciale de reparație, anume calea

Legii nr.10/2001.

Prin

decizia civilă nr. 7164/2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală

a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia, a admis apelul a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

aceluiași tribunal.

În

motivarea deciziei, instanța a reținut că obiectul acțiunii

deduse judecății de reclamanți îl formează constatarea

nulității unor contracte încheiate de stat cu persoane fizice în

perioada 2001 – 2002 și ca urmare obligarea pârâților să le

predea în proprietate bunurile cumpărate, cu restabilirea situației

anterioare de carte funciară.

În raport de obiectul cererii deduse judecății,

instanța de recurs a statuat că instanțele de fond au

reținut greșit inadmisibilitatea cererii, întemeiată pe

prevederile dreptului comun, art. 480 - 481 C.civ., argumentat de faptul

că există o lege specială de reparație, Legea nr. 10/2001.

Anume, instanța de recurs a constatat că Legea

nr. 10/2001 nu este incidentă raportului juridic dedus

judecății, cât timp imobilul în litigiu a fost preluat de stat în

temeiul unei hotărâri judecătorești în anul 20001, adică

într-o perioadă ce excede ariei de aplicare a Legii nr.10/2001.

Instanța de recurs a mai reținut și

că instanțele de fond au procedat la o analiză formală a

valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, în raport de

excepția de inadmisibilitate reținută greșit cu privire la

capătul principal de cerere, respectiv au statuat confuz cu privire la

excepția prescriptibilității cererii în anularea actelor de

înstrăinare, precum și cu privire la excepția

autorității de lucru judecat invocată în raport de prevederile

sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

În rejudecare, reclamanții și-au completat

cererea în sensul că au solicitat chemarea în proces și a

pârâților P.I., D.M., C.E., în calitatea de moștenitori ai defunctei

P.P., a lui B.M., B.G., D.M., ultimii în calitatea de cumpărători

alături de soți/soții, precum și anularea contractelor de

vânzare - cumpărare încheiate de aceștia, în calitate de

cumpărători, și obligarea lor să le predea în deplină

posesie și proprietate apartamentele pe care le-au dobândit în baza unor

astfel de contracte.

Prin sentința civilă nr. 883 din 4 octombrie

2010, Tribunalul Sibiu, Secția civilă a admis, în parte, cererea

formulată de reclamanții H.H.K. și H.H.M., în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Mediaș prin Primar și a constatat inopozabilitatea

sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, în ceea ce

privește imobilul din CF 2257 Mediaș, nr. top. 90, 91 față

de reclamanți.

Prin aceeași sentință, au fost respinse

cererile în constatarea nulității contractelor de vânzare -

cumpărare și de predare a proprietății și posesiei

imobilului situat din Mediaș, ce se identifică în CF 2257

Mediaș, sub nr. top. 90 și 91, respectiv, de restabilire a situației

anterioare de CF, formulate de reclamanții H.H.K. și H.H.M.

Totodată, a fost a respinsă cererea formulată de reclamantul

H.R., pentru lipsa calității procesuale active.

În motivarea sentinței, instanța a reținut

că, potrivit mențiunilor CF 2257 Mediaș, imobilul în litigiu, ce

se identifică sub nr. top. 90, 91, a fost proprietatea lui O.C. (˝

părți B 8) și O.L. n. H. (˝ părți B 10), care este una

și aceeași persoană, pentru ca, prin încheierea nr. 1489/2001,

în baza sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș,

dreptul de proprietate asupra imobilului să fie intabulat în favoarea

Statului Român.

Cu

privire la sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș, s-a reținut că deși nu are autoritate de lucru

judecat față de prezenta cauză, întrucât nu există

identitate de obiect, părți și cauză, aceasta este

opozabilă reclamanților. Această concluzie se impune întrucât

hotărârea judecătorească menționată a intrat în

puterea lucrului judecat și a produs efecte juridice, chiar dacă fost

pronunțată în contradictoriu doar cu pârâta O.C./O.L., adică în

condiții de nelegalitate, dat fiind că pârâta era decedată

și nu necunoscută, caz în care trebuiau citați în proces

moștenitorii acesteia.

Instanța a reținut, pentru aceleași

considerente, că nu poate fi primită cererea în constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

de persoanele fizice în procedura Legii nr. 112/1995 și nici cererea de

restabilire a situației de carte funciară, întrucât subdobânditorii

au fost de bună credință la încheierea contractelor,

operațiune care s-a efectuat după expirarea termenului de notificare

prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Soluția se impune justificat și de faptul

că termenul legal în care se putea solicita anularea contractelor de

vânzare-cumpărare, potrivit dispozițiilor legii speciale, art. 50 din

Legea nr. 10/2001, a fost depășit.

Spre deosebire de situația cumpărătorilor,

instanța a constatat că vânzătorul, Municipiul Mediaș, a

fost de rea credință la încheierea actelor de înstrăinare a

imobilului în litigiu, întrucât avea cunoștință de

existența cererilor de restituire a imobilului formulate încă din

anul 1991 de moștenitorii fostului proprietar tabular, H.C.L. ns. O.

În fine, instanța a reținut că nu poate

proceda la predarea imobilelor în litigiu către reclamanți cât timp

nu au cerut și anularea încheierilor de intabulare și cât timp nu are

competența de a desființa decizia civilă nr. 425/2001 a

Judecătoriei Mediaș.

Prin

decizia civilă nr. 67 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia,

Secția civilă

a admis

apelurile declarate de

reclamanții H.H.K. și H.H.M. și de pârâta SC D.T. SA Mediaș

și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a admis cererea

formulată de reclamanți și a constatat nulitatea contractului de

schimb imobiliar, prin care SC D.T. SA Mediaș a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului înscris în CF 13824 Mediaș, subapartament 1,

cu nr. top 90/II; 91/II/I și subapartamentul nr. 2, cu nr. top 90/II;

91/II/I,I transcris în CF 19824 Mediaș convertită în CF 101102

Mediaș.

Totodată,

s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta

U.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din CF 2257

Mediaș nr. top 90/I și 91/I transcris în CF 13803 Mediaș

convertită în CF 101102 Mediaș, precum și a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de SC G.C. SA Mediaș, în calitate de

vânzător, și D.M., B.M., B.G., D.I.S., P.I., M.A., M.N., în calitate

de cumpărători, prin care s-a transmis în favoarea

cumpărătorilor dreptul de proprietate asupra subapartamentului nr. 3

din CF 2257 Mediaș top 90/II, 91/II/III.

În consecință, instanța a obligat pe

pârâți să predea reclamanților în deplină posesie și

proprietate apartamentele și subapartamentele pe care le au în posesie din

imobilul situat în Mediaș P, intabulat în CF 2257 Mediaș top 90, 91

convertită în CF 101102 Mediaș și a dispus restabilirea

dreptului de proprietate asupra imobilului susmenționat.

Instanța a respins capătul de cerere vizând

inopozabilitatea sentinței nr. 425/2005 pronunțată de

Judecătoria Mediaș și a menținut admiterea excepției

privind lipsa calității procesuale active a reclamantului H.R. Prin

aceeași decizie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul

H.R.

În motivarea deciziei, instanța a reținut

că

reclamantul H.R. nu are calitate procesuală activă, în

condițiile în care imobilul în litigiu face parte din masa

succesorală rămasă după bunica sa, iar tatăl său

este în viață, reclamant în prezenta cauză.

S-a reținut că soluția se impune și

în raport de înscrisul intitulat „înțelegere” încheiat la 26.02.1999,

încheiat de S.H. (mătușa reclamantului) și H.H., prin care au

convenit ca averea rămasă de la familia lor, care se va restitui,

să rămână lui H.R., dacă vreunul dintre ei va muri înaintea

celuilalt, întrucât această „înțelegere” are valoarea unui pact

asupra unei succesiuni nedeschise și, ca atare, este lovită de

nulitate absolută, în condițiile dispozițiilor art. 965 C.civ.

Relativ la sentința civilă nr. 425/2001 a

Judecătoriei Mediaș, instanța a constatat că nu are

autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât nu sunt

îndeplinite condițiile art. 1201 C.civ., dat fiind că

părțile sunt diferite, obiectul pricinii este diferit (constatarea

dobândirii dreptului de proprietate de către stat, și respectiv,

revendicarea imobilului de foștii proprietari), cauza fiind, de asemenea

diferită (faptul abandonării proprietății, respectiv,

faptul ocupării proprietății de alte persoane, fără

drept).

Relativ la această sentință, instanța

a statuat că nu poate primi cererea de constatare a inopozabilității,

justificat de faptul că, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile

prevederilor art. 111 C.proc.civ., cât timp reclamanții cer constatarea

unui fapt și nu a unui drept, iar, pe de altă parte, o atare constatare

nu este necesară, cât timp reclamanții nu au fost părți în

proces, iar antecesoarea lor nu numai că nu a fost legal citată, dar

nu avea nici capacitate de folosință la data pronunțării

sentinței, fiind decedată, caz în care această hotărâre

judecătorească nu are efecte față de reclamanți.

Instanța apreciază că titlul statului,

constituit chiar și în aceste condiții, este opozabil

reclamanților din momentul intabulării în cartea funciară,

astfel că acțiunea în revendicare este admisibilă, în varianta

comparării titlurilor de proprietate.

În ce privește buna sau reaua credință a

statului la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de

apel a observat că, încă din 1991, numitul O.C.I.M., cumnatul

reclamantului H.H.K., a cerut în numele acestuia,  restituirea imobilelor

preluate de stat din patrimoniul părinților săi, H.H. și

H.C. și că o solicitare similară a fost reiterată de

reclamant personal în 1999, dată la care a procedat la individualizarea

imobilele revendicate.

În atare condiții, s-a apreciat că nu se poate

constata buna credință a Primăriei municipiului Mediaș la

momentul sesizării, în anul 2000, a instanței de judecată în

scopul declarării imobilul în litigiu ca bun abandonat de foștii

proprietari și, respectiv, la momentul încheierii contractelor de vânzare

cumpărare cu pârâții persoane fizice.

Referitor la contractele de vânzare cumpărare,

instanța de apel a constatat că au fost încheiate în anul 2002,

însă în condițiile preferențiale stabilite prin Legea

nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a

unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea

statului.

Or, câtă

vreme dreptul de

proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu a fost intabulat în

2001, s-a constatat că apartamentele nu puteau face obiectul

înstrăinării de către Primăria

municipiului Mediaș în cadrul procedurii

prevăzute de Legea nr. 112/1995

(art. 1).

Instanța a observat, totodată, că subdobânditorii

apartamentelor, cu o minimă diligență, prin lecturarea

cărții funciare la momentul formulării cererilor de

cumpărare către Primăria municipiului Mediaș, în anul 1996,

puteau lua la cunoștință că nu Statul român este

proprietar, ci antecesoarea reclamanților, caz în care, buna

credință a acestora este îndoielnică.

Față de situația de fapt stabilită, s-a

reținut că, atât timp cât vânzătorul, Primăria

municipiului Mediaș,

știa că imobilul vândut este bunul altei persoane,

care l-a și revendicat, vânzarea efectuată către chiriași a

fost o operațiune speculativă, fondată pe o cauză

ilicită, motiv pentru care în raport de prevederile art. 948 și 968

C.civ.

este nulă absolut.

Aceasta, întrucât actele de înstrăinare au fost încheiate

de vânzător în frauda dreptului proprietarului și pe riscul

cumpărătorului, caz în care sunt lovite de nulitate absolută

și în virtutea adagiului ”

fraus omnia corrumpit

”, cu mențiunea

că este suficient ca reaua credință să existe la

vânzător pentru a atrage nulitatea contractului, în întregul său.

Instanța a reținut, totodată, că și în

cazul revendicării întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.civ., prin

compararea titlurilor, rezultă că reclamanții au câștig de

cauză, întrucât titlul lor provine de la un proprietar tabular, prin

succesiune, în timp ce titlul pârâților provine de la un terț, de rea

credință, motiv pentru care este mai caracterizat primul titlu, cu

mențiunea că, de esența acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri este faptul că nu se cere anularea nici unuia dintre

ele, fiind practic lipsit de eficiență titlul mai puțin

caracterizat.

Atât timp cât Legea 10/2001 nu este aplicabilă imobilului

în litigiu, pentru că nu a fost preluat în perioada de referință

a acestei legi (aspect tranșat prin decizia de casare), nici termenul în

care se puteau ataca actele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii

112/1995 nu este aplicabil, termen care, de altminteri, fiind expirat la 14

august 2002, nu putea fi aplicabil unor contracte care nu erau perfectate la

acea dată.

Chiar dacă nu ar fi fost respinsă notificarea

formulată de reclamanți în condițiile Legii 10/2001, ca tardiv

formulată, instanța constată că Legea 10/2001 nu era

incidentă speței, față de data la care a devenit proprietar

Statul Român.

Cât privește contractul de schimb, intervenit între

Primăria municipiului Mureș și SC T. SRL, autoarea SC D.T. SRL,

instanța de apel a statuat că, în raport de prevederile art. 1405

și urm. C.civ., este de asemenea, lovit de nulitate. Aceasta, întrucât, în

condițiile în care prin prezenta hotărâre, care are un caracter

declarativ, s-a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul de

proprietate, exercitat neîntrerupt, astfel că pârâtul municipiul

Mediaș nu a avut niciodată în proprietate imobilul în litigiu, pe

care să îl schimbe cu imobilul pârâtei SC D.T. SRL.

În justificarea concluziei, instanța a statuat,

totodată, că, reaua credință de care a dat dovadă

municipiul Mediaș, analizată în ce privește calitatea sa de

proprietar asupra imobilului în litigiu, este de natură a vicia și

actul de schimb, sancționându-l cu nulitate absolută.

Față de considerentele reținute, instanța a

constatat că reclamanții sunt proprietari ai imobilului în litigiu,

în temeiul art. 480 C.civ., și că, pe cale de consecință,

pârâții au fost obligați să predea posesia imobilului, cu

restabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs

pârâta SC D.T. SA, invocând incidența art.304 pct.9 C.proc.civ., pârâtul

Municipiul Mediaș, invocând incidența art. 304 pct.6, 8 și 9,

art.304

1

și art.312 C.proc.civ., precum și pârâții

P.C.D., B.G., B.G., D.I.S., D.M., D.M. Jr., D.M., C.E., P.I., B.M. și

B.M., invocând incidența art. 304 pct.9 C.proc.civ.

În motivarea recursului, pârâta SC D.T. SA a

susținut că instanțele de fond, în mod eronat, au înlăturat

în ceea ce o privește aplicarea principiului „

error communis facit jus

”,

incident în cauză cât timp titlul în baza căruia statul și-a

intabulat titlul de proprietate îl constituie o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pârâta susține că buna credință a

antecesoarei sale SC T. SRL la momentul încheierii contractului de schimb cu Municipiul

Mediaș, potrivit probatoriului administrat, este mai presus de orice

îndoială, atâta timp cât s-a încrezut în mențiunile cărții

funciare și cât timp dreptul coschimbașului, Municipiul Mediaș,

avea însușirile necesare pentru a fi transmis în mod valabil, în

condițiile prevăzute de prevederile art. 33 alin.(1) și art.34

din Legea nr. 7/1996.

Pârâta susține că în mod eronat instanța

de apel a constatat buna credință a părților contractante

doar din perspectiva conduitei coschimbașului Municipiului Mediaș, nu

și din perspectiva conduitei autoarei sale SC T. SRL, omițând să

se pronunțe asupra bunei sau relei sale credințe, în condițiile

art.1898 C.civ.

Pârâta susține, totodată, că securitatea

și stabilitatea raporturilor juridice este grav afectată în momentul

în care, după 7 ani, coschimbașului îi este imputată o

lipsă de diligență și de prevedere justificată pe

omisiunea de a se îndoi asupra forței unei hotărâri

judecătorești rămase irevocabile și solicită ca, la

analiza acestui principiu, să se aibă în vedere cele statuate prin

considerentele hotărârii din 16 octombrie 2006 date de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului,

Cauza Raicu

împotriva României

și, respectiv, ale deciziei 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În motivarea recursului, pârâtul Municipiul Mediaș

susține că instanța de apel, constatând că imobilul în

litigiu a intrat în proprietatea statului abia în anul 2001, motiv pentru care

nu i-ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, a interpretat

greșit actul dedus judecății (art.304 pct.8) și, respectiv,

a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal prin

înlăturarea de la aplicarea dispozițiilor Legii nr.10/2001 (art.304

pct.9).

În argumentarea criticilor, pârâtul susține că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat anterior anului 1989, în perioada de

referință a Legii nr.10/2001 și că doar intabularea

dreptului de proprietate al statului s-a realizat în anul 2001, în baza

sentinței civile nr.425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Raportat la considerentele deciziei nr.7164/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâtul susține

că s-ar putea deduce că preluarea imobilului în litigiu excede sferei

de aplicare a Legii nr.10/2001, dar afirmă că aceste constatări

ale instanței de control judiciar sunt eronate, atâta timp cât

reclamanții recunosc că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat

de stat prin naționalizare în baza Decretului nr.92/1950, imobilul fiind

menționat la poziția 60 din anexa la decret.

În atare condiții, pârâtul susține că se

impunea concluzia potrivit căreia reclamanții nu aveau deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480

C.civ., ci trebuiau să urmeze procedura Legii nr.10/2001, în scopul

obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de această lege

de reparații, astfel cum s-a statuat prin decizia nr.33/2008 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cât privește actele de înstrăinare pe care le-a

încheiat cu privire la imobilul în litigiu în procedura Legii nr. 112/1995,

pârâtul susține că în cauză erau incidente prevederile art. 45

din Legea nr.10/2001, prin care s-a statuat un termen în care acestea puteau fi

atacate în justiție, termen care a fost depășit de

reclamanți.

În justificarea bunei sale credințe, pârâtul

afirmă că atât contractele de vânzare cumpărare, cât și

contractul de schimb au fost încheiate după momentul expirării

termenului prevăzut de dispoziția legală menționată,

14 februarie 2002, în condițiile în care, până la această

dată, reclamanții nu înregistraseră notificare.

Pârâtul susține, totodată, că buna sa

credință este dovedită și de împrejurarea că

reclamanții nu au atacat sentința nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș, motiv pentru care această hotărâre își produce

efectele, caz în care, constatarea instanței de apel referitoare la

caracterul pur declarativ al acestei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile este greșită.

În fine, pârâtul susține și că, deși

a dispus anularea actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu,

instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la

încheierile de carte funciară.

Pârâtul susține, totodată, că

instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art.304 pct.6).  În

argumentarea criticii, se arată că deși contractul de schimb a

avut ca obiect două imobile, anume, pe de o parte, subapartamente nr.1

și 2 din imobilul transcris în CF nr.13824 din CF nr.2257 Mediaș, iar

pe de altă parte, apartamentul nr.1 identificat în CF nr.13824, sub nr.top

92/2/I, transcris din CF 10597, fără vreo legătură cu

proprietatea familiei H., în mod eronat instanța de apel a anulat

contractul în întregime.

În motivarea recursurilor, pârâții persoane fizice

au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor

art.480, 948 și 968 C.civ., art.26 pct.2, 30 pct.1 și 34 pct.1 din

Legea nr.7/1996, precum și a deciziei nr.38/2008 a Secțiilor Unite a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Susțin că instanța de apel a statuat

că este învestită cu acțiune în „anularea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași și predarea

în posesie a imobilului”, care este o acțiune de drept comun căreia

îi sunt aplicabile dispozițiile Codului civil.

Pornind de la această constatare, pârâții

procedează la o analiză a situației juridice a imobilului în

litigiu, distingând între două ipoteze: ipoteza în care Statul Român a

dobândit dreptul de proprietate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989 și situația în care se reține că statul a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului numai în anul 2001.

În ambele ipoteze, pârâții susțin că

acțiunea dedusă judecății nu era admisibilă: în prima

ipoteză, pentru că reclamanții aveau a urma calea legii

speciale, a Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea pretențiilor, iar, în

cea de-a doua ipoteză, inadmisibilitatea acțiunii derivă din faptul

că succesorii foștilor proprietari citați nelegal în dosarul în

care s-a pronunțat decizia nr.425/2001 aveau dreptul să exercite

căile de atac legale și să ceară desființarea acestei

hotărâri, apoi rectificarea cărții funciare și mai apoi

anularea contractelor de vânzare - cumpărare.

Pârâții susțin că atâta timp cât

sentința nr.425/2001 a Judecătoriei Mediaș este opozabilă

reclamanților, acestora le sunt opozabile și efectele produse de

această hotărâre, anume, dobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu de către stat și înstrăinarea sa în mod

valabil și cu bună credință.

Pârâții susțin că această concluzie

se impune și justificat de faptul că la momentul încheierii actelor

de înstrăinare, vânzătorul Primăria municipiului Mediaș, avea

cunoștință de faptul că notificarea pe care o

formulaseră reclamanții în temeiul Legii nr.10/2001 a fost

respinsă prin dispoziția nr.40/2006 a Primarului Municipiului

Mediaș, soluție menținută prin sentința civilă

nr.1279/2006 a Tribunalului Sibiu, iar cumpărătorii s-au încrezut în

cuprinsul cărții funciare, în care nu era notată nicio

sarcină.

Statuând în sens contrar, pârâții susțin

că instanța de apel a ignorat principiul securității

raporturilor civile, precum și dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În fapt, pârâții susțin că imobilul în

litigiu a fost preluat prin naționalizare de stat, care l-a stăpânit

timp de 60 de ani sub nume de proprietar, fără ca însă

să-și înscrie dreptul în cartea funciară, măsură

dispusă legal prin sentința civilă nr.425/2001 a

Judecătoriei Mediaș, la o dată la care în cartea funciară

nu era notată nicio notificare sau vreo cerere de retrocedare din partea

foștilor proprietari, caz în care, imobilul a fost înstrăinat valabil

către terțe persoane.

Relativ la această situație de fapt,

pârâții invocă incidența prevederilor art.26 pct.2 din Legea

nr.7/1996, potrivit cărora dreptul de proprietate dobândit de stat prin

efectul legii sau prin expropriere este opozabil față de terți

chiar fără înscriere în cartea funciară, precum și pe cele

ale art. 31 din aceeași lege, potrivit cărora cuprinsul

cărții funciare se consideră exact în folosul persoanei care, în

virtutea unui act juridic, cu titlu legal, a dobândit cu bună-credință

un drept real înscris în cartea funciară.

Pârâții susțin, totodată, că

soluția instanței de apel relativă la constatarea

nulității actelor de înstrăinare în temeiul dispozițiilor

art.948 și 968 C.civ., justificată pe lipsa calității

vânzătorului de proprietar al imobilului înstrăinat, respectiv, pe

caracterul speculativ și fraudulos al actelor de înstrăinare, nu este

fundamentată pe conținutul textelor de lege mai sus arătate.

Aceasta, întrucât, potrivit celor mai sus arătate,

la momentul întocmirii actelor de înstrăinare, statul se știa

proprietar al imobilului în baza actului de naționalizare și,

respectiv, știa că solicitările de retrocedare formulate de

foștii proprietari fuseseră respinse.

Pârâții susțin că, deși instanța

de apel a constatat nulitatea actelor de înstrăinare, a procedat, în mod

contradictoriu și la analiza cererii în revendicare, prin comparare de

titluri, în aplicarea prevederilor art. 480 C.civ., caz în care aceste

considerente sunt eronate.

Pârâții apreciată ca fiind eronate și

considerentele potrivit cărora, deși sentința civilă nr.

425/2001 a Judecătoriei Mediaș este opozabilă reclamanților

prin înscrierea în cartea funciară, aceasta ar constitui un titlu

nevalabil. Atât timp cât reclamanții nu au formulat o cerere prin care

să solicite să se constate nevalabilitatea titlului și,

respectiv, constatarea nulității încheierii de intabulare a dreptului

statului, instanța de apel nu era în drept să se pronunțe asupra

titlului statului și să dispună restabilirea situației

anterioare, fapt ce echivalează cu reintabularea dreptului foștilor

proprietari.

Pârâții susțin că instanța de apel a

încălcat și prevederile art.34 pct.1 din Legea nr.7/1996, relative la

acțiunea în rectificare de carte funciară, cât timp a lipsit de

efecte juridice hotărârea judecătorească în baza căreia

statul și-a intabulat dreptul de proprietate, care este constitutivă

de drepturi.

Față de cele arătate, pârâții

susțin că în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art.

480 C.civ. au fost obligați să lase imobilul în litigiu în

deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților

care  nu au calitatea de proprietari tabulari, dat fiind că, în baza

dispoziției de restabilire a situației anterioare de CF, proprietarii

tabulari au redevenit O.L. și O.C. și care, pentru a dispune de

dreptul dobândit prin moștenire, prioritar, aveau a urma procedura de

intabulare, potrivit art.26 pct.3 din Legea nr.7/1996.

Analizând recursurile, Înalta Curte a constatat că

nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În drept,  potrivit prevederilor art. 315 alin.(1)

C.proc.civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.”

Așa fiind, problemele de drept ale unui litigiu,

astfel cum acestea au fost lămurite prin decizia de casare, se opun cu

autoritate atât părților, cât și instanței de trimitere,

motiv pentru care nu mai pot face obiectul analizei acestei din urmă instanțe

și nici al criticilor formulate de părțile interesate prin

intermediul căilor de atac.

Potrivit prevederilor

art.17 alin.(1) din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru

unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare,

„Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel

care dă și cel care primește dreptul este acord de

voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei

cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă

în cartea funciară.”

Potrivit art. 18 și 32 din același decret-lege,

stingerea dreptului real înscris nu se poate produce decât prin radiere,

operantă, de asemenea, cu consimțământul titularului.

Art. 17 alin. ultim prevede că hotărârea

judecătorească sau, în cazurile anume menționate de lege,

decizia autorității administrative, pot să înlocuiască

acordul de voință sau consimțământul titularului.

În sensul prevederilor Decretului – lege nr. 115/1938 mai sus

arătate sunt și prevederile art. 20 Legea nr. 7/1996 a cadastrului

și a publicității imobiliare.

Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) ale art. 20,

„Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se

vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit

ori s-au transmis în mod valabil” și, potrivit alin. (2), cu

excepțiile menționate, astfel de drepturi „se sting numai prin

înscrierea radierii lor din cartea funciară

,

cu

consimțământul titularului dreptului”.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol,

„Hotărârea judecătorească definitivă și

irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul

autorității administrative va înlocui acordul de voință

cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile

titularilor”.

În raport de dispozițiile legale menționate, se

impune concluzia potrivit căreia înscrierea dispusă prin încheierea

de intabulare completează actul juridic obligațional translativ de

drept real, prin aceea că naște dreptul în favoarea dobânditorului

înscris și, respectiv, îl apară pe acesta împotriva pierderii

dreptului fie prin acte juridice neconsimțite sau, după caz, prin

prescripție achizitivă.

În atare condiții, renașterea efectului

constitutiv al cărții funciare în folosul titularului dreptului real

ce pretinde că radierea dreptului său nu s-a făcut în mod legal,

este condiționată prioritar de desființarea titlului ce a stat

la baza constituirii ori a strămutării dreptului real și nu doar

de desființarea încheierii de intabulare, aceasta din urmă fiind o

consecință directă a desființării titlului.

În speța supusă analizei, se constată

că prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual, decizia

nr.7164/2008, instanța de recurs a statuat că imobilul în litigiu a

fost preluat de stat în baza sentinței civile nr. 425/2001 a

Judecătoriei Mediaș, sentință ce a constituit temei al

intabulării dreptului de proprietate al statului în cartea funciară,

prin încheierea nr. 1489/2001.

Potrivit considerentelor aceleiași decizii, în

raport de momentul preluării, imobilului în litigiu nu îi sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 10/2001 privind situația unor imobile preluate de

stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ci normele dreptului comun,

iar excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare

fundamentată pe normele comun a fost greșit primită.

În atare condiții, Înalta Curte constată

că nu mai pot fi primite și nu pot face obiectul analizei în

rejudecare criticile comune prin care recurenții pretind că

raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile

Legii nr. 10/2001 și invocă încălcarea de către

instanțele de fond a unora din dispozițiilor acestei legi de

reparație, respectiv, cele relative la inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare deduse judecății.

Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate nici

principiile enunțate în decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, relative la

modalitatea de soluționare a concursului între legea specială și

legea generală în cadrul proceselor de revendicare având ca obiect imobile

ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, înstrăinate sau nu de

stat în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv, a

principiilor aplicabile în cazul sesizării unor neconcordanțe între

Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului.

Soluția se impune și cu privire la criticile

relative la nerespectarea de către instanțele de fond a principiilor

statuate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

ivită în legătură cu aplicarea legislației speciale de

reparație adoptată de statul român în legătură cu imobilele

preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Analizarea unor astfel de critici, formulate de

pârâți prin recursurile deduse judecății, în contra celor

statuate prin decizia de casare cu privire la imobilul în litigiu, în sensul

că acesta nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ar contraveni

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., ceea ce nu este permis.

Așa fiind, având în vedere dezlegările date

prin aceeași decizie de casare, potrivit cărora cererea dedusă

judecății se va judeca doar din perspectiva normelor dreptului comun,

Înalta Curte a procedat la analizarea acelor critici formulate de

recurenți care se circumscriu aplicării greșite doar a normelor

dreptului comun cu privire raportul juridic dedus judecății.

Potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor

de fond, imobilul în litigiu este situat într-o zonă a țării în

care regimul juridic al imobilelor este guvernat

de principiul publicității absolute, instituit

prin prevederile

Decretului – lege

nr. 115/1938.

Cât privește nașterea dreptului pentru

dobânditorul persoană juridică de drept public, Statul român, prin

Municipiul Mediaș, se constată că aceasta a fost

determinată nu de efectul constitutiv al cărții funciare,

consecință a acordului de voință intervenit în

condițiile art. 17 alin.(1) din Decretul – lege nr. 115/1938, ci în

puterea unei hotărâri judecătorești, motiv pentru care efectul

completator al încheierii de intabulare nr. 1489/2009 n-a avut niciun rol în

nașterea dreptului, astfel cum eronat se afirmă.

Hotărârea judecătorească ce a stat la baza

constituirii dreptului real pretins de persoana juridică de drept public

menționată a fost sentința civilă nr. 425/2001 a

Judecătoriei Mediaș.

Această hotărâre judecătorească a

fost pronunțată în urma soluționării cererii formulate la

data de 22 noiembrie 2000 de pârâtul Municipiului Mediaș, în calitate de

mandatar al Statului Român, în contradictoriu cu proprietarul tabular, indicat

a fi

„pârâtele O.C. și O.L.

prin curator litis V.M.” .

Cererea a fost fundamentată pe faptul

abandonării imobilului de proprietarul tabular, împrejurare de natură

să producă consecințe juridice în procedura prevăzută

de

Decretul nr. 111/1951 privind

reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării,

confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân,

precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare.

În acest context al analizei, este de observat că

actul normativ menționat, Decretul nr. 111/1951, a fost abrogat prin

dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului

și condițiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau

intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Hotărârea

judecătorească menționată, anume sentința civilă

nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, a rămas definitivă

și irevocabilă și, pe cale de consecință, a produs

efectele juridice prevăzute de art. 46 din Decretul lege nr. 115/1938, în

sensul că a operat strămutarea  dreptului real înscris de pe numele

vechiul proprietar tabular în favoarea noului proprietar, indicat în cuprinsul

hotărârii.

În atare condiții, renașterea efectului

constitutiv al cărții funciare în favoarea fostului titular de drept

real înscris în cartea funciară este prioritar condiționată de

desființarea nu a încheierii de intabulare (pentru care, de altminteri, nu

s-a făcut dovada comunicării), ci a titlului dobânditorului de drept

public.

O atare desființare, dată fiind natura actului

care a stat la baza strămutării dreptului, anume o hotărâre

jurisdicțională, nu poate fi realizată pe calea acțiunii în

rectificare funciară prevăzută de dispozițiile art. 34

și urm. din Decretul lege nr. 115/1938 și, respectiv, de cele art. 34

și urm. din Legea nr. 7/1996, invocate de recurenți.

Aceasta, întrucât, fiind intrată în puterea lucrului

judecat, hotărârea judecătorească irevocabilă, care a stat

la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului de drept

public și în contra proprietarului înscris de carte funciară, nu

poate face obiect al controlului judiciar în cadrul acțiunii în rectificare

de carte funciară, astfel cum corect au reținut instanțele de

fond.

În atare situație, persoana pretins

vătămată și interesată să combată efectele

produse de hotărârea judecătorească cu privire la

strămutarea dreptului tabular este în drept să invoce, fie pe cale

principală, fie pe cale incidentală, inopozabilitatea față

de ea a acestei hotărâri judecătorești.

Acțiunea în constatarea inopozabilității

este permisă în condițiile art. 111 C.proc.civ., caz în care,

necontestat, are un caracter subsidiar, ea neputând fi primită, ori de

câte ori titularul are la îndemână o altă cale procedurală

pentru valorificarea dreptului său.

În speța supusă analizei, se constată

că moștenitorilor proprietarului tabular inițial le-a fost

recunoscută, inclusiv prin decizia de casare, o altă cale

procedurală, anume calea acțiunii în revendicare și în

constatarea nulității actelor subsecvente întocmite de beneficiarul

strămutării dreptului tabular cu terțe persoane fizice ori juridice,

persoane care pretind că s-au încrezut în cuprinsul cărții

funciare.

Așa fiind, se constată că în mod just

instanța de apel a constatat că nu poate fi primit capătul de

cerere prin care reclamanții solicitau, pe cale de acțiune,

constatarea inopozabilității sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș.

Această soluție nu influențează

însă caracterul întemeiat al apărării de fond invocate de

reclamanți în cererea în revendicare, în același sens, al

constatării inopozabilității hotărârii menționate, în

baza căreia a operat radierea dreptului tabular al autoarei lor,

apărare pe care Înalta Curte o găsește pertinentă.

Aceasta, întrucât, în prezentul proces, astfel cum a

statuat instanța de apel, reclamanții au demonstrat pe de o parte,

caracterul preferabil al dreptului autoarei lor, iar, pe de altă parte,

faptul că hotărârea judecătorească a fost

obținută în lipsa lor și, respectiv, în dauna lor.

Anume, instanțele de fond au statuat în fapt -

constatări care scapă controlului instanței de recurs - că

reclamanții au inițiat în anul 1991 și în anul 1999, demersuri

la Primăria municipiului Mediaș pentru a reintra în posesia

imobilului în litigiu, pentru care, în cartea funciară era intabulat, în

cotă de 1/1, dreptul de proprietate al autoarei lor, cu titlu de predarea

moștenirii, prin încheierile nr. 1201/1937 și nr. 65/1944, caz în

care imobilul nu avea statutul de bun abandonat.

Instanțele de fond au statuat, totodată,

că pârâta Primăria municipiului Mediaș, deși avea

cunoștință de solicitările de retrocedare formulate de

reclamanți, în calitate de moștenitorii ai proprietarului tabular, a

inițiat, la rândul său, demersuri judiciare în contradictoriu doar cu

proprietarul tabular, despre care știa că este decedat, solicitând

numirea unui curator litis.

Nu este de neglijat nici faptul că pârâta Primăria

municipiului Mediaș a inițiat procedura judiciară în anul 2000

și a obținut, consecință și a acordului exprimat de

curatorul litis V.M., o hotărâre judecătorească în procedura

unui act normativ, Decretul nr. 111/1958, care era abrogat din data de 29

august 1998.

Relativ la cumpărătorii persoane fizice,

instanțele de fond au reținut că, la momentul formulării

cererilor de cumpărare, în anul 1996, au luat la cunoștință

că proprietarul tabular al imobilului nu este persoana juridică de

drept public cu care urmăreau să încheie convențiile de vânzare

cumpărare.

Totodată, este de observat că perfectarea

convențiilor de vânzare cumpărare, inclusiv, a contractului de

schimb, s-a realizat cu pârâții subdobânditori, astfel cum precizează

pârâta Primăria municipiului Mediaș și prin recurs, la o

dată la care s-a apreciat, în raport de prevederile legii speciale de

reparație și de lipsa unor dovezi care să ateste dreptul

reclamanților moștenitori de a obține retrocedarea imobilului,

că aceștia din urmă ar fi fost decăzuți din dreptul de

a mai solicita retrocedarea și, respectiv, din dreptul de a mai ataca,

potrivit legii speciale, actele de înstrăinare ale imobilului.

În acest context al analizei, se impune și

precizarea că reclamanții, moștenitorii proprietarului tabular,

nu au calitatea de succesori (avânzi cauză) și acestora nu le poate

fi opusă relativitatea efectelor hotărârii judecătorești

pronunțate în procesul în care nu au fost citați, cât timp, la

momentul dobândirii patrimoniului autoarei lor dreptul tabular exista și

nu era constituită și nici în curs de constituire obligația de

strămutare a acestui drept, obligație statuată prin actul

jurisdicțional a cărui inopozabilitate o invocă.

Așa fiind, demonstrând inopozabilitatea

hotărârii judecătorești ce a stat la baza radierii dreptului de

proprietate al autoarei lor, reclamanții au dreptul a pretinde

înlăturarea efectelor produse de această hotărâre.