ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4356/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4356/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 425 din 31 ianuarie 2001,

Judecătoria Mediaș a admis cererea formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat

prin Consiliul Local Mediaș în contradictoriu cu pârâtele O.C. și O.L., prin curator

I.V.M. și a constatat că reclamantul a dobândit în proprietate imobilul înscris

în CF nr. A Mediaș top a-b compus din casă și grădină, în aplicarea dispozițiilor

Decretului nr. 111/1951, respectiv, a dispus intabularea dreptului de proprietate

al statului asupra acestui imobil.

În motivarea hotărârii,

instanța a reținut că proprietarii tabulari „au părăsit imobilul cu mult timp în

urmă, de cel puțin 20 de ani funcționând în imobil un bar”, caz în care, în raport

de prevederile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 și ale art. 111 C.

proc. civ., se impune admiterea cererii formulate de reclamant la data de 22 noiembrie

2000, cu consecința constatării dobândirii dreptului de proprietate de către stat

cu privire la imobilul în litigiu.

Totodată, instanța a apreciat

că, în raport de prevederile art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938, se impune intabularea

dreptului de proprietate al statului în cartea funciară cu privire la acest imobil.

Prin cererea înregistrată

la 25 iulie 2006 la Judecătoria Mediaș, reclamanții H.H.K., H.H.M. și H.R. au solicitat

în contradictoriu cu pârâții SC T. SRL, U.M. și Municipiul Mediaș să se constate

inopozabilitatea față de ei a sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș,

să se constate nulitatea contractului de schimb imobiliar prin care subapartamentul

nr. 1, cu nr. top a/II și b/II/I și subapartamentul nr. 2, cu nr. top a/II și b/II/II,

transcrise în CF nr. B. Mediaș, au fost înstrăinate către SC T. SRL și respectiv,

a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta U.M. a dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului nr. 1 din CF nr. A Mediaș, nr. top. a, b, cu

nr. top a/I și b/I, transcris în CF nr. B Mediaș, precum și a contractelor de vânzare-cumpărare

prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra subapartamentului nr. 3 din

CF nr. A Mediaș, cu nr. top. a/II, și b/II/III, către terțe persoane.

Prin aceeași cerere, reclamanții

au cerut ca pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul mai sus arătat, inclusiv, restabilirea situației de carte funciară, invocând

incidența dispozițiilor art. 480, 481 C. civ., art. 20 și 20

4

din Legea

nr. 10/2001, art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 498/2003 și art. 15 lit. r) din Legea

nr. 146/1997.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a autoarei

lor, O.C. (L.) care a decedat în anul 1974 și că acesta a fost preluat de stat prin

naționalizare, fiind evidențiat în anexa la Decretul nr. RR/1958 eronat, pe numele

soțului autoarei lor.

Reclamanții au susținut

că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Statului

Român s-a realizat în baza sentinței civile nr. 4265/2001 a Judecătoriei Mediaș,

pronunțată în contradictoriu cu autoarea lor decedată, fără a fi chemați în proces,

caz în care nu le este opozabilă.

Reclamanții au susținut,

totodată, că motivele reținute în justificarea faptului abandonării imobilului nu

sunt fondate, întrucât, începând cu anul 1991, au adresat Primarului Municipiului

Mediaș numeroase solicitări de restituire a averii autoarei lor, O.C. (L.).

Prin sentința civilă

nr. 2800 din 6 octombrie 2006, Judecătoria Mediaș și-a declinat competența de soluționare

a cererii în favoarea Tribunalului Sibiu, întrucât valoarea obiectului cererii de

chemare în judecată depășea 5 miliarde ROL.

Cererea de chemare în

judecată a fost completată la data de 7 decembrie 2006, în sensul că reclamanții

au chemat în judecată și pe pârâții D.M., B.M., B.G., D.I.S., P.I., M.A. și M.N.,

precum și SC G.C. SA Mediaș, cerând să se constate, pentru aceleași motive, nulitate

contractelor de vânzare- cumpărare prin care au fost înstrăinate apartamente din

imobilul în litigiu în favoarea persoanelor fizice.

Reclamanții au mai precizat

că pârâtă în cauză pârâtă este SC D.T. SA și nu SC T. SRL, rezultat al fuziunii

acesteia din urmă cu alte societăți.

Prin sentința civilă

nr. 272 din 22 februarie 2007, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a respins cererea.

În motivarea sentinței

s-a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, potrivit mențiunilor

de sub B 8 și 9 din CF nr. A. Mediaș a fost înscris în favoarea numitei O.C. - soția

lui I.H. și respectiv, O.L.H. (care este una și aceeași persoană), și mai apoi,

în favoarea Statului Român, în temeiul sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș.

Instanța a constatat că,

în perioada aprilie - mai 2002, Primăria Mediaș a înstrăinat imobilul prin încheierea

de contracte de vânzare-cumpărare cu chiriașii cumpărători, precum și a unui contractul

de schimb încheiat cu SC T. SRL (autoarea SC D.T. SA).

Instanța a reținut că

atâta timp cât înstrăinarea imobilului s-a realizat după înscrierea în cartea funciară

a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în temeiul unei hotărâri

judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă, în raport de prevederile art. 1848

C. civ., precum și de cele ale art. 47 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, pârâții

trebuie considerați ca fiind subdobânditori de bună credință, iar contractele menționate,

ca fiind valabil încheiate.

Instanța a statuat că

nu poate primi cererea privind constatarea inopozabilității hotărârii judecătorești

în baza căreia statul și-a intabulat dreptul, întrucât, pe de o parte, reclamanții

sunt succesorii pârâtei din hotărâre, iar, pe de altă parte, o asemenea cerere nu

este admisibilă în condițiile art. 111 C. proc. civ.

Cât privește cererea în

revendicare, instanța a reținut că nu poate fi primită, pe de o parte, în raport

de intrarea în vigoare a legii de reparație sub a cărei incidență cade imobilul

în litigiu, Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, față de faptul că reclamanții

nu sunt în posesia unui titlu de proprietate care să stea la baza formulării unei

acțiuni în revendicare.

Prin decizia civilă

nr. 247/A din 21 septembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamanți.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că, deși este real că reclamanții nu au fost citați în procesul

finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș și

nu au luat la cunoștință despre înscrierea dreptului de proprietate al statului

decât cu ocazia verificărilor efectuate în vederea declanșării procesului de revendicare,

sentința beneficiază de puterea lucrului judecat, întrucât este rezultatul unei

verificări jurisdicționale.

În atare condiții, instanța

a reținut că nu poate fi primită cererea în constatarea inopozabilității acestei

hotărâri și că reclamanții nu pot invoca cu succes că ar fi titularii unui drept

de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Instanța a mai constatat

că, deși raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, cum eronat a reținut prima instanță, nu poate fi

primită nici cererea în constatarea nulității actelor de înstrăinare ale imobilului

în litigiu, încheiate de SC G.C. SA Mediaș cu persoanele fizice după expirarea termenului

legal de notificare, întrucât se constată că reclamanții nu au urmat inițial calea

acestei legi de reparație, ci au formulat notificare abia în anul 2005, caz în care

cumpărătorii sunt subdobânditori de bună credință.

Cât privește cererea în

revendicare, instanța a statuat că reclamanții au pretins prin cererea dedusă judecății

că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu nu este un titlu valabil, întrucât

Decretul nr. 111/1951, invocat în considerentele sentinței civile nr. 425/2001 a

Judecătoriei Mediaș, în baza căruia s-a reținut că statul a dobândit dreptul de

proprietate, era un act normativ abuziv.

În atare condiții, instanța

a reținut că reclamanții au supus analizei o cerere în revendicare privind un imobil

care cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, cerere care nu putea fi primită

în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât reclamanții

aveau a urma, în scopul obținerii fie a retrocedării, fie de măsuri reparatorii,

calea legii speciale de reparație, anume calea Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 7164 din 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat

decizia, a admis apelul a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

aceluiași Ttribunal.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că obiectul acțiunii deduse judecății de reclamanți îl formează

constatarea nulității unor contracte încheiate de stat cu persoane fizice în perioada

2001 - 2002 și ca urmare obligarea pârâților să le predea în proprietate bunurile

cumpărate, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară.

În raport de obiectul

cererii deduse judecății, instanța de recurs a statuat că instanțele de fond au

reținut greșit inadmisibilitatea cererii, întemeiată pe prevederile dreptului comun,

art. 480, 481 C. civ., argumentat de faptul că există o lege specială de reparație,

Legea nr. 10/2001.

Anume, instanța de recurs

a constatat că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă raportului juridic dedus judecății,

cât timp imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unei hotărâri judecătorești

în anul 2001, adică într-o perioadă ce excede ariei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanța de recurs a mai

reținut și că instanțele de fond au procedat la o analiză formală a valabilității

contractelor de vânzare-cumpărare, în raport de excepția de inadmisibilitate reținută

greșit cu privire la capătul principal de cerere, respectiv au statuat confuz cu

privire la excepția prescriptibilității cererii în anularea actelor de înstrăinare,

precum și cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată în raport

de prevederile sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

În rejudecare, reclamanții

și-au completat cererea în sensul că au solicitat chemarea în proces și a pârâților

P.I., D.M., C.E., în calitatea de moștenitori ai defunctei P.P., a lui B.M., B.G.,

D.M., ultimii în calitatea de cumpărători alături de soți/soții, precum și anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia, în calitate de cumpărători,

și obligarea lor să le predea în deplină posesie și proprietate apartamentele pe

care le-au dobândit în baza unor astfel de contracte.

Prin sentința civilă nr.

883 din 4 octombrie 2010, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis, în parte, cererea

formulată de reclamanții H.H.K. și H.H.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

Mediaș prin Primar, și a constatat inopozabilitatea sentinței civile nr. 425/2001

a Judecătoriei Mediaș, în ceea ce privește imobilul din CF nr. A Mediaș, nr. top.

a, b față de reclamanți.

Prin aceeași sentință,

au fost respinse cererile în constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare

și de predare a proprietății și posesiei imobilului situat din Mediaș, P-ța F.,

ce se identifică în CF nr. A Mediaș, sub nr. top. a și b, respectiv, de restabilire

a situației anterioare de CF, formulate de reclamanții H.H.K. și H.H.M. în contradictoriu

cu pârâții SC D.T. SA, SC G.C. SA Mediaș, M.N. prin moștenitor P.C.D., D.M., D.M.

junior, B.M., B.G., B.Gh., D.I.S., P.I., M.A. și M.N., D.Ma., C.E., P.I. - moștenitor

al lui P.P., P.Io., B.Mi., U.G. prin mandatar D.M.

Totodată, a fost a respinsă

cererea formulată de reclamantul H.R., pentru lipsa calității procesuale active.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că, potrivit mențiunilor CF nr. A. Mediaș, imobilul în litigiu,

ce se identifică sub nr. top. a, b, a fost proprietatea lui O.C. (½ părți

B 8) și O.L.H. (½ părți B 10), care este una și aceeași persoană, pentru

ca, prin încheierea nr. 1489/2001, în baza sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș, dreptul de proprietate asupra imobilului să fie intabulat în favoarea Statului

Român.

Cu privire la sentința

civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, instanța a reținut că deși nu are autoritate

de lucru judecat față de prezenta cauză, întrucât nu există identitate de obiect,

părți și cauză, aceasta este opozabilă reclamanților.

Instanța a reținut că

această concluzie se impune întrucât hotărârea judecătorească menționată a intrat

în puterea lucrului judecat și a produs efecte juridice, chiar dacă fost pronunțată

în contradictoriu doar cu pârâta

O.C./O.L.

, adică

în condiții de nelegalitate, dat fiind că pârâta era decedată și nu necunoscută,

caz în care trebuiau citați în proces moștenitorii acesteia.

Instanța a reținut, pentru

aceleași considerente, că nu poate fi primită cererea în constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de persoanele fizice în procedura

Legii nr. 112/1995 și nici cererea de restabilire a situației de carte funciară,

întrucât subdobânditorii au fost de bună-credință la încheierea contractelor, operațiune

care s-a efectuat după expirarea termenului de notificare prevăzut de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Instanța a reținut că

soluția se impune justificat și de faptul că termenul legal în care se putea solicita

anularea contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit dispozițiilor legii speciale,

art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost depășit.

Spre deosebire de situația

cumpărătorilor, instanța a constatat că vânzătorul, Municipiul Mediaș, a fost de

rea credință la încheierea actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, întrucât

avea cunoștință de existența cererilor de restituire a imobilului formulate încă

din anul 1991 de moștenitorii fostului proprietar tabular, H.C.L. - O.

În fine, instanța a reținut

că nu poate proceda la predarea imobilelor în litigiu către reclamanți cât timp

nu au cerut și anularea încheierilor de intabulare și cât timp nu are competența

de a desființa decizia civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Prin decizia civilă

nr. 67 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamanții H.H.K. și H.H.M. și de pârâta SC D.T. SA Mediaș

și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a admis cererea formulată de reclamanți

și a constatat nulitatea contractului de schimb imobiliar, autentificat sub nr.

PP/2004 de Biroul Notarial Public L.F., prin care SC D.T. SA Mediaș a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. B Mediaș, subapartament 1, cu

nr. top. a/II; b/II/I și subapartamentul nr. 2, cu nr. top a/II; b/II/I,I transcris

în CF nr. C. Mediaș convertită în CF nr. D. Mediaș.

Totodată, s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta U.M. a dobândit dreptul

de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din CF nr. A. Mediaș nr. top a/I și b/I

transcris în CF nr. E. Mediaș convertită în CF nr. D. Mediaș, precum și a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de SC G.C. SA Mediaș, în calitate de vânzător, și

D.M., B.M., B.G., D.I.S., P.I., M.A., M.N., în calitate de cumpărători, prin care

s-a transmis în favoarea cumpărătorilor dreptul de proprietate asupra subapartamentului

nr. 3 din CF nr. A. Mediaș top a/II, b/II/III.

În consecință, instanța

a obligat pe pârâți să predea reclamanților în deplină posesie și proprietate apartamentele

și subapartamentele pe care le au în posesie din imobilul situat în Mediaș P-ța

F., jud. Sibiu, intabulat în CF nr. A. Mediaș top a, b convertită în CF nr. D. Mediaș

și a dispus restabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului susmenționat.

Prin aceeași decizie,

instanța a respins capătul de cerere vizând inopozabilitatea sentinței nr. 425/2005

pronunțată de Judecătoria Mediaș și a menținut admiterea excepției privind lipsa

calității procesuale active a reclamantului H.R.

Prin aceeași decizie,

instanța a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.R.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că reclamantul H.R. nu are calitate procesuală activă, în condițiile

în care imobilul în litigiu face parte din masa succesorală rămasă după bunica sa,

iar tatăl său este în viață, reclamant în prezenta cauză.

Instanța a reținut că

soluția se impune și în raport de înscrisul intitulat „înțelegere” încheiat la 26

februarie 1999, încheiat de S.H. (mătușa reclamantului) și H.H., prin care au convenit

ca averea rămasă de la familia lor, care se va restitui, să rămână lui H.R., dacă

vreunul dintre ei va muri înaintea celuilalt, întrucât această „înțelegere” are

valoarea unui pact asupra unei succesiuni nedeschise și ca atare, este lovită de

nulitate absolută, în condițiile dispozițiilor art. 965 C. civ.

Relativ la sentința civilă

nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, instanța a constatat că nu are autoritate de

lucru judecat în prezenta cauză, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201

C. civ., dat fiind că părțile sunt diferite, obiectul pricinii este diferit (constatarea

dobândirii dreptului de proprietate de către stat, și respectiv, revendicarea imobilului

de foștii proprietari), cauza fiind, de asemenea diferită (faptul abandonării proprietății,

respectiv, faptul ocupării proprietății de alte persoane, fără drept).

Relativ la această sentință,

instanța a statuat că nu poate primi cererea de constatare a inopozabilității, justificat

de faptul că, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevederilor art. 111

C. proc. civ., cât timp reclamanții cer constatarea unui fapt și nu a unui drept,

iar, pe de altă parte, o atare constatare nu este necesară, cât timp reclamanții

nu au fost părți în proces, iar antecesoarea lor nu numai că nu a fost legal citată,

dar nu avea nici capacitate de folosință la data pronunțării sentinței, fiind decedată,

caz în care această hotărâre judecătorească nu are efecte față de reclamanți.

Instanța apreciază că

titlul statului, constituit chiar și în aceste condiții, este opozabil reclamanților

din momentul intabulării în cartea funciară, astfel că acțiunea în revendicare este

admisibilă, în varianta comparării titlurilor de proprietate.

În ce privește buna sau

reaua credință a statului la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța

de apel a observat că, încă din 1991, numitul O.C.I.M., cumnatul reclamantului H.H.K.,

a cerut în numele acestuia, restituirea imobilelor preluate de stat din patrimoniul

părinților săi, H.H. și H.C. și că o solicitare similară a fost reiterată de reclamant

personal în 1999, dată la care a procedat la individualizarea imobilele revendicate.

În atare condiții, instanța

a apreciat că nu se poate constata buna-credință a Primăriei Municipiului Mediaș

la momentul sesizării, în anul 2000, a instanței de judecată în scopul declarării

imobilul în litigiu ca bun abandonat de foștii proprietari și respectiv, la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâții persoane fizice.

Referitor la contractele

de vânzare-cumpărare, instanța de apel a constatat că au fost încheiate în anul

2002, însă în condițiile preferențiale stabilite prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația

de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Or, câtă

vreme

dreptul de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu a fost intabulat

în 2001, instanța a constatat că apartamentele nu puteau face obiectul înstrăinării

de către Primăria

Municipiului

Mediaș în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995

(art.

1).

Instanța

a observat, totodată, că subdobânditorii apartamentelor, cu o minimă diligență,

prin lecturarea cărții funciare la momentul formulării cererilor de cumpărare către

Primăria Municipiului Mediaș, în anul 1996, puteau lua la cunoștință că nu Statul

Român este proprietar, ci antecesoarea reclamanților, caz în care, buna credință

a acestora este îndoielnică.

Față

de situația de fapt stabilită, instanța de apel a reținut că, atât timp cât vânzătorul,

Primăria

Municipiului

Mediaș,

știa că imobilul vândut este bunul altei persoane,

care l-a și revendicat, vânzarea efectuată către chiriași a fost o operațiune speculativă,

fondată pe o cauză ilicită, motiv pentru care în raport de prevederile art. 948

și 968 C. civ. este nulă absolut.

Aceasta,

întrucât actele de înstrăinare au fost încheiate de vânzător în frauda dreptului

proprietarului și pe riscul cumpărătorului, caz în care sunt lovite de nulitate

absolută și în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit”, cu mențiunea că este

suficient ca reaua credință să existe la vânzător pentru a atrage nulitatea contractului,

în întregul său.

Instanța

a reținut, totodată, că și în cazul revendicării întemeiate pe dispozițiile

art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor, rezultă că reclamanții au câștig de

cauză, întrucât titlul lor provine de la un proprietar tabular, prin succesiune,

în timp ce titlul pârâților provine de la un terț, de rea credință, motiv pentru

care este mai caracterizat primul titlu, cu mențiunea că, de esența acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri este faptul că nu se cere anularea nici unuia

dintre ele, fiind practic lipsit de eficiență titlul mai puțin caracterizat.

Instanța

a mai reținut că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă imobilului

în litigiu, pentru că nu a fost preluat în perioada de referință a acestei legi

(aspect tranșat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare),

nici termenul în care se puteau ataca actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza

Legii nr. 112/1995 nu este aplicabil, termen care, de altminteri, fiind expirat

la 14 august 2002, nu putea fi aplicabil unor contracte care nu erau perfectate

la acea dată.

Chiar

dacă nu ar fi fost respinsă notificarea formulată de reclamanți în condițiile Legii

nr. 10/2001, ca tardiv formulată, instanța constată că Legea nr. 10/2001 nu era

incidentă speței, față de data la care a devenit proprietar Statul Român.

Cât

privește contractul de schimb, intervenit între Primăria Municipiului Mureș și SC

T. SRL, autoarea SC D.T. SRL, instanța de apel a statuat că, în raport de prevederile

art. 1405 și urm. C. civ., este de asemenea, lovit de nulitate.

Aceasta,

întrucât, în condițiile în care prin prezenta hotărâre, care are un caracter declarativ,

s-a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul de proprietate, exercitat neîntrerupt,

astfel că pârâtul Municipiul Mediaș nu a avut niciodată în proprietate imobilul

în litigiu, pe care să îl schimbe cu imobilul pârâtei SC D.T. SRL.

În

justificarea concluziei, instanța a statuat, totodată, că, reaua credință de care

a dat dovadă Municipiul Mediaș, analizată în ce privește calitatea sa de proprietar

asupra imobilului în litigiu, este de natură a vicia și actul de schimb, sancționându-l

cu nulitate absolută.

Față

de considerentele reținute, instanța a constatat că reclamanții sunt proprietari

ai imobilului în litigiu, în temeiul art. 480 C. civ., și că, pe cale de consecință,

pârâții urmează a fi obligați să predea posesia imobilului, cu restabilirea dreptului

de proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâta SC D.T. SA, invocând incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pârâtul Municipiul Mediaș, invocând incidența art. 304 pct. 6, 8 și

9, art. 304

1

și art. 312 C. proc. civ., precum și pârâții P.C.D., B.G.,

B.Gh., D.I.S., D.M., D.M. Jr., D.Ma., C.E., P.I., B.M. și B.Mi., invocând incidența

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

pârâta SC D.T. SA a susținut că instanțele de fond, în mod eronat, au înlăturat,

în ceeea ce o privește, aplicarea principiului „error communis facit jus”, incident

în cauză cât timp titlul în baza căruia statul și-a intabulat titlul de proprietate

îl constituie o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pârâta susține că buna-credință

a antecesoarei sale SC T. SRL la momentul încheierii contractului de schimb cu Municipiul

Mediaș, potrivit probatoriului administrat, este mai presus de orice îndoială, atâta

timp cât s-a încrezut în mențiunile cărții funciare și cât timp dreptul coschimbașului,

Municipiul Mediaș, avea însușirile necesare pentru a fi transmis în mod valabil,

în condițiile prevăzute de prevederile art. 33 alin. (1), (3) și (4) din Legea

nr. 7/1996.

Pârâta susține că în mod

eronat instanța de apel a constatat buna credință a părților contractante doar din

perspectiva conduitei coschimbașului Municipiului Mediaș, nu și din perspectiva

conduitei autoarei sale SC T. SRL, omițând să se pronunțe asupra bunei sau relei

sale credințe, în condițiile art. 1898 C. civ.

Pârâta susține, totodată,

că securitatea și stabilitatea raporturilor juridice este grav afectată în momentul

în care, după 7 ani, coschimbașului îi este imputată o lipsă de diligență și de

prevedere justificată pe omisiunea de a se îndoi asupra forței unei hotărâri judecătorești

rămase irevocabile și solicită ca, la analiza acestui principiu, să se aibă în vedere

cele statuate prin considerentele hotărârii din 16 octombrie 2006 date de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, Cauza R. împotriva României și respectiv, ale deciziei

nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea recursului,

pârâtul Municipiul Mediaș susține că instanța de apel, constatând că imobilul în

litigiu a intrat în proprietatea statului abia în anul 2001, motiv pentru care nu

i-ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, a interpretat greșit actul dedus

judecății (art. 304 pct. 8) și respectiv, a pronunțat o hotărâre lipsită de temei

legal prin înlăturarea de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 304

pct. 9).

În argumentarea criticilor,

pârâtul susține că imobilul în litigiu a fost preluat de stat anterior anului 1989,

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că doar intabularea dreptului de

proprietate al statului s-a realizat în anul 2001, în baza sentinței civile nr.

425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Raportat la considerentele

deciziei nr. 7164 din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pârâtul susține că s-ar putea deduce că preluarea imobilului în litigiu excede sferei

de aplicare a Legii nr. 10/2001, dar afirmă că aceste constatări ale instanței de

control judiciar sunt eronate, atâta timp cât reclamanții recunosc că preluarea

imobilului în litigiu s-a realizat de stat prin naționalizare în baza Decretului

nr. 92/1950, imobilul fiind menționat la poziția A din anexa la decret.

În atare condiții, pârâtul

susține că se impunea concluzia potrivit căreia reclamanții nu aveau deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., ci trebuiau

să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, în scopul obținerii măsurilor reparatorii

prevăzute de această lege de reparații, astfel cum s-a statuat prin decizia nr.

33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cât privește actele de

înstrăinare pe care le-a încheiat cu privire la imobilul în litigiu în procedura

Legii nr. 112/1995, pârâtul susține că în cauză erau incidente prevederile art.

45 din Legea nr. 10/2001, prin care s-a statuat un termen în care acestea puteau

fi atacate în justiție, termen care a fost depășit de reclamanți.

În justificarea bunei

sale credințe, pârâtul afirmă că atât contractele de vânzare-cumpărare, cât și contractul

de schimb au fost încheiate după momentul expirării termenului prevăzut de dispoziția

legală menționată, 14 februarie 2002, în condițiile în care, până la această dată,

reclamanții nu înregistraseră notificare.

Pârâtul susține, totodată,

că buna sa credință este dovedită și de împrejurarea că reclamanții nu au atacat

sentința nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, motiv pentru care această hotărâre

își produce efectele, caz în care, constatarea instanței de apel referitoare la

caracterul pur declarativ al acestei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

este greșită.

În justificarea acestei

apărări relative la buna credință pârâtul prezintă și doctrina juridică.

În fine, pârâtul susține

și că, deși a dispus anularea actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, instanța

de apel nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la încheierile de carte funciară.

Pârâtul susține, totodată,

că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6).

În argumentarea criticii,

pârâtul arată că deși contractul de schimb a avut ca obiect două imobile, anume,

pe de o parte, subapartamente nr. 1 și 2 din imobilul transcris în CF nr. B din

CF nr. A Mediaș, iar pe de altă parte, apartamentul nr. 1 identificat în CF nr.

B, sub nr. top. c/2/I, transcris din CF nr. F., fără vreo legătură cu proprietatea

familiei H., în mod eronat instanța de apel a anulat contractul în întregime.

În motivarea recursurilor,

pârâții persoane fizice au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor

art. 480, 948 și 968 C. civ., art. 26 pct. 2, art. 30 pct. 1 și art. 34 pct. 1 din

Legea nr. 7/1996, precum și a deciziei nr. 38/2008 a secțiilor unite a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

În motivarea recursurilor,

pârâții susțin că instanța de apel a statuat că este învestită cu acțiune în „anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași și predarea în posesie

a imobilului”, care este o acțiune de drept comun căreia îi sunt aplicabile dispozițiile

C. civ.

Pornind de la această

constatare, pârâții procedează la o analiză a situației juridice a imobilului în

litigiu, distingând între două ipoteze: ipoteza în care Statul Român a dobândit

dreptul de proprietate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

și situația în care se reține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului numai în anul 2001.

În ambele ipoteze, pârâții

susțin că acțiunea dedusă judecății nu era admisibilă: în prima ipoteză, pentru

că reclamanții aveau a urma calea legii speciale, a Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea

pretențiilor, iar, în cea de-a doua ipoteză, inadmisibilitatea acțiunii derivă din

faptul că succesorii foștilor proprietari citați nelegal în dosarul în care s-a

pronunțat decizia nr. 425/2001 aveau dreptul să exercite căile de atac legale și

să ceară desființarea acestei hotărâri, apoi rectificarea cărții funciare și mai

apoi anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

Pârâții susțin că atâta

timp cât sentința nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș este opozabilă reclamanților,

acestora le sunt opozabile și efectele produse de această hotărâre, anume, dobândirea

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către stat și înstrăinarea

sa în mod valabil și cu bună credință.

Pârâții susțin că această

concluzie se impune și justificat de faptul că la momentul încheierii actelor de

înstrăinare, vânzătorul Primăria Municipiului Mediaș, avea cunoștință de faptul

că notificarea pe care o formulaseră reclamanții în temeiul Legii nr. 10/2001 a

fost respinsă prin dispoziția nr. DD/2006 a Primarului Municipiului Mediaș, soluție

menținută prin sentința civilă nr. 1279/2006 a Tribunalului Sibiu, iar cumpărătorii

s-au încrezut în cuprinsul cărții funciare, în care nu era notată nicio sarcină.

Statuând în sens contrar,

pârâții susțin că instanța de apel a ignorat principiul securității raporturilor

civile, precum și dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În fapt, pârâții susțin

că imobilul în litigiu a fost preluat prin naționalizare de stat, care l-a stăpânit

timp de 60 de ani sub nume de proprietar, fără ca însă să-și înscrie dreptul în

cartea funciară, măsură dispusă legal prin sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei

Mediaș, la o dată la care în cartea funciară nu era notată nicio notificare sau

vreo cerere de retrocedare din partea foștilor proprietari, caz în care, imobilul

a fost înstrăinat valabil către terțe persoane.

Relativ la această situație

de fapt, pârâții invocă incidența prevederilor art. 26 pct. 2 din Legea nr. 7/1996,

potrivit cărora dreptul de proprietate dobândit de stat prin efectul legii sau prin

expropriere este opozabil față de terți chiar fără înscriere în cartea funciară,

precum și pe cele ale art. 31 din aceeași lege, potrivit cărora cuprinsul cărții

funciare se consideră exact în folosul persoanei care, în virtutea unui act juridic,

cu titlu legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară.

Pârâții susțin, totodată,

că soluția instanței de apel relativă la constatarea nulității actelor de înstrăinare

în temeiul dispozițiilor art. 948 și 968 C. civ., justificată pe lipsa calității

vânzătorului de proprietar al imobilului înstrăinat, respectiv, pe caracterul speculativ

și fraudulos al actelor de înstrăinare, nu este fundamentată pe conținutul textelor

de lege mai sus arătate.

Aceasta, întrucât, potrivit

celor mai sus arătate, la momentul întocmirii actelor de înstrăinare, statul se

știa proprietar al imobilului în baza actului de naționalizare și respectiv, știa

că solicitările de retrocedare formulate de foștii proprietari fuseseră respinse.

Pârâții susțin, totodată,

că, deși instanța de apel a constatat nulitatea actelor de înstrăinare, a procedat,

în mod contradictoriu și la analiza cererii în revendicare, prin comparare de titluri,

în aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., caz în care aceste considerente sunt

eronate.

Pârâții apreciază, totodată,

ca fiind eronate și considerentele potrivit cărora, deși sentința civilă nr. 425/2001

a Judecătoriei Mediaș este opozabilă reclamanților prin înscrierea în cartea funciară,

aceasta ar constitui un titlu nevalabil.

Aceasta, întrucât, astfel

cum s-a statuat printr-o decizie de speță, în aplicarea prevederilor art. 30

alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 480 C. civ., „dacă în cartea funciară s-a

înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în

folosul ei cât timp nu se dovedește contrariul, iar în lipsa unei cereri formulate

în acest sens, instanța nu poate să rețină nevalabilitatea titlului în baza căruia

dreptul a fost înscris”.

Ca atare, pârâții susțin

că atâta timp cât reclamanții nu au formulat o cerere prin care să solicite să se

constate nevalabilitatea titlului și respectiv, constatarea nulității încheierii

de intabulare a dreptului statului, instanța de apel nu era în drept să se pronunțe

asupra titlului statului și să dispună restabilirea situației anterioare, fapt ce

echivalează cu reintabularea dreptului foștilor proprietari.

Pârâții susțin, totodată,

că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996,

relative la acțiunea în rectificare de carte funciară, cât timp a lipsit de efecte

juridice hotărârea judecătorească în baza căreia statul și-a intabulat dreptul de

proprietate, care este constitutivă de drepturi.

Față de cele arătate,

pârâții susțin că în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ., au

fost obligați să lase imobilul în litigiu în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamanților care nu au calitatea de proprietari tabulari, dat fiind că, în baza

dispoziției de restabilire a situației anterioare de CF, proprietarii tabulari au

redevenit O.L. și O.C. și care, pentru a dispune de dreptul dobândit prin moștenire,

prioritar, aveau a urma procedura de intabulare, potrivit art. 26 pct. 3 din Legea

nr. 7/1996.

La termenul de judecată

din 21 martie 2012 s-a luat act că pârâta M.A. a decedat la data de 14 august 2011

și că procesul se va desfășura în contradictoriu cu succesibilii acesteia, M.I.,

M.Io., A.M., P.N., C.V., L.L. și D.R.

La data de 15 martie 2012,

recurenții - pârâți persoane fizice au invocat, ca motiv de ordine publică, excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Sibiu de a soluționa cauza în primă instanță,

susținând că, față de valoarea obiectului litigiului, mai mică de 500.000 RON, o

atare competență aparținea Judecătoriei Sibiu.

Analizând recursurile,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit prevederilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Așa fiind, problemele

de drept ale unui litigiu, astfel cum acestea au fost lămurite prin decizia de casare,

se opun cu autoritate atât părților, cât și instanței de trimitere, motiv pentru

care nu mai pot face obiectul analizei acestei din urmă instanțe și nici al criticilor

formulate de părțile interesate prin intermediul căilor de atac.

Potrivit prevederilor

art. 17 alin. (1) din

Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile

funciare, „Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel

care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau

strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost

înscrisă în cartea funciară”.

Potrivit art. 18 și 32

din același Decret-Lege, stingerea dreptului real înscris nu se poate produce decât

prin radiere, operantă, de asemenea, cu consimțământul titularului.

Art. 17 alin. ultim prevede

că hotărârea judecătorească sau, în cazurile anume menționate de lege, decizia autorității

administrative, pot să înlocuiască acordul de voință sau consimțământul titularului.

În sensul prevederilor

Decretului-Lege nr. 115/1938 mai sus arătate sunt și prevederile art. 20 din

Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare.

Astfel, potrivit

prevederilor alin. (1) ale art. 20, „Dreptul de proprietate și celelalte drepturi

reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin

care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil” și potrivit alin.

(2), cu excepțiile menționate,

astfel de drepturi „se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară,

cu consimțământul titularului dreptului”.

Potrivit alin. (3) al

aceluiași art.,

„Hotărârea judecătorească definitivă și

irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative

va înlocui acordul de voință cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă

sunt opozabile titularilor”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se impune concluzia potrivit căreia înscrierea dispusă prin încheierea

de intabulare completează actul juridic obligațional translativ de drept real, prin

aceea că naște dreptul în favoarea dobânditorului înscris și respectiv, îl apără

pe acesta împotriva pierderii dreptului fie prin acte juridice neconsimțite sau,

după caz, prin prescripție achizitivă.

În atare condiții, renașterea

efectului constitutiv al cărții funciare în folosul titularului dreptului real ce

pretinde că radierea dreptului său nu s-a făcut în mod legal este condiționată prioritar

de desființarea titlului ce a stat la baza constituirii ori a strămutării dreptului

real și nu doar de desființarea încheierii de intabulare, aceasta din urmă fiind

o consecință directă a desființării titlului.

În speța supusă analizei,

se constată că prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual, decizia

nr. 7164/2008, instanța de recurs a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat

de stat în baza sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, sentință ce

a constituit temei al intabulării dreptului de proprietate al statului în cartea

funciară, prin încheierea nr. 1489 din 9 aprilie 2001.

Potrivit considerentelor

aceleiași decizii, în raport de momentul preluării, imobilului în litigiu nu îi

sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind situația unor imobile preluate

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci normele dreptului comun,

iar excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare fundamentată pe normele

dreptului comun a fost greșit primită.

În atare condiții, Înalta

Curte constată că nu mai pot fi primite și nu pot face obiectul analizei în rejudecare

criticile comune prin care recurenții pretind că raportului juridic dedus judecății

îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 și invocă încălcarea de către instanțele

de fond a unora din dispozițiile acestei legi de reparație, respectiv, cele relative

la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății.

Pentru aceleași motive,

nu pot fi analizate nici principiile enunțate în decizia nr. 33/2008 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, relative la modalitatea de soluționare

a concursului între legea specială și legea generală în cadrul proceselor de revendicare

având ca obiect imobile ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, înstrăinate

sau nu de stat în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv,

a principiilor aplicabile în cazul sesizării unor neconcordanțe între Legea nr.

10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului.

Soluția se impune și cu

privire la criticile relative la nerespectarea de către instanțele de fond a principiilor

statuate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ivită în legătură

cu aplicarea legislației speciale de reparație adoptată de Statul Român în legătură

cu imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Analizarea unor astfel

de critici, formulate de pârâți prin recursurile deduse judecății, în contra celor

statuate prin decizia de casare cu privire la imobilul în litigiu, în sensul că

acesta nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ar contraveni dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu este permis.

Așa fiind, având în vedere

dezlegările date prin aceeași decizie de casare, potrivit cărora cererea dedusă

judecății se va judeca doar din perspectiva normelor dreptului comun, Înalta Curte

va proceda la analizarea acelor critici formulate de recurenți care se circumscriu

aplicării greșite doar a normelor dreptului comun cu privire raportul juridic dedus

judecății.

Potrivit constatărilor

de fapt ale instanțelor de fond, imobilul în litigiu este situat într-o zonă a țării

în care regimul juridic al imobilelor este guvernat

de principiul publicității

absolute, instituit prin prevederile

Decretului-Lege nr. 115/1938.

Cât privește nașterea

dreptului pentru dobânditorul persoană juridică de drept public, Statul Român, prin

Municipiul Mediaș, se constată că aceasta a fost determinată nu de efectul constitutiv

al cărții funciare, consecință a acordului de voință intervenit în condițiile

art. 17 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, ci în puterea unei hotărâri judecătorești,

motiv pentru care efectul completator al încheierii de intabulare din 9 aprilie

2009 n-a avut niciun rol în nașterea dreptului, astfel cum eronat se afirmă.

Hotărârea judecătorească

ce a stat la baza constituirii dreptului real pretins de persoana juridică de drept

public menționată a fost sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Această hotărâre judecătorească

a fost pronunțată în urma soluționării cererii formulate la data de 22 noiembrie

2000 de pârâtul Municipiului Mediaș, în calitate de mandatar al Statului Român,

în contradictoriu cu proprietarul tabular, indicat a fi

„pârâtele O.C. și O.L.

prin curator I.V.M.” .

Cererea a fost fundamentată

pe faptul abandonării imobilului de proprietarul tabular, împrejurare de natură

să producă consecințe juridice în procedura prevăzută de

Decretul nr. 111/1951

privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate,

fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor

bugetare.

În acest context al analizei,

este de observat că actul normativ menționat, Decretul nr. 111/1951, a fost abrogat

prin dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului și

condițiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii,

în proprietatea privată a statului.

Hotărârea judecătorească

menționată, anume sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, a rămas definitivă

și irevocabilă și pe cale de consecință, a produs efectele juridice prevăzute de

art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în sensul că a operat strămutarea dreptului

real înscris de pe numele vechiul proprietar tabular în favoarea noului proprietar,

indicat în cuprinsul hotărârii.

În atare condiții, renașterea

efectului constitutiv al cărții funciare în favoarea fostului titular de drept real

înscris în cartea funciară este prioritar condiționată de desființarea nu a încheierii

de intabulare (pentru care, de altminteri, nu s-a făcut dovada comunicării), ci

a titlului dobânditorului de drept public.

O atare desființare, dată

fiind natura actului care a stat la baza strămutării dreptului, anume o hotărâre

jurisdicțională, nu poate fi realizată pe calea

acțiunii

în rectificare funciară

prevăzută de

dispozițiile

art. 34 și urm. din Decretul-Lege nr. 115/1938 și respectiv, de cele art. 34 și

urm. din Legea nr. 7/1996, invocate de recurenți.

Aceasta, întrucât, fiind

intrată în puterea lucrului judecat, hotărârea judecătorească irevocabilă, care

a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului de

drept public și în contra proprietarului înscris de carte funciară, nu poate face

obiect al controlului judiciar în cadrul acțiunii în rectificare de carte funciară,

astfel cum corect au reținut instanțele de fond.

În atare situație, persoana

pretins vătămată și interesată să combată efectele produse de hotărârea judecătorească

cu privire la strămutarea dreptului tabular este în drept să invoce, fie pe cale

principală, fie pe cale incidentală, inopozabilitatea față de ea a acestei hotărâri

judecătorești.

Acțiunea în constatarea

inopozabilității este permisă în condițiile art. 111 C. proc. civ., caz în care,

necontestat, are un caracter subsidiar, ea neputând fi primită, ori de câte ori

titularul are la îndemână o altă cale procedurală pentru valorificarea dreptului

său.

În speța supusă

analizei, se constată că moștenitorilor proprietarului tabular inițial le-a fost

recunoscută, inclusiv prin decizia de casare, o altă cale procedurală, anume calea

acțiunii în revendicare și în constatarea nulității actelor subsecvente întocmite

de beneficiarul strămutării dreptului tabular cu terțe persoane fizice ori juridice,

persoane care pretind că s-au încrezut în cuprinsul cărții funciare.

Așa fiind,

se constată că în mod just instanța de apel a constatat că

nu poate fi primit capătul

de cerere prin care reclamanții solicitau, pe cale de acțiune, constatarea inopozabilității

sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Această soluție nu influențează

însă caracterul întemeiat al apărării de fond invocate de reclamanți în cererea

în revendicare, în același sens, al constatării inopozabilității hotărârii menționate,

în baza căreia a operat radierea dreptului tabular al autoarei lor, apărare pe care

Înalta Curte o găsește pertinentă.

Aceasta, întrucât, în

prezentul proces, astfel cum a statuat instanța de apel, reclamanții au demonstrat

pe de o parte, caracterul preferabil al dreptului autoarei lor, iar, pe de altă

parte, faptul că hotărârea judecătorească a fost obținută în lipsa lor și respectiv,

în dauna lor.

Anume, instanțele de fond

au statuat în fapt - constatări care scapă controlului instanței de recurs - că

reclamanții au inițiat în anul 1991 și în anul 1999, demersuri la Primăria Municipiului

Mediaș pentru a reintra în posesia imobilului în litigiu, pentru care, în cartea

funciară era intabulat, în cotă de 1/1, dreptul de proprietate al autoarei lor,

cu titlu de predarea moștenirii, prin încheierile nr. 1201 din 24 aprilie 1937 și

nr. 65 din 11 aprilie 1944, caz în care imobilul nu avea statutul de bun abandonat.

Instanțele de fond au

statuat, totodată, că pârâta Primăria Municipiului Mediaș, deși avea cunoștință

de solicitările de retrocedare formulate de reclamanți, în calitate de moștenitorii

ai proprietarului tabular, a inițiat, la rândul său, demersuri judiciare în contradictoriu

doar cu proprietarul tabular, despre care știa că este decedat, solicitând numirea

unui curator l.

Nu este de neglijat nici

faptul că pârâta Primăria Municipiului Mediaș a inițiat procedura judiciară în anul

2000 și a obținut, consecință și a acordului exprimat de curatorul l.V.M., o hotărâre

judecătorească în procedura unui act normativ, Decretul nr. 111/1958, care era abrogat

din data de 29 august 1998.

Relativ la cumpărătorii

persoane fizice, instanțele de fond au reținut că, la momentul formulării cererilor

de cumpărare, în anul 1996, au luat la cunoștință că proprietarul tabular al imobilului

nu este persoana juridică de drept public cu care urmăreau să încheie convențiile

de vânzare-cumpărare.

Totodată, este de observat

că perfectarea convențiilor de vânzare-cumpărare, inclusiv, a contractului de schimb,

s-a realizat cu pârâții subdobânditori, astfel cum precizează pârâta Primăria Municipiului

Mediaș și prin recurs, la o dată la care s-a apreciat, în raport de prevederile

legii speciale de reparație și de lipsa unor dovezi care să ateste dreptul reclamanților

moștenitori de a obține retrocedarea imobilului, că aceștia din urmă ar fi fost

decăzuți din dreptul de a mai solicita retrocedarea și respectiv, din dreptul de

a mai ataca, potrivit legii speciale, actele de înstrăinare ale imobilului.

În acest context al analizei,

se impune și precizarea că reclamanții, moștenitorii proprietarului tabular, nu

au calitatea de succesori (avânzi cauză) și acestora nu le poate fi opusă relativitatea

efectelor hotărârii judecătorești pronunțate în procesul în care nu au fost citați,

cât timp, la momentul dobândirii patrimoniului autoarei lor dreptul tabular exista

și nu era constituită și nici în curs de constituire obligația de strămutare a acestui

drept, obligație statuată prin actul jurisdicțional a cărui inopozabilitate o invocă.

Așa fiind, demonstrând

inopozabilitatea hotărârii judecătorești ce a stat la baza radierii dreptului de

proprietate al autoarei lor, reclamanții au dreptul a pretinde înlăturarea efectelor

produse de această hotărâre.

Înlăturarea efectelor

acestei hotărâri, consecință a inopozabilității sale față de moștenitorii proprietarului

tabular se poate realiz