ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5039/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5039/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 19 iunie 2013 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta E.R.A.

a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor,

Ministerul de Interne, A.P.A.P.S. București și SC T.T. SA, să se constate

nulitatea absolută a titlului Statului cu privire la imobilul situat în

Cluj-Napoca, piața Avram Iancu înscris inițial în CF 4591 nr. top. 4887

(actualmente împărțit în 4887/1 și 4887/2), transcris în CF 30297 și ulterior

în CF 138593/A, să se constate nulitatea absolută a actului de privatizare a SC

T.T. SA, în ceea ce privește imobilul anterior menționat, să se constate

nulitatea absolută a încheierilor de intabulare nr. 1636 cf din 24 aprilie 1975,

nr. 9439 cf din 19 mai 1995 și nr. 1728 cf din 31 octombrie 2000, cu

restabilirea situației anterioare de carte funciară în favoarea proprietarului

de drept.

În esență, în

motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că imobilul în litigiu a fost

preluat în mod nelegal în baza Decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, acte

normative contrare constituțiilor sub imperiul cărora au fost adoptate, dar și

dispozițiilor art. 481 C. civ., Declarației Universale a Drepturilor Omului, art.

1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Prin O.G. nr. 112/1998 s-a dispus

retrocedarea întregului imobil fostului proprietar, însă restabilirea dreptului

reclamantei a fost doar una parțială, față de împrejurarea că SC T.T. SA s-a

intabulat la 31 octombrie 2000 asupra unei părți din imobil.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 501/2002, art. 6 din O.U.G.

nr. 184/2002, art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin

sentința civilă nr. 1122 din 14 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Cluj

în dosarul nr. 6122/2003, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a

Tribunalului Cluj, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, excepția inadmisibilității invocată de SC U.T.H. SA, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul de

Interne, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamantă împotriva acestui

pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate

procesuală pasivă; a fost admisă excepția lipsei de interes invocată din

oficiu, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamantă împotriva Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, A.P.A.P.S. București și SC T.T. SA,

pentru lipsă de interes.

În

soluționarea excepției lipsei de interes, instanța a avut in vedere că Statul a

recunoscut, implicit, caracterul abuziv al imobilului înscris în CF 4591, nr. top.

4887, prin O.G. nr. 112/1998, apreciind că, raportat la prevederile art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, art. 36 alin. (3) din Titlul 2 al O.U.G. nr.

184/2002 nu este aplicabil întrucât imobilul, fiind restituit prin O.U.G. nr. 12/1998,

nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Prin decizia

civilă nr. 888/A din 14 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar

nr. 932/2004, a fost admis, în parte, apelul reclamantei și cererea de aderare

la apel formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței mai sus

menționate și, evocându-se fondul, a fost respinsă acțiunea împotriva A.P.A.P.S.

București și SC T.T. SA, ca neîntemeiată, iar față de Ministerul Administrației

Și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamanta justifică

deplin interesul acțiunii sale, de vreme ce, potrivit art. 3 din O.G. nr. 112/1998,

transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art.

3 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-primire, iar în

privința imobilului restituit reclamantei, protocolul de predare-primire s-a

încheiat doar cu privire la imobilul cu nr. top 4887/1, în timp ce obiectul

prezentei cauze îl reprezintă imobilul cu nr. top. 4887/2.

Făcând

aplicare dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a fost anulată

sentința apelată și, trecând la evocarea fondului, s-a reținut că SC T.T. SA

s-a înființat prin Legea nr. 115/1990 și H.G. nr. 1041/1990 prin preluarea

activului și pasivului fostului Oficiu Județean de Turism Cluj, iar printre

activele cuprinse în capitalul social la data înființării se află și imobilul

situat pe str. Constanța, ce a fost intabulat în proprietatea societății în CF

138593 Cluj cu nr top 4887/2 cu titlu de drept de lege. Imobilul a devenit

proprietatea SC T.T. SA în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, fiind inclus

în capitalul social conform Ordinului M.C.T. nr. 154/1991, iar în baza prevederilor

H.G. nr. 834/1991 societatea a obținut certificat de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor societății.

Pe baza

tuturor acestor elemente, s-a apreciat că SC T.T. SA deține imobilul în

proprietate cu titlu de drept de lege, ca efect al preluării acestuia de către

statul român. Preluarea a fost una cu titlu, în baza Decretului nr. 176/1948

pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor,

congregațiilor, comunităților sau particularilor ce au servit pentru

funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ, fostul proprietar

pierzând titlul în favoarea statului, care a dispus de bun, înstrăinându-l în

mod valabil, cu respectarea dispozițiilor imperative ale legilor de la data

vânzării. S-a apreciat că în cauză este incidentă teza de excepție a art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, intimata fiind o dobânditoare de bună credință, care

a fost privatizată în mod legal de FPS.

De

asemenea, s-a apreciat că, în raport de obiectul acțiunii și de împrejurarea

că, în temeiul O.G. nr. 112/1998, imobilul din Cluj-Napoca, Piața Avram Iancu,

înscris în C.F. 4591, nr. top 5887 a fost restituit reclamantei, nu este

întrunită cerința existenței identității între persoana pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății la

data promovării acțiunii, statul român intrând în legalitate prin adoptarea

menționatei ordonanțe.

Prin decizia

nr. 1687 din 22 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție-Secția civilă și de proprietate intelectuală în dosar nr. 38676/1/2004,

a fost admis recursul împotriva deciziei anterior arătate, care a fost casată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că, deși prin acțiune s-a cerut

constatarea nulității absolute a 3 încheieri de intabulare, instanța de apel nu

a cercetat în fond această cerere, în decizia de casare existând referiri doar

la încheierea nr. 9439/1995

Nesoluționând

cererea în limitele învestirii și reținând împrejurări cu privire la

modalitatea de preluare a imobilului pe baza unui act normativ a cărui listă

anexă nu a fost depusă la dosar și în contradicție cu înscrisurile aflate la

dosar (decretul nr. 176/1948, în loc de decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966),

instanța de apel nu a cercetat în fond toate capetele de cerere și nu a stabilit

pe deplin situația de fapt în cauză, situație ce impune administrarea de

probatorii privind modalitatea în care a avut loc preluarea imobilului, funcție

de care se va stabili legalitatea acesteia și vor fi cercetate cererile

reclamantei.

Prin decizia

civilă nr. 105/A din 16 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în

dosar nr. 38676/1/2004, în rejudecare, a fost admis apelul reclamantei și

aderarea la apel, desființată sentința civilă nr. 1122/2003 și trimisă cauza

spre rejudecare primei instanțe, reținând că reclamanta are interes în

promovarea prezentei acțiuni, sens în care prima instanță în mod greșit a

soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, urmând, cu ocazia

rejudecării, a se clarifica și obiectul celui de-al doilea petit al acțiunii,

privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate al pârâtei SC U.T.H. SA (fostă SC T.T. SA) sau a contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni.

Recursul

declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâta SC U.T.H. SA a fost

constatat perimat prin decizia nr. 4489 din 16 septembrie 2010, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție-Secția civilă și de proprietate intelectuală în

dosar nr. 5838/1/2008.

Prin

sentința civilă nr. 265 din 16 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în

dosar nr. 7729/117/2010, s-a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat nulitatea

titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, reținându-se, în esență,

că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 176/1948 și nu a decretelor nr.

218/1960, respectiv, nr. 712/1966, iar referitor la pârâta SC U.T.H. SA (fostă

SC T.T. SA), s-a reținut că aceasta a dobândit în mod legal dreptul de

proprietate asupra bunului în discuție, titlurile de proprietate ale acesteia

fiind reprezentate de Ordinul nr. 154/1991, pentru clădire, și certificatul de

atestare a dreptului de proprietate, pentru teren.

Prin

Decizia nr. 280/A din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj pronunțată în

dosarul civil nr. 7729/117/2010, s-a admis, în parte, apelul reclamantei împotriva

sentinței civile nr. 265 din 16 martie 2011 a Tribunalului Cluj, ce a fost desființată în întregime, iar cauza trimisă în rejudecare primei instanțe,

reținându-se că nu s-a analizat petitul privind contestarea actelor de

privatizare ale pârâtei, rămânând, astfel, nesoluționate, și petitele

subsecvente, în rectificare de carte funciară. Prin aceeași decizie a mai fost

respins ca tardiv declarat apelul Statului român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin

sentința civilă nr. 668 din 2 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în

dosarul nr. 7729/117/2010* a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii,

a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu Ministerul

Administrației și Internelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane

lipsită de calitate procesuală pasivă, a fost admisă în parte acțiunea formulată

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC U.T.H.

SA și Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului; s-a constatat

nulitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca,

Piața Avram Iancu, (str. Mareșal Foch), înscris inițial în CF 4592, nr. top

4887, actual dezmembrat în nr. top 4887/1 și 4887/2, imobile transcrise în CF

30297 și 138593/A; au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei și a

fost respinsă cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de

judecată; a fost obligată reclamanta la plata, în favoarea pârâtei SC U.T.H. SA,

a sumei de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu

de avocat.

Pentru a

se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a formulat, la data de

23 martie 2012, o precizare a acțiunii prin care a solicitat constatarea

nulității absolute a titlului Statului cu privire la imobilul în litigiu și,

conform principiului, accesorium sequitur (suum) principale", nulitatea

absolută a Certificatului de atestare din 15 noiembrie 1994 pentru suprafața de

255,50 mp. - cotă indiviză - pentru societăți comerciale cu capital de stat, SC

T.T. SA (înființată prin H.G. nr. 1041/1990); nulitatea absolută a actului de

privatizare a SC T.T. SA, în ceea ce privește înstrăinarea imobilului situat

actualmente la adresa administrativă, str. Constanța, înscris în prezent în

cartea funciară 138593/A, nr. top. 4887/2, și anume, contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 ianuarie 1999; nulitatea absolută a

încheierilor de intabulare nr. 1636 cf. din 24 aprilie 1975, nr. 9439,cf. din 19

mai 1995 și nr. 17128 cf. din 31 octombrie 2000, cu restabilirea situației

anterioare de carte funciară în favoarea proprietarului de drept.

Tribunalul

a mai reținut că, raportat la considerentele deciziei de casare nr. 1687 din 22

februarie 2007 a ICCJ, preluarea efectivă a imobilului a fost făcută în baza

Decretului nr. 176/1948, titlul statului fiind constituit prin încălcarea

ordinii constituționale și a dreptului material în vigoare la data preluării

bunului, care nu îngăduiau decât exproprierea pentru utilitate publică cu plata

unei prealabile și juste despăgubiri.

Având în

vedere că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului

Român s-a realizat în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, cu toate că,

așa cum s-a menționat anterior, s-a statuat cu putere de lucru judecat că

preluarea efectivă s-a realizat în temeiul Decretului nr. 176/1948, tribunalul

a constatat nulitatea absolută a titlului Statului Român cu privire la imobilul

în litigiu.

Un alt

argument ce a condus la această concluzie a fost faptul că, prin O.G. nr. 112/1998

imobilul înscris în CF 4591 Cluj, nr. topo 4887 a fost restituit reclamantei, statul recunoscând, implicit, caracterul nelegitim al preluării.

Referitor

la solicitările de constatare a nulității absolute a certificatului de atestare

din 15 noiembrie 1994 pentru suprafața de 255,50 mp., precum și a actului de

privatizare a SC T.T. SA, în ceea ce privește înstrăinarea imobilului,

respectiv, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 ianuarie 1999

tribunalul le-a respins, ca neîntemeiate.

În acest

sens, tribunalul a reținut că SC T.T. SA a fost înființată în baza H.G. nr. 1041/1990,

iar prin Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991, emis în baza prevederilor art. 20

din Legea nr. 15/1990, imobilele proprietatea acestei societăți au fost

cuprinse în valoarea capitalului său social.

Ulterior,

prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din

15 noiembrie 1994, s-a atestat dreptul de proprietate exclusivă, în

conformitate cu H.G. nr. 455/1994, asupra terenului în suprafață de 405.647,30

mp., precum și în cotă parte indiviză, asupra terenului de 255,50 mp.,

terenurile fiind identificate prin Anexa nr. 2 la aceste certificat. SC T.T. SA

a fost privatizată prin intermediul F.P.S., prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 31 din 14 ianuarie 1999, iar apoi a fuzionat

prin absorbție cu SC U.T.H. SA.

Tribunalul

a reținut că, la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor din 15 noiembrie 1994, reclamanta nu învestise

nici o instanță de judecată cu solicitarea expresă de constatare a nulității

titlului statului privind imobilul în litigiu, astfel că nu este incidentă nici

o cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea titlului de

proprietate contestat.

În

conformitate cu art. 6 alin. (3) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, în

forma inițială, actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, sunt

lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Acest text de lege nu

este însă aplicabil în speță, în condițiile în care imobilul în litigiu a fost

restituit reclamantei de către Statul Român în conformitate cu dispozițiile O.G.

nr. 112/1998, nefăcând obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

De

asemenea,dispozițiile art. 6 din Legea nr. 501/2002, pe care și-a întemeiat

reclamanta cererea de chemare în judecată, nu au relevanță întrucât

reglementează alte situații juridice decât cea dedusă judecății în prezenta

speță.

Tribunalul

a apreciat că nu intră sub incidența art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în

forma sa inițială, fiind supuse nulității de drept comun, contractele de vânzare-cumpărare

de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale suspuse procesului de

privatizare, întrucât obiectul unor astfel de contracte nu îl constituie activele

imobiliare ale societății, ci dreptul de proprietate incorporală asupra părții

din capitalul social deținut de stat la aceste societăți, așa cum este cazul

actului de privatizare a SC T.T. SA, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 14 ianuarie 1999.

Chiar

dacă la momentul edictării O.U.G. nr. 112/1998 SC T.T. SA era încă societate

comercială cu capital de stat, în condițiile în care, la acea epocă,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 15

noiembrie 1994 își produsese pe deplin efectele, valabilitatea acestuia nefiind

contestată, nu se poate reține susținerea reclamantei că prin operațiunea de

privatizare s-a urmărit în mod evident eludarea prevederilor O.U.G. nr. 112/1998.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanta E.R.A., pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului.

Reclamanta

E.R.A. a arătat că solicitarea de constatare a nulității certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului trebuie să decurgă, în mod

logic, din constatarea nulității titlului statului, dispusă de către instanța

de fond, derivând din principiul „nemo plus iuris ad alium transferre potest

quam ipse haberet”.

Titlul

statului fiind nul, acesta nu putea transmite nici un drept pârâtei SC U.T.H. SA,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate al acesteia asupra

terenului, fiind nul, pentru aceleași motive de nulitate ca și titlul statului.

La data

privatizării SC T.T. SA - 15 noiembrie 1994, aceasta era o unitate cu capital

integral de stat iar Legea nr. 15/1990 nu putea transforma o proprietate dobândită

abuziv într-una legală, iar contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14

ianuarie 1999 a fost încheiat ulterior emiterii O.U.G. nr. 112/1998, prin care

reclamantei i-a fost restituit imobilul în litigiu.

Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că reclamanta, prin

acțiunea înregistrată la 19 iunie 2003, întemeiată pe O.G. nr. 112/1998 prin

care i s-a restituit imobilul având nr. top 4887, nu justifică interesul în a

solicita constatarea nulității absolute a titlului statului pentru imobilul în

litigiu, iar acest pârât nu este proprietarul de drept al imobilului în

litigiu, în speță nefiind incidente nici dispozițiile Decretului nr. 31/1954.

În speță

Statul Român nu este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât

atribuțiile în procesul de privatizare au fost exercitate de către alte

instituții specializate, iar instanța de fond nu a observat că prin sentința

civilă nr. 1122 din 14 noiembrie 2003 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar

nr. 6122/2003, s-a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea

acțiunii împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și A.P.A.P.S., sub acest aspect, sentința rămânând irevocabilă, prin neatacare.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întemeiată pe faptul că

aceasta a avut numai calitatea de acționar în cadrul SC T.T. SA, privatizată

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 ianuarie 1999.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 în forma inițială,

capitalul social al societăților comerciale constituite în baza art. 17 este

deținut integral de Statul Român sub formă de acțiuni sau părți sociale, însă

după data privatizării nici măcar Statul Român nu a mai avut această calitate,

bunurile mobile și imobile din patrimoniul societății trecând, prin chiar

efectul legii, în proprietatea societății.

Legislația specială în materia transmiterii acțiunilor de la stat

către alte persoane este reprezentată de O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr. 99/1999,

Legea nr. 137/2002 și O.G. nr. 25/2002, iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990,

acționarii unei societăți nu au calitatea de proprietari ai bunurilor din

patrimoniul societății.

De asemenea, există deosebiri esențiale între capitalul social –

care reprezintă totalitatea aporturilor asociaților, neavând o existență reală

– și patrimoniul societății – care reprezintă totalitatea drepturilor și

obligațiilor cu valoare economică ce aparțin societății, cuprinzând elemente

concrete, respectiv bunurile mobile și imobile ale societății.

Având în vedere că A.V.A.S. a avut doar calitatea de acționar, și

niciodată aceea de proprietar al bunurilor din patrimoniul SC T.T. SA Cluj,

precum și deosebirile dintre capitalul social și patrimoniul societății, se impunea

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, raportat la solicitarea de constatare a

nulității absolute a actului de privatizare a SC T.T. SA, în ceea ce privește

înstrăinarea imobilului în litigiu.

Prin

decizia civilă nr. 23/A din 15 martie 2013, Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă

a respins apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a admis apelul

reclamantei și a schimbat, în parte, sentința apelată, a admis în tot acțiunea

astfel cum a fost formulată și precizată,

a constatat nulitatea absolută a

certificatului de atestare din 15 noiembrie 1994 pentru suprafața aferentă

imobilului situat în Cluj-Napoca înscris în cf 138593/A Cluj-Napoca, a

constatat nulitatea absolută a actului de privatizare a SC T.T. SA, în ceea ce

privește înstrăinarea aceluiași imobil, respectiv, contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 ianuarie 1999, a constatat nulitatea

absolută a încheierilor de intabulare nr. 1636 cf din 24 aprilie 1975, nr. 9439

cf din 19 mai 1995 și nr. 17128 cf din 31 octombrie 2000 și a dispus

restabilirea situației anterioare în favoarea vechiului proprietar înscris

anterior acestor încheieri; a înlăturat obligarea reclamantei la plata, către

pârâta SC U.T.H. SA, a cheltuielilor de judecată la fond și a menținut restul

dispozițiilor sentinței atacate.

Referitor la

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, evidențiat

în CF nr. 4591 Cluj sub A+4, a aparținut în proprietatea Facultății de Teologie a E.R.A., Cluj, dreptul de proprietate fiind intabulat

sub B+1.

Potrivit întabulării de sub B+6, prin

încheierea nr. 9439 din 19 mai 1995, conex cu încheierea nr. 1636/1975,

imobilul de sub A+4 se dezlipește din CF nr. 4591 Cluj și se transcrie în CF nr.

30297 Cluj.

Potrivit CF nr. 30297 Cluj, nr. top

4887 în baza încheierii CF nr. 1636/24 aprilie 1975, în baza Decretelor nr. 281/1960

și 712/1996 asupra imobilului de sub A+1 (nr. top 4887), adus din CF 4591 se intabulează

dreptul de proprietate, cu titlu de drept pe bază de lege în favoarea Statului

Român în administrarea operativă a MI.

În baza

încheierii CF nr. 17128 din 31 octombrie 2000 intabulată sub B+3, imobilul cu nr.

top 4887 de sub A+1 s-a dezmembrat în nr. top nou 4887/1 teren și construcție

în suprafață de 1413 mp, reînscrie în această CF sub A+2, în favoarea

proprietarului de până acum – Statul Român și în nr. top nou 4887/2, transcris în

CF nou înființată 138593, în favoarea SC T.T. SA Cluj.

În baza încheierii CF nr. 9170 din 10 iunie 2002 și 14612

din 3 septembrie 2002 dreptul de proprietate asupra imobilului de sub A+2 s-a

intabulat în favoarea reclamantei E.R.A., în baza O.G. nr. 112/1998.

Prin acțiunea formulată și ulterior precizată, reclamanta a

solicitat constatarea nulității absolute a încheierilor de intabulare nr. 1636

cf din 24 aprilie 1975, nr. 9439 cf din 19 mai 1995 și 17128 cf din 31

octombrie 2000, cu restabilirea situației anterioare de CF în favoarea proprietarului

de drept.

Din cele anterior arătate referitoare la situația de carte funciară,

rezultă că imobilul cu nr. top 4887 a fost inițial proprietatea reclamantei,

trecând în proprietatea Statului Român în baza Decretelor nr. 218/1960 și

712/1966, ulterior suferind dezmembrări și noi înstrăinări.

Întrucât reclamanta a solicitat anularea tuturor încheierilor de

carte funciară în baza cărora imobilul a trecut succesiv în proprietatea

pârâților, primul dintre aceștia fiind Statul Român, acesta justifică în cauză

calitate procesuală pasivă, revenirea la situația anterioară neputând fi

dispusă, în ipoteza în care solicitarea este fondată, decât prin chemarea în

judecată a tuturor proprietarilor succesivi. În speță aceștia sunt Statul Român

și SC T.T. SA Cluj, în prezent SC U.T.H. SA.

Critica vizând

neobservarea, de către instanța de rejudecare, a împrejurării că sentința

civilă nr. 1122 din 14 noiembrie 2003 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar

nr. 6122/2003 a rămas irevocabilă sub aspectul admiterii excepției lipsei de interes

a reclamantei în promovarea acțiunii împotriva pârâților Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și APAPS, întrucât sub acest aspect hotărârea nu

a fost apelată, este total nefondată.

Prin

decizia civilă nr. 105/A din 16 aprilie 2008 a Curții de Apel Cluj, pronunțată

în dosar nr. 38676/1/2004, apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1122

din 14 noiembrie 2003 a Tribunalului Cluj a fost admis, cu consecința desființării

în totalitate, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, în

considerentele acestei decizii reținându-se explicit că reclamanta are interes

în promovarea acțiunii, în mod greșit fiind soluționată acțiunea ca urmare a

admiterii excepției lipsei de interes.

Prin

urmare, excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii a fost

înlăturată încă în prima cale de atac exercitată împotriva sentinței prin care

a fost admisă excepția lipsei de interes a acesteia, iar acțiunea a fost

respinsă pe acest considerent.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Autorității pentru

Valorificarea Activelor Statului, instanța de apel a reținut că chiar dacă A.V.A.S.

nu a avut calitatea de proprietară a bunurilor din patrimoniul SC T.T. SA,

aceasta este însă instituția publică implicată în privatizarea pârâtei, astfel

cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 ianuarie 1999,

potrivit căruia FPS (antecesorul AVAS) a avut calitatea de vânzător în

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni – 554.242 acțiuni, reprezentând

39,95% din valoarea capitalului social subscris al societății (f. 40, 41).

Fiind

entitatea implicată în cadrul procedurii de privatizare a SC T.T. (în prezent

SC U.T.H. SA), iar obiectul litigiului îl constituie un bun din patrimoniul său

– imobilul cu nr. top 4887/2, pârâta A.V.A.S. justifică în litigiul pendinte

calitate procesuală pasivă. În plus, A.V.A.S. este instituția care este ținută

să repare prejudiciul cauzat SC U.T.H. SA în ipoteza admiterii acțiunii, în

baza art. 32

4

alin. (1) din Legea nr. 99/1999, astfel încât, prezența

sa în proces

se impune pentru ca hotărârea să îi fie

opozabilă.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii raportat la

petitul de constatare a nulității absolute a actului de privatizare a SC T.T.

SA în ceea ce privește înstrăinarea imobilului în litigiu, argumentată de pârâtă

prin distincția pe care Legea nr. 31/1990 o face între acțiunile societății și

patrimoniul societății, de care poate dispune numai societatea comercială,

instanța de apel a constatat că nici aceasta nu este fondată.

În speță, imobilul revendicat de către reclamantă având nr. top

4887/2 face parte din patrimoniul

pârâtei SC U.T.H. SA. Reclamanta a chemat în

judecată și această pârâtă, acțiunea în revendicare și în constatarea nulității

absolute a încheierii nr. 17122 cf din 31 octombrie 2000 în baza căreia

antecesoarea s

a, SC T.T. SA, și-a intabulat dreptul

de proprietate asupra imobilului cu nr. top 4887/2, fiind formulată și în

contradictoriu cu proprietarul actual al imobilului.

Petitul de constatare a nulității absolute a actului de

privatizare a SC T.T. SA în ceea ce privește înstrăinarea imobilului în litigiu

este strâns legat de petitul de revendicare și rectificare CF, astfel încât,

raportat la ansamblul petitelor formulate și a întregului cadru procesual,

excepția inadmisibilității nu poate fi primită.

Referitor la solicitarea de constatare a nulității absolute,

instanța de apel a reținut că

reclamantei i s-a restituit imobilul evidențiat în Cf

4591 Cluj, nr. top 4887, în baza O.G. nr. 112/1998, publicat în M. Of. nr. 324

din 29 august 1998.

Analizând conținutul

CF 4591 Cluj, strict cu privire la imobilul cu nr. top 4887 la data restituirii

imobilului către reclamantă, se constată că în baza încheierii CF nr. 9439 cf

din 19 mai 1995 (adică, anterior restituirii imobilului), acest imobil a fost

dezlipit din această carte funciară și transcris în Cf nr. 30297 Cluj.

Verificând această

carte funciară, tot cu privire la imobilul cu nr. top 4887 și tot la momentul

contemporan restituirii imobilului către reclamantă în baza O.G. nr. 112/1998

(f. 7-8 dosar nr. 6122/2003 al Tribunalului Cluj), reiese că situația

imobilului era nemodificată, în sensul că nr. top 4887, cu excepția trecerii

din proprietatea reclamantei în proprietatea Statului Român în baza Decretelor

nr. 218/1960 și 712/1966, nu a suferit absolut nicio modificare.

Abia în anul 2000,

adică după 2 ani de la restituirea imobilului reclamantei, imobilul a suferit o

dezmembrare în număr top nou 4887/1, rămas în proprietatea actualului

proprietar tabular (Statul Român) și nr. top nou 4887/2 transcris în favoarea

SC T.T. SA Cluj.

În dosarul nr. 2318/1995,

adică anterior atât momentului restituirii imobilului reclamantei, cât și

momentului dezmembrării imobilului și transcrierii unei porțiuni din acesta în

favoarea SC T.T. SA Cluj, reclamanta a chemat în judecată SC T.T. SA Cluj,

revendicând întregul imobil pe care pârâta deja îl ocupa (f. 10, 11 dosar nr. 6122/2003

al Tribunalului Cluj).

Rezultă că pârâta SC T.T.

SA, în prezent SC U.T.H. SA, a fost de rea credință atunci când în anul 1999,

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 ianuarie 1999 a inclus

în obiectul contractului de privatizare înstrăinarea imobilului cu nr. top

4887/2, întrucât, pe de o parte, avea calitatea de pârâtă în dosar nr. 2318/1995

în care reclamanta E.R.A. revendica imobilul cu nr. top 4887, iar pe de altă

parte, anterior contractului nr. 31 din 14 ianuarie 1999 de vânzare-cumpărare

de acțiuni, reclamantei i s-a restituit întreg imobilul cu nr. top 4887, în

baza unui act normativ publicat în M. Of., respectiv, O.G. nr. 112/1998, necunoașterea

legii neputând fi invocată ca argument în afirmarea bunei credințe.

Totodată, pârâta a

fost de rea credință și în anul 2000 când și-a intabulat dreptul de proprietate

asupra unei porțiuni din imobilul inițial, întrucât restituirea din 1998 a vizat întreg imobilul, iar în anul 1995 a fost chemată în judecată, de către reclamantă, în

cadrul unui proces având ca obiect revendicarea aceluiași imobil – nr. top

4887.

Având în vedere reaua

credință care a stat atât la baza includerii în contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 14 ianuarie 1999 a imobilului cât și reaua credință a intabulării

dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului, în temeiul art. 34

2

din Legea nr. 99/1999, instanța de apel a constatat întemeiat capătul de cerere

privind constatarea nulității actului de privatizare.

Reclamanta a

solicitat constatarea nulității titlului statului asupra imobilului cu nr. top

4887, iar subsecvent acestei cereri, constatarea nulității absolute a

certificatului de atestare din 15 noiembrie 1994 pentru suprafața aferentă

imobilului situat în Cluj-Napoca str. Constanța înscris în cf 138593/A Cluj-Napoca

nr. top 4887/2, sens în care instanța de apel a apreciat că această cerere nu

constituie o verificare a legalității actului administrativ prin prisma

prevederilor Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, ci în contextul

contestării privatizării pârâtei, constituie un capăt de cerere accesoriu celor

vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 14 ianuarie 1999.

În condițiile în care

s-a constat, potrivit celor anterior arătate că în mod nelegal, cu rea credință

și cu încălcarea unui act normativ opozabil erga omnes de la data publicării în

M. Of. – O.G. nr. 112/1995 – pârâta SC T.T. SA a făcut acte de dispoziție

asupra imobilului cu nr. top 4887, care a fost restituit reclamantei, se impune

constatarea nulității absolute și a primului act în bază căruia pârâta a fost

„împroprietărită” cu privire la acest imobil.

Deși pârâta a

susținut că restituirea imobilului afectează în sens negativ societatea,

cerința art. 32

4

alin. (4) din Legea nr. 99/1999 constă în aceea ca,

în urma restituirii, societatea să nu-și mai poată continua activitatea, urmând

să fie supusă dizolvării sau lichidării, situație față de care pârâta nu a

dovedit că prin excluderea din patrimoniul său a imobilului cu nr. top 4887/2

nu își mai poate continua activitatea, urmând să fie supusă lichidării.

Deși pârâta a

contestat afirmația că imobilul în litigiu ar fi scos la vânzare, indicând în

acest sens, ca sursă de verificare, site-ul SC U.T.H. SA, reclamanta a adus în

probațiune tocmai o copie de pe site-ul societății, datată 12 februarie 2013,

astfel încât, sursa indicată de către pârâtă dovedește contrariul celor

afirmate de către aceasta.

Întrucât prin

hotărârea primei instanțe s-a constatat nulitatea titlului statului cu privire

la imobilul cu nr. top 4887, în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în

forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, instanța de apel a

constatat nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 1636 din 24 aprilie

1975, în baza căreia statul și-a intabulat dreptul de proprietate, întrucât înscrierea

nu a fost valabilă, fiind făcută în baza unui titlu nul.

În baza aceluiași

temei, instanța de apel a constatat nulitatea absolută a încheierii de intabulare

nr. 9439 CF din 19 mai 1995, conex cu încheierea CF nr. 1636 din 24 aprilie 1975,

prin care imobilul cu nr. top 4887 a fost dezlipit din CF nr. 4591 Cluj și

transcris în CF nr. 30297.

Urmare a constatării

nulității absolute a certificatului de atestare din 15 noiembrie 1994, instanța

de apel a constatat nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 17128 CF

din 31 octombrie 2000, în baza căreia imobilul cu nr. top 4887 a fost dezmembrat, iar urmare a constatării nulității absolute a acestor încheieri, a dispus

restabilirea situației anterioare în favoarea vechiului proprietar înscris

anterior acestor încheieri.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, SC U.T.H. SA și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în mod greșit

instanța de apel a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

precum și excepția lipsei de interes a reclamantei, raportat la data formulării

cererii, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale incidente.

În acest sens,

recurentul-pârât arată că la data acțiunii introductive de instanță, respectiv,

19 iunie 2003, imobilul în litigiu fusese deja restituit reclamantei prin O.G. nr.

112/1998, situație față de care este lipsit de interes a se constata nulitatea

titlului statului.

Ca atare, nu este

întrunită cerința existenței dublei identități între persoana pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și persoana obligată în raportul

juridic dedus judecății, iar pe de altă parte, așa cum rezultă din probele

administrate în cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu este

proprietarul de drept al imobilului.

În speță nu sunt

incidente dispozițiile Decretului nr. 31/1954, Statul Român nefiind reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât atribuțiile în procesul de

privatizare aparțin altor instituții specializate în acest sens.

Recurenta-pârâtă

SC U.T.H. SA a formulat următoarele critici:

În mod greșit

instanța de apel a reținut reaua-credință a acestei pârâte la dobândirea

imobilului în litigiu, întrucât SC T.T. SA a devenit proprietară în temeiul art.

20 din Legea nr. 15/1990, imobilul fiind inclus, potrivit prevederilor legale,

în capitalul social, fapt atestat de Ordinul MCT nr. 154/1991, iar ulterior, ca

urmare a aplicării H.G. nr. 834/1991, pârâta a obținut certificatul de atestare

a dreptului de proprietate.

Rezultă, așadar, că

transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a făcut în

mod valabil, prin efectul legii.

Recurenta-pârâtă a

fost privatizată conform legii, la momentul finalizării procesului de

privatizare nu exista nici un risc cu privire la acest imobil, reclamanta

formulând cerere de retrocedare abia la data de 27 februarie 2003, iar dreptul

său de proprietate a fost constatat și prin sentința civilă nr. 6628/1995

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. 2316/1995, prin care

acțiunea în revendicare a E.R.A. a fost respinsă.

Prin decizia Curții

de Apel Brașov nr. 517/R din 15 mai 2002 s-a constatat că încheierea de CF nr. 9439

din 19 mai 1995 este legală, nereprezentând o radiere a dreptului de

proprietate a reclamantei, întrucât imobilul a ieșit din proprietatea acesteia

ca efect al naționalizării, iar reclamanta nu a exercitat calea de atac

împotriva acestei încheieri care, astfel, a devenit definitivă.

Imobilul în litigiu a

fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 176/1948 și apoi a fost dat

în administrarea Ministerului de Interne, acesta din urmă transmițându-l

Ministerului Turismului pe bază de protocol la data de 16 iulie 1976. Preluarea

de către stat a fost una cu titlu, după care bunul a fost transmis în mod legal

recurentei-pârâte.

Chiar dacă, prin

absurd, s-ar reține că imobilul nu a fost preluat în mod legal de către stat,

potrivit considerentelor anterior expuse, recurenta-pârâtă este dobânditoare de

bună-credință.

Pretențiile

intimatei-reclamante pot fi rezolvate aplicând dispozițiile art. 29 din Legea nr.

10/2001, prin acordarea de măsuri reparatoriii prin echivalent de către

instituția publică implicată în procesul de privatizare.

Recurenta-pârâtă

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat următoarele

critici:

încălcat dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și a pronunțat o hotărâre

ce excede competenței sale, respectiv, neaplicarea dispozițiilor imperative ale

Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raportat la obiectul și

cauza acțiunii civile.

În acest sens,

recurenta-pârâtă arată că reiterează excepția de necompetență materială a

instanței de apel în soluționarea cauzei, aceasta pronunțându-se, în mod

greșit, asupra legalității unui act administrativ, în speță, certificatul de

atestare a dreptului de proprietate din 15 noiembrie 1994, a cărui nulitate

absolută nu putea fi analizată decât de instanța abilitată de lege, și anume,

instanța de contencios administrativ.

instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

recurentei-pârâte AVAS, care a nu a avut calitatea de proprietar a bunurilor

din patrimoniul SC T.T. SA, ci numai pe aceea de acționar la această societate.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 în forma inițială,

capitalul social al societăților comerciale constituite în baza art. 17 este

deținut integral de Statul Român sub formă de acțiuni sau părți sociale, însă

după data privatizării nici măcar Statul Român nu a mai avut această calitate,

bunurile mobile și imobile din patrimoniul societății trecând, prin chiar

efectul legii, în proprietatea societății.

Legislația specială în materia transmiterii acțiunilor de la stat

către alte persoane este reprezentată de O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr. 99/1999,

Legea nr. 137/2002 și O.G. nr. 25/2002, iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990,

acționarii unei societăți nu au calitatea de proprietari ai bunurilor din

patrimoniul societății.

De asemenea, există deosebiri esențiale între capitalul social –

care reprezintă totalitatea aporturilor asociaților, neavând o existență reală

– și patrimoniul societății – care reprezintă totalitatea drepturilor și

obligațiilor cu valoare economică ce aparțin societății, cuprinzând elemente

concrete, respectiv, bunurile mobile și imobile ale societății.

Având în vedere că AVAS a avut doar calitatea de acționar și

niciodată pe aceea de proprietar al bunurilor din patrimoniul SC T.T. SA Cluj,

precum și deosebirile dintre capitalul social și patrimoniul societății, se impunea

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, raportat la solicitarea de constatare a

nulității absolute a actului de privatizare a SC T.T. SA, în ceea ce privește

înstrăinarea imobilului în litigiu.

Recurenta-pârâtă

nu a înstrăinat un imobil, ci un procent de 39,956 din capitalul social al SC T.T.

SA, fără ca instanța de apel să arate cât anume din imobilul în litigiu se

regăsește în acest procent, situație față de care pronunțarea unei astfel de

hotărâri duce la o imposibilitate de fapt și de drept în ceea ce privește

punerea în executare.

La data

de 1 august 2013 intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursurilor declarate ca nefondate.

În recurs

nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele:

recursul declarat de recurentul-pârât Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, se apreciază că în mod corect s-a stabilit prin decizia instanței de

apel că legitimarea procesuală a acestei părți este deplin justificată în

prezenta cauză în condițiile în care, prin acțiunea sa, astfel cum a fost

precizată, reclamanta a contestat atât valabilitatea titlului de dobândire a

imobilului litigios de către Stat, dar a cerut totodată să se constate și

nulitatea tuturor încheierilor de carte funciară în baza cărora imobilul care

i-a aparținut, a trecut succesiv în proprietatea pârâților, primul dintre

aceștia fiind chiar Statul român.

Adoptarea de către Statul

român a O.G. nr. 112/1998, pentru restituirea către titularii inițiali sau

succesorii acestora a bunurilor care au aparținut comunităților (organizații,

culte religioase) minorităților din România, ce au fost trecute în patrimoniul

Statului român prin măsuri de constrângere, confiscate sau naționalizate, nu

justifică absolvirea sa de orice responsabilitate în legătură cu bunul litigios

și, de aici, neparticiparea sa în proces pe considerentul îndeplinirii tuturor

obligațiilor care îi reveneau, după cum această împrejurare nici nu lipsește de

interes demersul reclamantei de vreme ce, s-a dovedit că măsura adoptată de

Statul român a fost insuficientă pentru a-i și asigura acesteia redobândirea

proprietății și posesiei bunului vizat de măsura restituirii, în integralitatea

sa.

De altfel, problema

interesului reclamantei în inițierea demersului său litigios, ridicată de acest

pârât prin recursul său, nu are caracter de noutate în prezenta cauză, aceasta

făcând obiect al dezlegărilor instanțelor de fond în primul și al doilea ciclu

procesual al litigiului și devenind câștigată cauzei ca urmare a dezlegării

sale prin decizia civilă nr. 105A/2008 a Curții de Apel Cluj, rămasă

irevocabilă prin perimarea recursului exercitat împotriva sa, conform deciziei

civile nr. 4489 din 16 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca problemă de drept

a litigiului ce a beneficiat de o dezlegare irevocabilă în ciclurile procesuale

anterioare de judecată, aceasta a devenit câștigată cauzei, impunându-se cu

puterea lucrului judecat, reiterarea sa ulterioară, spre a o supune din nou

dezbaterii judecătorești, așa cum o face prin recursul său pârâtul Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nemaifiind posibilă.

Nici argumentul

nereprezentării în proces a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu poate fi primit

întrucât prin cererea de chemare în judecată au fost deduse cercetării

judecătorești nu doar activitățile îndeplinite de acesta cu prilejul

privatizării fostei SC T.T. SA, când, susține recurentul, reprezentarea sa a

fost atribuită altor instituții specializate, ci a fost contestat însuși titlul

de preluare de către Stat a imobilului din piața Avram Iancu, ce figurează și

la adresa din str. Constanța, după cum s-a cerut ca în urma constatării

nulității tuturor actelor juridice de modificare a regimului juridic al acestui

bun, să se dispună restabilirea situației anterioare de CF, în favoarea

proprietarului de drept și în contradictoriu ori față de toți dobânditorii

succesivi ai imobilului vizat, începând chiar cu primul dintre aceștia, Statul

român.

Pentru aceste

considerente, recursul declarat de recurentul-pârât Statul român, prin

Ministerul Finanțelor apare ca fiind nefondat.

recursul declarat de SC U.T.H. SA, Înalta Curte apreciază că nu poate fi

primită teza acestei pârâte, care a susținut că este o subdobânditoare de bună

credință a imobilului având nr. top 4887/2 și pentru care figurează înscrisă ca

titulară a dreptului de proprietate în CF 138593/A, societatea fiind una

privatizată în mod legal de către F.P.S.

Se reține în acest

sens că prin hotărârea de primă instanță s-a constatat deja nulitatea titlului

de dobândire - reprezentat de Decretul nr. 176/1948 - de către Statul român a

întregului imobil din Cluj-Napoca, piața Avram Iancu, înscris inițial în CF

4592, ca fiind constituit prin încălcarea ordinii constituționale și a

dreptului material în vigoare la data preluării, caracterul nelegitim al

titlului fiind implicit acceptat și recunoscut de stat prin faptul adoptării de

către acesta a O.G. nr. 112/1998.

Această dezlegare a

Tribunalului Cluj a devenit irevocabilă, nefiind contestată în căile de atac de

niciuna din părțile litigante, și, din acest motiv, nefiind nici susceptibilă

de reformare.

Prin urmare, SC T.T. SA

Cluj, antecesoarea recurentei-pârâte SC U.T.H. SA, înființată în baza Legii nr.

15/1990 și a H.G. nr. 1041/1990 prin preluarea activului și pasivului fostului

Oficiu Județean de Turism Cluj, nu a putut dobândi în mod valabil un drept de

proprietate asupra imobilului litigios, dreptul asupra căruia invocă o

dobândire cu titlu de lege, în virtutea art. 20 din Legea nr. 15/1990,

provenind de la un non proprietar.

Originea legală a

„dobândirii” dreptului de către SC T.T. SA Cluj nu poate acoperi viciile

titlului statului, a cărui voință de a restitui pe cale administrativă bunurile

imobile menționate în anexa la O.G. nr. 112/1998 ( printre care și cel

litigios), trecute în patrimoniul său prin „măsuri de constrângere, confiscate

sau naționalizate”, a avut la bază o recunoaștere implicită dar neîndoielnică a

caracterului ilicit al dobândirii și deținerii acestora.

Aceste argumente

explică ineficacitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor din 15 noiembrie 1994 emis de Statul român, prin Ministerul

Turismului, în beneficiul SC T.T. SA, desigur în limita suprafeței de 255,50 mp

parte indiviză teren, corespunzătoare părții de construcție a imobilului din

Cluj Napoca, piața Avram Iancu, ce a fost înscrisă în activele sale.

Chiar dacă acest

certificat de atestare a dreptului fusese deja emis la data adoptării O.G. nr. 112/1998,

recunoașterea caracterului nelegitim al dobândirii și deținerii bunului de

către Stat, cu efect retroactiv, ca și constatarea judecătorească a

nevalabilității titlului de dobândire a imobilului de către stat au fost cele

care au justificat constatarea de către instanța de apel a nulității absolute

(parțiale) a certificatului de atestare din 15 noiembrie 1994, în limita

suprafeței aferente imobilului înscris în CF 138593/A Cluj Napoca, nr. top

4887/2, în virtutea principiului „accesorium sequitur principale” și a regulii

de drept potrivit cu care „nemo dat quod non habet”.

Nu se poate susține

că recurenta-pârâtă este o dobânditoare de bună-credință care a fost în mod

legal privatizată de F.P.S., înseși prevederile O.G. nr. 112/1998 fiind cele ce

au fost încălcate în această operațiune juridică.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut în mod corect că societatea pârâtă a acționat cu

rea-credință și în mod contrar prevederilor O.G. nr. 112/1998, incluzând în

activele sale (în oferta de vânzare acțiuni), în vederea proximei privatizări,

a părții pe care o deținea din imobilul situat în piața Avram Iancu, Cluj Napoca,

deși imobilul figura în evidențele sale ca revendicabil, iar societății îi erau

cunoscute pretențiile reclamantei de proprietar asupra bunului, din litigiul

purtat între acestea pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca sub nr. 2316/1995 și, în

tot cazul, ar fi trebuit să îi fie cunoscute dispozițiile cu putere de lege ale

ordonanței Guvernului prin care Statul dispusese restituirea aceluiași imobil

în favoarea fostului titular (E.R.A.).

Înalta Curte

apreciază ca fiind inacceptabilă susținerea acestei recurente-pârâte în sensul

că, la momentul finalizării procesului de privatizare, nu exista nici un risc

cu privire la imobil, atâta timp cât, încă din august 1998 ( data intrării în

vigoare a ordonanței amintite), Statul român, acționar al societății la acea dată,

dispusese cu forță de lege ca bunul deținut de societate să fie restituit

fostului proprietar.

Cât privește sentința

civilă nr. 6628/1995 pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca în dosarul nr. 2316/1995,

în care au fost părți reclamanta și societatea pârâtă, este de precizat că

aceasta a soluționat o acțiune în evacuare inițiată de reclamantă, în calitate

de proprietar al bunului inițial, și pretențiile sale subsecvente de dezdăunare

pentru lipsa de folosință a acestuia, acțiune care a fost promovată în absența

unei contestări a titlului de dobândire a imobilului de către stat și la o

epocă anterioară adoptării O.G. nr. 112/1998.

Prin urmare,

constatarea ori confirmarea dreptului de proprietate asupra bunului litigios ca

aparținând recurentei-pârâte în acea procedură este lipsită de relevanță în

prezenta cauză, în care pretențiile intimatei-reclamante se sprijină nu numai

pe dreptul său de proprietate ce a stat la baza înscrierii în CF nr. 4591, cu nr.

top 4887, dar și pe dispozițiile O.G. nr. 112/1998, aceasta și în contextul

contestării titlului de dobândire a imobilului de către stat.

În mod corect a

reținut instanța de apel și reaua-credință a recurentei-pârâte la momentul

întabulării dreptului de proprietate asupra unei părți din imobilu