Decizia nr. 2766/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2447/2018 a Tribunalului Buc

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 10 iulie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Sector 6 București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că sunt cumpărători de bună-credință asupra suprafeței de teren de 26,93 mp, în cotă de 26/1055, aferentă apartamentului nr. x din București, str. x. Gh. Caranda nr. 42, așa cum rezultă din decizia penală nr. 760/A/22.05.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală ce a modificat în parte sentința penală nr. 246/10.04.2014 a Judecătoriei Sectorului 6 București și să se dispună notarea minutei sentinței ce se va pronunța, prin care au fost constatați cumpărători de bună-credință în cartea funciară, în partea a II-a a Cărții funciare nr. x a apartamentului nr. x din București, strada x. Gh. Caranda nr. 42, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Cererea este neevaluabilă în bani, astfel cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 124 F/2018 din 13 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă ca regulator de competență.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 2447 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primăria Sector 6 București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 1710A din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2447 din 19 decembrie 2018, a fost anulată sentința civilă apelată și, în evocarea fondului, a fost admisă cererea. S-a constatat că reclamanții sunt cumpărători de bună-credință asupra suprafeței de teren de 26,93 mp în cotă de 26/1055, aferentă apartamentului nr. x din București. S-a dispus notarea minutei prezentei decizii în cartea funciară, în partea a II-a a cărții funciare nr. x a apartamentului nr. x din București, str. x. Gh. Carandanr. 42, et.l.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâții Primăria Sector 6 București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ., recurenta-pârâtă Primăria Sectorului 6 prin Primarul Sectorului 6 arată că, în mod greșit, instanța de fond, Tribunalul București, secția a V-a civilă, nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, în raport de obiectul cererii - acțiune în constatare. Consideră că, potrivit art. 10, art. 21, art. 81 alin. (2), lit. f) din Legea nr. 215/2001, coroborate cu art. 81 alin. (3) din același act normativ, bunurile care formează domeniul public și domeniul privat al Municipiului București sunt în proprietatea acestuia și în administrarea Consiliului General al Municipiului București, și, cu referire la adresa din 25 ianuarie 2018 emisă de Serviciul Cadastru Fond Funciar din cadrul Primăriei Sector 6, susține că Primăria Sectorului 6 nu are în administrare sau în proprietate terenul ce face obiectul litigiului. Susține că actele de vânzare-cumpărare ale dobânditorilor nu au fost desființate, situație în care apare ca evident faptul că buna-credință a reclamanților nu a fost contestată, ba chiar s-a reținut acest aspect în dispozitivul deciziei penale nr. 760 din 22 mai 2015. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, în raport de obiectul cererii - acțiune în constatare. Apreciază recurentul că, în speță, Statul Român este reprezentat de Consiliul Popular al Municipiului București și nu de Ministerul Finanțelor, sens în care invocă dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, ale art. 224 C. civ. și face referire la adresa din 13 iulie 2007, emisă de Primăria municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, conform căreia terenul în litigiu se află în proprietatea statului, posesor de parcelă ADP sector

Susține că o cerere în constatare poate fi introdusă doar împotriva celui care deține imobilul, Statul Român prin Municipiul București. Arată că, în speță, interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de Ministerul Finanțelor Publice, ci de unitatea administrativ teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, sens în care invocă dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 si 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. 5. Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâții Primăria Sector 6 București prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 1710A din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 17 decembrie 2020. 6. Apărările formulate în cauză. Primăria Sectorului 6 a formulat întâmpinare la recursul Statului Român, solicitând respingerea recursului întrucât acesta are calitate procesuală. Reclamanții A. și B. au formulat întâmpinare la recursul Statului Român, solicitând respingerea acestuia cu motivarea că recurentul nu a invocat lipsa dovezii calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor în fața instanțelor de fond, având calitate de reprezentant general în baza art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Reclamanții au formulat întâmpinare la recursul Primăriei Sectorului 6, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Primăria Sectorului 6 a formulat, la rândul său, răspuns la întâmpinarea reclamanților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Primăria Sectorului 6 a invocat, prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că nu are această calitate întrucât nu deține în proprietate sau administrare terenul asupra căruia poartă litigiul. Se constată, în cauză, că pârâta a formulat pentru prima dată această excepție în fața instanței de fond, care însă a analizat cu prioritate excepția de inadmisibilitate, respingând cererea introductivă de instanță cu motivarea că prin acțiunea pendinte se solicită constatarea unei situații de fapt. În faza procesuală a apelului, pârâta nu a declarat apel incident, pentru a crea cadrul procesual în care instanța să se pronunțe, în cazul în care consideră admisibilă acțiunea, și asupra solicitării acestei părți de contestare a calității sale procesuale pasive, mai mult, prin întâmpinarea formulată, a solicitat exclusiv respingerea apelului ca nefondat. Ca atare, reiterarea excepției pe calea recursului declarat împotriva deciziei pronunțate în apel apare a fi omisso medio, motiv pentru care ea nu poate fi analizată în cadrul controlului de legalitate efectuat în această cale extraordinară de atac. Referitor la susținerea recurentei conform căreia buna-credință a reclamanților nu a fost contestată întrucât actele de vânzare-cumpărare ale dobânditorilor nu au fost desființate în procesul penal, este de reținut că instanța de apel a statuat în sensul că reclamanții au urmărit să se stabilească faptul că au avut calitatea de cumpărători de bună-credință, astfel încât acest aspect să fie tranșat în ipoteza declanșării unui litigiu ulterior de către pârâtul Statul Român și că stabilirea calității de cumpărător de bună-credință în persoana reclamanților nu echivalează cu rezolvarea aspectelor ce țin de exercitarea dreptului de proprietate și nu recunoaște acestora niciun drept, ci doar clarifică o situație juridică, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților în raport de regimul dreptului de proprietate asupra terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentei nu reprezintă o veritabilă critică adusă considerentelor deciziei recurate în condițiile în care nu combate analiza caracterului provocatoriu al acțiunii în constatare, reținut de instanța de apel, prin care aceasta a justificat interesul reclamanților în promovarea acțiunii, ci se rezumă a menționa o situație necontestată în cauză, aceea a împrejurării că actul de proprietate al reclamanților nu a fost anulat în litigiul penal. Recurentul Ministerul Finanțelor a invocat prin motivele de recurs circumscrise dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., excepția lipsei calității sale de reprezentant al Statului român, susținând că această calitate revine Consiliului Popular al Municipiului București. În privința acestui pârât, se constată că Ministerul Finanțelor nu s-a prezentat în fața instanței de fond și nici în apel și nu a formulat apărări, singura manifestare procesuală în cauză fiind invocarea acestei excepții pe calea recursului. Deși a susținut că nu are calitate de reprezentant al Statului Român, recurentul nu a negat calitatea procesuală a acestuia, ci a indicat o altă persoană juridică, Consiliul Popular, inexistentă ca denumire, care ar deține dreptul de reprezentare, fără însă a invoca un temei juridic în sprijinul acestei afirmații. Aspectele referitoare la apartenența terenului la domeniul public al unității administrativ teritoriale, Municipiul București, dezvoltate în memoriul de recurs, nu susțin excepția invocată privind inexistența unui drept de reprezentare a statului, ci constituie chestiuni de calitate procesuală în raportul juridic dedus judecății în care instanțele de fond au analizat atitudinea subiectivă a reclamanților în raport de regimul dreptului de proprietate asupra terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, chestiuni ce nu susțin criticile de nelegalitate și a căror analiză excedează limitelor învestirii instanței. Prin urmare, limitându-se la critica recurentului, Înalta Curte reține că dreptul de reprezentare al Statului Român era dat, la data la care au fost analizate efectele patrimoniale, de dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ. în considerarea calificării terenului ca fiind în proprietatea publică a statului, instanța de apel reținând că aceasta era singura persoană interesată în dovedirea lipsei bunei credințe a reclamanților dar că a rămas în pasivitate față de acțiunea provocatorie intentată de reclamanți. Or, recurentul nu a formulat critici contrare acestui raționament, întemeiate pe regimul juridic al terenului ce constituie obiect al litigiului, deși invocă texte de lege din acest domeniu, ci exclusiv în ceea ce privește dreptul de reprezentare al Statului, căruia, astfel cum s-a arătat, nu i-a contestat calitatea procesuală, astfel că susținerile sale privind existența altui reprezentant legal al statului în raportul juridic dedus judecății este lipsită de temei legal. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, în limitele învestirii, recursurile declarate ca nefondate, constatând că recurenții nu au dedus judecății critici pe fondul raportului juridic dedus judecății.