ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 602/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 iunie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Administrația Fondului Imobiliar, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, constând în suma de 70.651,42 euro, cauzat prin refuzul emiterii documentelor de punere în posesie asupra imobilului situat în București, str. x, urmare căruia reclamanta a fost lipsită de posibilitatea exercitării dreptului de posesie asupra imobilului menționat, în perioada 29.02.2012-03.04.2017 (interval cuprins între data la care Municipiul București, prin primar general, a emis dispoziția nr. x/28.02.2012 de restituire în natură a bunului și data încheierii protocolului de predare-primire al acestuia).

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381, art. 1385 C. civ.

Prin sentința nr. 1165/14.06.2018, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins obiecțiunile părților față de raportul de expertiză întocmit în cauză; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului Imobiliar, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1775/A/16.12.2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, cererea; a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamantă, a sumei de 21.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului din București, str. x, pentru perioada 4 iulie 2014-3 aprilie 2017, precum și a sumei de 3022,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata, către apelanta-reclamantă, a sumei de 1511,27 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri ambele părți.

Recurenta-reclamantă B. (în calitate de dobânditoare a dreptului litigios de la reclamantă) și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea, în parte, a deciziei din apel, respectiv în partea privitoare la cuantumul prejudiciului cauzat apelantei-reclamante constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului aferentă perioadei 4 iulie 2014-3 aprilie 2017.

A solicitat trimiterea spre rejudecare a apelului cu privire la cuantumul prejudiciului prin luarea în considerare a incidenței prevederilor legale ce reglementează instituția puterii lucrului judecat, în raport cu cele statuate de Curtea de Apel București în decizia nr. 86A/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Cu trimitere la dispozițiile art. 431 și art. 435 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a considerat că același raționament trebuia realizat de instanța de apel și în ce privește aprecierea cuantumului prejudiciului cauzat reclamantei, astfel că se impunea ca instanța să constate incidentă instituția puterii lucrului judecat, sens în care trebuia avută în vedere valoarea de 1158,22 euro/lună (valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului statuată în decizia nr. 86A/2017).

A învederat că, așa cum deja s-a constatat, pârâtul din dosarul nr. x/2015, Municipiul București, nu a fost obligat la plata despăgubirii aferente perioadei ulterioare datei de 28.02.2012, pentru că respectiva obligație revenea pârâtei din prezenta cauză (aspect intrat în puterea lucrului judecat, urmare a statuării respectivului aspect printr-o hotărâre definitivă).

Conform recurentei, este evident însă că, în condițiile în care Municipiul București ar fi căzut în pretenții și pentru perioada ulterioară datei de 28.02.2012, suma ce ar fi revenit ca obligație de plată a acestuia ar fi fost determinată în mod similar perioadei 01.10.2011-28.02.2012.

Or, în dezacord cu cele de mai sus, în mod nejustificat, în partea de soluție recurată, instanța de apel a făcut vorbire de lipsa de temeinicie a cererii recurentei.

A solicitat a se aprecia că tocmai reținerea de către instanța de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat impunea observarea aspectului că în decizia al cărei conținut a fost avut în vedere, alături de îndreptățirea reclamantei la dezdăunare, s-a statuat, tot cu putere de lucru judecat, și asupra valorii lunare a cuantumului despăgubirilor.

Potrivit recurentei, se impune a se constata în aceste condiții că este vorba numai de schimbarea persoanei juridice care reprezintă autoritatea publică, calitatea de pârât revenind, în realitate, aceluiași pârât ca în procesul anterior

A considerat, astfel, că tocmai pentru motivele invocate de instanța de apel la pronunțarea părții care nu face obiectul recursului, nu se poate discuta despre o valoare a despăgubirilor stabilită în acest nou proces care să contrazică statuările cu putere de lucru judecat din procesul anterior.

În considerarea celor expuse, recurenta a solicitat a se constata că în aprecierea cuantumului prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului aferentă perioadei 04.07.2014-03.04.2017, instanța a restrâns în mod nejustificat aplicarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentei, atâta vreme cât în considerente instanța de apel a invocat art. 431 C. proc. civ., în egala măsură, era ținută să respecte și prevederile art. 430 alin. (2) din cod, întrucât din conținutul celor două cereri introductive de instanță depuse în cele două dosare se poate observa că perioada pentru care s-a solicitat dezdăunarea reclamantei a fost aceeași, diferită fiind numai autoritatea asupra căreia au fost îndreptate pretențiile.

Recurenta-pârâtă Administrația Fondului Imobiliar și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., arătând că sunt incidente ca urmare a încălcării, de către instanța de apel, pe de o parte, a normelor de drept procesual cuprinse în art. 478, art. 479 alin. (1) teza a doua coroborate cu art. 14 alin. (6) C. proc. civ., iar pe de altă parte, a dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și urmat. C. civ. coroborate cu art. 40 din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că motivul de recurs dat de incidența pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. constă în aceea că instanța de apel a soluționat pricina prin reținerea și aplicarea unui alt temei de drept decât cel invocat de intimata-reclamanta, schimbarea temeiului de drept nefiind nici măcar pusă în discuția părților.

Astel, instanța a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, aspect interzis prin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., încălcând limitele devoluțiunii fixate de reclamantă prin întâmpinarea din apel și prin cererea de chemare în judecată.

Acesta în condițiile în care motivul de drept invocat de intimata -reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată este dat de art. 1381, art. 1385 C. civ., iar instanța de apel a admis apelul întemeindu-se exclusiv pe dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, pe care le-a apreciat ca impunându-se tale quale, prin prezumarea nu doar a celor trei elemente definitorii ale răspunderii delictuale - caracterul ilicit al faptei, culpa și prejudiciul, ci inclusiv a condiției date de raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Recurenta a susținut că procedura civilă impune judecătorului să examineze speța dedusă judecății prin raportare la situația de fapt și la temeiul invocat de reclamant, aceasta reprezentând transpunerea principiului disponibilității. Doar reclamantul fixează cadrul în care dorește să se judece și doar acesta apreciază care este articolul de lege care îi protejează interesele prin raportare la faptele suportate din partea pârâtului.

Prin prisma art. 22 C. proc. civ., recurenta a arătat că posibilitatea instanței de a proceda la calificarea prtențiilor, reglementată de respectivul text de lege, este condiționată de obligația punerii în discuția părților a respectivei calificări. Or, deși instanța de apel a schimbat cauza dedusă judecății reținând incidența unui alt text de lege decât cel invocat de reclamantă, nu a pus în discuție această chestiune, aspect care, în opinia recurentei, atrage sancțiunea nulității hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare, pentru a se supune dezbaterii extinderea temeiului de drept al acțiunii prin cenzurarea situației de fapt raportată și la dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta a precizat că motivul de recurs dat de incidența pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. este acela că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv a încălcat prevederile art. 1.349, art. 1.357 și urm. C. civ.

Astfel, plecând de la principiul disponibilității, a solicitat a se observa că motivul pentru care reclamanta a cerut daunele-interese este dat de refuzul emiterii documentelor de punere în posesie, aspect ce a condus la crearea prejudiciului "datorat imposibilității folosirii imobilului în discuție".

S-a arătat însă, că împiedicarea reclamantei de a se folosi de imobil nu a fost cauzată de acțiunile ori inacțiunile recurentei, ci de culpa, respectiv acțiunea de ocupare fără drept a imobilului de către numitul C. (chiriașul imobilului la data emiterii dispoziției Primarului general de restituire a imobilului), motiv pentru care reclamanta a și fost nevoită să-1 acționeze în judecată pentru evacuare (dosar nr. x/2017).

Executarea sentinței pronunțate în dosarul menționat, prin evacuarea persoanei ce ocupa imobilul reclamantei, a fost încuviințată prin încheierea pronunțată în data de 13 septembrie 2017, de Judecătoria sectorului 2, în dosarul nr. x/2017.

În aceste condiții, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciul invocat de reclamantă nu a constat în întârzierea întocmirii scriptice de către recurentă a protocolului de predare-preluare a imobilului către reclamantă, ci in fapta numitului C. de a ocupa imobilul devenit proprietatea reclamantei prin restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ce privește teoria autorității și puterii lucrului judecat, pe larg expusă în decizia atacată, recurenta a solicitat a se observa faptul că în speța de față existența unui raport de cauzalitate între culpa și prejudiciul Municipiului București, reținut în dosarul nr. x/2015, nu poate să se răsfrângă asupra efectelor comportamentului recurentei, eventuala culpă a sa și, mai departe, posibilitatea ca această culpă să fie generatoare de prejudicii, urmând a fi cenzurată în mod total separat de atitudinile Municipiului București întrucât raportul de cauzalitate este unul in personam.

S-a susținut astfel, că în cauză este cert faptul că avea obligația întocmirii protocolului de predare-preluare în termenul statuat de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de 30 de zile de la emiterea dispoziției Primarului general nr. 17489/18 noiembrie 2013, însă prin raportare la motivele reclamantei pe care se sprijină solicitarea daunelor-interese rezultă că nu este îndeplinită condiția stabilirii unui raport de cauzalitate între fapta sa de a întocmi cu întârziere protocolul și cauza prejudiciului care este dată de imposibilitatea folosirii imobilului.

Potrivit recurentei, indiferent de atitudinea sa, intimata - reclamanta ar fi suferit același prejudiciu întrucât imposibilitatea de folosire a imobilului a fost cauzată de un terț.

Ca atare, chiar dacă recurenta ar fi întocmit protocolul de predare-preluare în cursul celor 30 de zile prevăzute de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, situația de fapt ar fi fost identică, întrucât fostul chiriaș ocupa în continuare imobilul, dovada fiind aceea că în absența nu doar a unei hotărâri judecătorești de evacuare (obținută de intimata - reclamanta în dosarul nr. x/2017), ci a înseși executării silite a sentinței de evacuare fostul chiriaș nu a încetat ocuparea imobilului.

Existența sau inexistența protocolului de predare-primire nu impietează sub nicio formă asupra dreptului de proprietate al intimatei - reclamante, asupra posibilității sale de inițiere a demersurilor judiciare privind evacuarea fostului chiriaș, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Calitatea procesuală activă într-un litigiu ce are ca obiect evacuarea dintr-un imobil este dată de dreptul de proprietate al reclamantului, iar nu de existența sau nu a protocolului de predare-preluare, protocol ce nu are niciun caracter constitutiv de vreun oarecare drept, acest aspect rezultând inclusiv din art. 25 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din interpretarea căruia reiese ca dispoziția Primarului general devine titlu executoriu pentru punerea in posesie "după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară".

A susținut recurenta că pentru putea fi antrenată răspunderea în speță, daunele-interese pretinse de intimata - reclamantă, respectiv lipsa de folosință, trebuie să aibă drept cauză lipsa protocolului de predare-primire.

S-a arătat totodată că nu poate fi înlăturată de plano aplicarea art. 40 din Legea nr. 10/2001, însă nici nu i se poate acorda o forță prezumtivă asupra îndeplinirii tuturor condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, așa cum a reținut în mod greșit instanța de apel. Întocmirea cu întârziere a protocolului nu a fost din cauza relei sale credințe, ci a unei situații provocate de S.C. D. S.A., societate care a administrat imobilul până în momentul restituirii către reclamantă și a prezentat, în concret, respectiva situație.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 17.11.2020, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea de ședință din 27.01.2021, recursurile au fost admise în principiu, fiind acordat termen pentru soluționare la data de 24.03.2021.

Urmare a comunicării recursurilor, la 02.09.2020, în termen legal, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de B., prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de Administrația Fondului imobiliar, cu cheltuieli de judecată, solicitându-se a se constata că, deși se invocă drept motive de recurs cele prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., în realitate, din dezvoltarea acestora rezultă că întreaga argumentație vizează netemeinicia deciziei atacte.

A arătat că instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură, cu atât mai puțin una care să atragă sancțiunea nulității, astfel încât recurenta, legat de incidența pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., a făcut afirmații fără legătură cu realitatea.

A precizat astfel, că a indicat temeiul juridic al pretențiilor sale ca fiind art. 1381 și art. 1385 C. civ. solicitând instanței să constate că, mutatis mutandis, considerentele din sentința nr. 551/2016 a Tribunalului București privitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, validate prin hotărâre definitivă, sunt, în egală măsură, valabile și pentru pârâta din prezenta cauză.

Reținând că întocmirea procesului-verbal de predare-primire reprezenta o atribuție a intimatei - pârâte și că aceasta a fost îndeplinită la 03.04.2017, cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta - reclamantă a susținut că instanța de apel a procedat la analizarea măsurii în care aspectele reținute de tribunal sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei omisive.

A solicitat a se constata astfel că argumentele expuse în susținerea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. nu conturează o situație ce ar putea constitui motiv de casare, întrucât instanța nu a încălcat limitele devoluțiunii fixate de reclamantă, neschimbând cauza cererii de chemare în judecată, ci motivând hotărârea prin evocarea prevederilor legale incidente în cauză.

Cu privire la motivele subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a solicitat a se constata că acestea vizează temeinicia soluției, atâta vreme cât, în esență, Administrația Fondului Imobiliar a susținut că prejudiciul pentru care s-a pretins despăgubirea s-ar fi datorat culpei chiriașului imobilului la data emiterii dispoziției de restituire.

Împrejurarea că, apreciind asupra probatoriului administrat în cauză, instanța a reținut o stare de fapt și a optat pentru un mod de soluționare a cauzei nu poate fi considerată ca reprezentând încălcarea unor norme de drept material sau de aplicare greșită a unui text de lege.

S-a solicitat a se constata că și în situația în care s-ar aprecia că motivele de recurs se încadrează în cele de casare reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., acestea sunt netemeinice, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectele ce fac obiectul criticilor din recursul pârâtei Administrația Fondului imobiliar.

La 03.09.2020, în termen legal, a fost înregistrată și întâmpinarea formulată de Administrația Fondului Imobiliar, prin care s-a cerut respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

S-a arătat că singurul motiv de recurs constă în critica reclamantei asupra puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 86A/2017 a Curții de Apel București asupra cuantumului chiriei lunare.

Or, instanța de apel, prin decizia atacată, a dat o judicioasă interpretare sintagmei "altă perioadă" pe care, în virtutea unui sofism, reclamanta a interpretat-o ca făcând parte din efectele juridice ale puterii de lucru judecat născute din decizia civilă nr. 86A/2017.

A apreciat că, dacă s-ar considera că sintagma "altă perioadă" face parte din "întreaga perioadă" ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 ar fi deturnat conținutul puterii lucrului judecat, întrucât acesta are în vedere situații și răspunderi ce au fost anterior stabilite și care au născut varii răspunderi juridice, iar nu elemente de calcul/valori numerice ale efectelor antrenării răspunderilor juridice.

Urmare a comunicării întâmpinărilor formulate în cauză, recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea Administrației Fondului Imobiliar, înregistrată la 17.09.2020, în termen legal, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

1) Cu privire la recursul declarat de B., în calitate de succesoare cu titlu particular (dobânditoare a dreptului litigios) a reclamantei, urmează să se constate caracterul nefondat al criticilor-încadrabile potrivit raportului și încheierii de admisibilitate în principiu, în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea recurentei conform căreia statuarea instanței de apel asupra incidenței în cauză a instituției puterii de lucru judecat trebuia să fie reținută și cu privire la cuantumul prejudiciului - astfel încât trebuia stabilită contravaloarea lipsei de folosință de 1158,22 eu/lună, așa cum rezultă din decizia nr. 86/A/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă este eronată și are la bază confuzia pe care o realizează partea între opozabilitatea și relativitatea efectelor hotărârii judecătorești, inclusiv sub aspectul modalității în care se produc efectele lucrului judecat în relația dintre părți, respectiv dintre acestea și terți față de procedura judiciară.

Astfel, pornind de la dispozițiile art. 431 C. proc. civ., instanța de apel a realizat în mod corect distincția între cele două forme de manifestare a autorității de lucru judecat - cea negativă sau extinctivă, care interzice reluarea aceleiași judecăți în condițiile identității de părți, obiect, cauză și respectiv, cea pozitivă, care presupune doar o identitate de chestiune litigioasă adică de obiect sau de cauză, dar în prezența acelorași părți în ambele litigii.

Constatând că în litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 86/A/2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, intimata-pârâtă nu a avut calitatea de parte, instanța de apel a concluzionat în mod corect că nu poate fi opusă relativitatea efectelor lucrului judecat (adică, obligativitatea efectelor judecății anterioare în raport cu o persoană care nu a avut calitatea de parte) dar că, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., se poate reține opozabilitatea acestei hotărâri, ale cărei efecte se impun cât timp nu se face dovada contrară de către cel căreia i se opune, parte în prezentul proces, dar terț față de procedura judiciară anterioară.

Astfel fiind, s-a constatat corect că nu pot fi valorificate, sub efectul lucrului judecat, cele stabilite în dosarul anterior în privința contravalorii lipsei de folosință (vizând un alt interval de timp și un alt pârât), așa încât cuantumul despăgubirilor pretinse în prezentul litigiu să poată fi determinat pe baza statuărilor jurisdicționale anterioare.

În realitate, în prezenta procedură judiciară, intimata-pârâtă și-a putut face apărările, administrând mijloace de probă cu privire la pretențiile opuse de reclamantă.

De aceea, stabilind cuantumul despăgubirilor prin valorificarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, iar nu prin preluarea celor stabilite într-un proces față de care pârâta a fost terț, instanța de apel a procedat corect, realizând distincția necesară și legală între relativitatea efectelor hotărârii judecătorești și opozabilitatea acelorași efecte în relația cu terții.

- Susținerea recurentei potrivit căreia, de vreme ce instanța a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat cu privire la îndreptățirea reclamantei de a primi despăgubiri, aceasta trebuia să procedeze în consecință și în ce privește întinderea acestor despăgubiri, este bazată pe aceeași confuzie în legătură cu modalitatea în care se pot repercuta efectele unei judecăți intrate în autoritate de lucru judecat în raport cu terții.

Astfel, prezumția de adevăr judiciar, care se regăsește la fundamentul autorității de lucru judecat are valoare absolută în relația dintre părți (relativitatea efectelor) și respectiv valoare relativă, susceptibilă de probă contrară (opozabilitatea stricto-sensu) față de terți.

Într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și art. 435 C. proc. civ., instanța de apel a dat eficiență celor dezlegate jurisdicțional anterior, în legătură cu îndreptățirea reclamantei la despăgubiri, având în vedere că intimatul-pârât, din poziția de terț față de procedura judiciară anterioară nu a făcut dovada contrară (în legătură cu inexistența unei fapte ilicite în sarcina sa, angajatoare a răspunderii delictuale), altfel spus, nu a răsturnat prezumția relativă a lucrului judecat ce i s-a opus, derivând din cele statuate prin decizia nr. 86/A/2017.

În schimb, în privința întinderii despăgubirilor, astfel de dovezi au fost făcute, conform raportului de expertiză administrat în cauză pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință - respectiv, cheltuielile cu chiria pe care le-ar fi suportat reclamanta, dacă ar fi locuit în calitate de chiriaș într-un imobil similar ca suprafață, dotări și poziționare.

Astfel fiind, față de dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. - hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane, atât timp cât acesta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară - recurenta nu poate pretinde cu temei că instanța de apel ar fi trebuit să facă în mod similar aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, atât în privința îndreptățirii reclamantei la acordarea de despăgubiri, cât și cu privire la cuantumul acestor despăgubiri.

Considerentele deciziei sub aspectele menționate nu sunt inconsecvente cum se pretinde, ci, dimpotrivă, realizează o corectă aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, sub aspectul opozabilității acestuia, stricto-sensu, în relația cu terții și cu posibilitatea recunoscută acestora, de a face dovada contrară celor statuate în absența lor de la o procedură judiciară anterioară, astfel cum a fost relevată de datele speței.

- De asemenea, pretinzând că despăgubirile stabilite ar fi trebuit să fie aceleași cu cele reținute în sarcina Municipiului București pentru perioada 1.10.2011- 28.02.2012 (obiect al judecății anterioare), întrucât este vorba, de fapt, numai "despre schimbarea persoanei juridice care reprezintă autoritatea publică", recurenta nesocotește ceea ce s-a stabilit în contradictoriu cu aceasta în procesul anterior.

Potrivit deciziei nr. 86/A/2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, admițându-se în parte, pretențiile reclamantei, pentru perioada 1.10.2011 - 28.02.2012, s-a reținut că ulterior datei de 28.02.2012, care este cea a emiterii dispoziției de restituire de către pârâtul Municipiul București, în sarcina acestuia nu mai poate fi reținută nicio faptă ilicită "întrucât întocmirea procesului-verbal de predare-primire a imobilului era în sarcina Administrației Fondului Imobiliar". S-a reținut totodată că "AFI este o instituție publică, cu personalitate juridică, respectiv este titular de drepturi și obligații distinct de Municipiul București".

Or, față de aceste statuări, reclamanta nu poate pretinde contrariul decât nesocotind efectele autorității de lucru judecat care i se impun însă, dată fiind calitatea de parte în ambele procese, cu valoare absolută.

- Totodată, susținerea recurentei cum că ar fi vorba, în realitate, despre aceeași perioadă pentru care se cer despăgubirile este una inconsistentă și confuză, câtă vreme în mod evident judecata anterioară a vizat, conform cererii de chemare în judecată, perioada martie 2010 - 1.11.2015, instanța pronunțându-se în urma admiterii excepției de prescripție extinctivă și primirii, în parte, a pretențiilor asupra echivalentului lipsei de folosință datorate de Municipiul București în intervalul 1.10.2011 - 28.02.2012.

În prezentul proces, pretențiile au fost formulate pentru intervalul 29.02.2012 - 3.04.2017, rămânând în discuție, în urma admiterii excepției prescripției extinctive, intervalul 4.07.2014 - 3.04.2017, solicitările fiind îndreptate împotriva Administrației Fondului Imobiliar.

De altfel, a pretinde, cum face recurenta, că este vorba despre același interval de timp pentru care sunt formulate aceleași pretenții de către reclamantă împotriva aceluiași pârât - doar că altfel reprezentat în proces - este o contradicție juridică în chiar demersul acesteia, căci s-ar prevala de încălcarea regulii non bis in idem (nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori pentru aceeași pricină), consacrată prin dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, toate criticile formulate de către recurenta-reclamantă au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

2) Recursul pârâtei Administrația Fondului Imobiliar deduce judecății critici care au, de asemenea, caracter nefondat. Astfel:

- Este nefondată critica pârâtei conform căreia instanța de apel ar fi soluționat pricina prin aplicarea unui alt temei juridic decât cel invocat de către reclamantă, încălcând astfel, limitele devoluțiunii fixate de parte și dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care deși reclamanta și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 1.381, 1.385 C. civ., apelul acesteia a fost admis cu referire la dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerii recurentei, instanța de apel nu a modificat, în soluționarea căii de atac, cauza juridică a pretențiilor reclamantei, ci s-a păstrat în limitele judecății, date de pretențiile izvorâte din săvârșirea unei fapte ilicite, care a adus atingere dreptului de proprietate, prin împiedicarea titularului în exercițiul folosinței bunului.

Faptul că reclamanta a făcut referire la normele de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, iar instanța de judecată a reținut ca fiind incidente - după ce face trimitere la dispozițiile ce constituie sediul comun al acestei instituții, reprezentate de art. 1.349, 1.357 C. civ. - și dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, nu reprezintă decât o particularizare a răspunderii delictuale raportat la materia căreia i se circumscrie litigiul dedus judecății.

În felul acesta, instanța de apel nu a modificat cadrul și limitele judecății, analiza realizându-se cu privire la fapta ilicită afirmată, la prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosință, în legătură cu un imobil al cărui regim juridic era cunoscut de ambele părți, ca fiind retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001 și deci, obligațiile deținătorului respectiv, drepturile persoanei îndreptățite fiind reglate în mod specific, separat de normele dreptului comun, prin dispozițiile acestui act normativ.

De aceea, încadrarea faptei ilicite și cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu a reprezentat în niciun fel o schimbare a cauzei juridice a acțiunii, ci doar încadrarea corectă a acesteia raportat la materia în care se situa, prin regimul său juridic, imobilul restituit fostului proprietar în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel fiind, instanța de apel nu avea obligația, așa cum se pretinde, de a pune în discuția părților incidența acestui text de lege. Aceasta întrucât, cum s-a menționat, nu era vorba despre o schimbare a elementelor judecății, pentru ca în prealabil să fie supusă unor dezbateri contradictorii, și totodată, considerentele ce justifică soluția instanței nu fac obiectul unor astfel de dezbateri, ele putând constitui doar obiect al controlului judiciar, în urma căilor de atac exercitate de părți.

- Este lipsită de fundament și critica pârâtei conform căreia împiedicarea reclamantei în folosirea imobilului nu s-ar fi datorat vreunei acțiuni ilicite a pârâtei, ci ocupării fără drept a spațiului de către numitul C. (chiriaș al imobilului la data restituirii acestuia prin dispoziție a primarului).

Sub aspectul faptei ilicite a pârâtei, instanța de apel a dat în mod corect eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat dedus din hotărârea anterioară (decizia nr. 86/A/2017), care a statuat că AFI avea atribuția întocmirii procesului-verbal de punere în posesie cu privire la imobil, pe care nu și-a îndeplinit-o până la data de 3.04.2017, deși art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevedea un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a dispoziției de restituire (28.02.2012).

În cauză, pârâta nu a tins la demonstrarea unei situații contrare, pentru ca astfel, să înlăture prezumția relativă a lucrului judecat ce i s-a opus.

Susținerea că ocuparea în fapt a spațiului s-ar fi făcut de către o persoană fizică (respectiv, chiriașul C.) nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei.

Pe de o parte, întrucât dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001 sancționează pe deținătorul imobilului care nu întocmește protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziției de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de folosință pe fiecare zi de întârziere, independent de alte circumstanțe sau împrejurări de fapt.

Pe de altă parte, întrucât această folosire a spațiului de către altă persoană decât adevărul proprietar a fost posibilă tocmai pentru că, nefinalizându-se procedura de restituire (prin predarea efectivă, pe baza protocolului prevăzut de lege), contractul de închiriere a fost prelungit, deși nu mai era în proprietatea statului, care să poată dispune în această modalitate de folosința bunului.

- De asemenea, invocarea art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "dispoziția de restituire face dovada dreptului de proprietate și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară", nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei, prezumat ca atare, prin lege, pentru simpla neîndeplinire a obligației de predare a bunului.

Recurenta nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligații ce îi incumba potrivit legii dat fiind principiul executării de bunăvoie ce guvernează materia obligațiilor, indiferent de izvorul acestora (legal sau convențional, fapt licit sau ilicit, în sensul art. 1.165 C. civ.), neputând justifica această neexecutare prin aceea că reclamanta nu și-ar fi valorificat dreptul.

Astfel, neexecutarea culpabilă a unei obligații nu poate fi opusă și nu poate prevala asupra nevalorificării dreptului corelativ de către titularul acestuia, întrucât ceea ce este supus sancțiunii este neîndeplinirea obligației în termenii prescriși de lege, iar nu facultatea neexercitării dreptului (sub rezerva prescripției, evident, a cărei aplicare s-a și realizat în speță, asupra unui interval de timp din cel cu privire la care fuseseră formulate pretențiile, obiect al acțiunii).

- Raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, a cărui inexistență o pretinde recurenta, rezultă, în realitate, din înseși dispozițiile legale nesocotite, cărora li s-a circumscris conduita acesteia.

Prin modul de redactare a normei art. 40 din Legea nr. 10/2001 ("Nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligația deținătorului căruia îi revine această obligație de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit") legiuitorul a prezumat crearea în această modalitate a unui prejudiciu în patrimoniul celui căruia i s-a restituit imobilul în procedura acestui act normativ.

Instituirea unei astfel de prezumții este logică din punct de vedere juridic, având în vedere că restituirea a vizat imobile preluate abuziv de la foștii proprietari, intenția legiuitorului fiind aceea de a da posibilitatea reintrării în exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate la scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării.

Dimpotrivă, nesocotindu-și obligația legală ce îi revenea, pârâta a împiedicat desăvârșirea situației juridice a imobilului, făcând posibilă exercitarea folosinței asupra acestuia de altcineva decât proprietarul.

Astfel, în prezența unei prezumții legale de cauzalitate cum este cea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu este obligată să facă o altă dovadă în legătură cu producerea prejudiciului ca urmare a neîndeplinirii obligației de către deținătorul bunului, câtă vreme această relație cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul păgubitor este prevăzută ca atare de norma legală.

- De asemenea, nu poate fi reținută, neavând caracter exonerator de răspundere civilă, respectiv de înlăturare a caracterului ilicit al faptei împrejurarea învederată de recurentă conform căreia ar fi întârziat în întocmirea protocolului de predare-primire din culpa S.C. D. S.A. (care a administrat imobilul până la momentul restituirii către reclamantă) și care ar fi apreciat greșit asupra sumei pe care ar fi datorat-o autorii reclamantei, cu titlu de despăgubire încasată și de a cărei restituire fusese condiționată retrocedarea imobilului.

Așa cum a reținut, pe elementele de fapt, instanța de apel, reclamanta și-a îndeplinit obligația de plată a sumei menționate în dispoziția de restituire, conform ofertei reale urmată de consemnațiune atestată prin încheierea executorului judecătoresc din data de 30.06.2014, care este anterioară oricum perioadei (4.07.2014 - 3.04.2017) pentru care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri al reclamantei.

Așadar, invocarea unor inadvertențe privitoare la sume de bani pe care le datorau autorii reclamantei -achitate, de altfel, în cuantumul menționat în dispoziția de restituire, cu 3 ani înaintea întocmirii protocolului de predare-primire - nu este aptă să demonstreze lipsa caracterului ilicit al conduitei pârâtei.

Față de considerentele anterior expuse, toate criticile pârâtei au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

În privința cheltuielilor de judecată pretinse de ambele părți, cererile acestora urmează să fie respinse ca fiind accesorii recursurilor exercitate, dat fiind caracterul nefondat al recursurilor și ca atare, calitatea de părți căzute în pretenții deopotrivă, în sensul art. 453 C. proc. civ., poziție procesuală din care nu pot pretinde acordarea cheltuielilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta (dobânditoare a dreptului litigios) B. și de pârâta Administrația Fondului Imobiliar împotriva deciziei nr. 1775/A din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererile ambelor părți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.