ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2539/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2668

din 23 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația

formulată de reclamantul F.G.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, Comisia pentru Constatarea

Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă,

prin care a solicitat anularea deciziei nr. 4066/20061 din 1 noiembrie 2007

și recunoașterea calității de luptător în

rezistența anticomunistă.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că reclamantul a fost

condamnat penal în perioada comunistă pentru infracțiunea de

neprezentare la încorporare, motivul neprezentării, indicat de către

acesta, fiind reprezentat de apartenența sa la Cultul religios „martorii lui Jehova”, cult religios nerecunoscut de autoritățile

comuniste.

Instanța de fond a mai reținut,

pe de o parte, că reclamantul, căruia îi revine sarcina probei, nu a

dovedit că în țările necomuniste, în aceeași perioadă,

ar fi beneficiat de un tratament diferit de cel aplicat de

autoritățile comuniste, iar, pe de altă parte, că pedeapsa

nu a fost aplicată pentru apartenența la un anumit cult religios, ci

pentru neprezentarea la încorporare, aceasta fiind o infracțiune de drept

comun, susceptibilă a fi urmărită și pedepsită

indiferent de motivele care au determinat această atitudine a

făptuitorului.

Împotriva

acestei hotărâri, reclamantul F.G. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

S-a precizat în recurs

că decizia atacată îi îngrădește recurentului-reclamant

posibilitatea de a se bucura de drepturile și beneficiile prevăzute

de O.U.G. nr. 214/1999, raportat la Decretul-lege nr. 118/1990, în

condițiile în care alte persoane aflate în situații absolut identice,

respectiv care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii

de „neprezentare la încorporare” sau de „insubordonare” pentru fapte

săvârșite din motive religioase, beneficiază de aceste drepturi.

S-a mai arătat faptul

că din sentința penală de condamnare rezultă faptul că

reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare din cauza

convingerilor sale religioase, care nu îi permiteau satisfacerea serviciului

militar, chiar dacă motivele invocate inițial de acesta au fost unele

privind sănătatea fizică și mintală.

Recurentul-reclamant a

invocat faptul că aceste condamnări, suportate de credincioși ai

diverselor culte religioase care și-au exprimat în mod

fățiș convingerile religioase și au suportat rigorile legii

penale, au un evident caracter politic, astfel încât soluția care se

impunea în cazul său era de soluționare favorabilă a cererii.

S-a solicitat admiterea

recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii

contestației și obligării intimatului-pârât la emiterea certificatului

pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției

a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat

și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind

temeinică și legală.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și

lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele

în continuare arătate.

Potrivit

art. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, se recunoaște calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă desfășurată în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor

măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie

1989, precum și persoanelor din rezistența armată care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare

prin forță a regimului comunist în perioada 6 martie 1945 - august

1964.

Spre deosebire de Decretul-lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum

și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

care recunoaște unele drepturi pe timpul cât o persoană, după

data de 6 martie 1945, pe „motive politice” a executat o pedeapsă

privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă

definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de

arestare preventivă pentru infracțiuni politice, O.U.G. nr. 214/1999

a circumstanțiat, în concret, prin art. 2, care sunt scopurile în

funcție de care sunt calificate ca infracțiuni săvârșite

din motive politice anumite fapte comise în perioada 6 martie 1945 - 14

decembrie 1989.

În conformitate cu art. 2

alin. (1) al ordonanței, constituie infracțiuni săvârșite

din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii

comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au

deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea

principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda

pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 14 decembrie

1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c

1

)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin

forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de

naționalitate sau de origine etnică, de limbă, ori de religie,

de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială.

Din analiza

dispozițiilor legale menționate rezultă că, pentru a putea

dobândi calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

reclamantul trebuia să facă dovada că a fost condamnat pentru

una din infracțiunile săvârșite din motive politice,

prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) -e) din O.U.G. nr. 214/1999.

Problema care se pune este

aceea de a aprecia dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare

reprezintă sau nu o infracțiune săvârșită din motive

politice de către recurentul-reclamant, care aparținea unei

organizații cu caracter religios, nerecunoscută între cultele

religioase care funcționau legal la data respectivă.

Într-o astfel de problemă,

Instanța Supremă s-a pronunțat anterior în sensul că

persoana adeptă a cultului Martorilor lui Iehova, care a fost

condamnată penal pentru săvârșirea infracțiunii de

neprezentare la încorporare, prevăzută și sancționată de

art. 354 alin. (2) C. pen., nu are calitatea de beneficiar al prevederilor O.U.G.

nr. 214/1999, întrucât fapta de neprezentare la încorporare nu constituie o

infracțiune cu caracter politic, ci o infracțiune de drept comun,

îndreptată împotriva capacității de apărare a

țării (Decizia nr. 3122/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal).

Având în vedere considerentele

expuse anterior, Înalta Curte constată că prin sentința

recurată instanța de fond a reținut în mod corect faptul că

nerecunoașterea unui cult religios nu are nici o legătură cu

dictatura comunistă, că „martorii lui Jehova” s-au confruntat în

perioada respectivă și continuă să se confrunte cu o

atitudine ostilă din partea unor state, indiferent de un regim politic sau

altul, precum și faptul că pedeapsa nu a fost aplicată

recurentului-reclamant pentru apartenența la un anumit cult religios, ci

pentru neprezentarea la încorporare, aceasta fiind o infracțiune de drept

comun, susceptibilă a fi urmărită și pedepsită

indiferent de motivele care au determinat această atitudine a

făptuitorului.

Prin urmare, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile formulate de recurentul-reclamant

sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F.G.,

împotriva sentinței civile nr. 2668 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 mai 2010.