ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2539/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2668 din 23 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul F.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 4066/20061 din 1 noiembrie 2007 și recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamantul a fost condamnat penal în perioada comunistă pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, motivul neprezentării, indicat de către acesta, fiind reprezentat de apartenența sa la Cultul religios „martorii lui Jehova”, cult religios nerecunoscut de autoritățile comuniste.

Instanța de fond a mai reținut, pe de o parte, că reclamantul, căruia îi revine sarcina probei, nu a dovedit că în țările necomuniste, în aceeași perioadă, ar fi beneficiat de un tratament diferit de cel aplicat de autoritățile comuniste, iar, pe de altă parte, că pedeapsa nu a fost aplicată pentru apartenența la un anumit cult religios, ci pentru neprezentarea la încorporare, aceasta fiind o infracțiune de drept comun, susceptibilă a fi urmărită și pedepsită indiferent de motivele care au determinat această atitudine a făptuitorului. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul F.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a precizat în recurs că decizia atacată îi îngrădește recurentului-reclamant posibilitatea de a se bucura de drepturile și beneficiile prevăzute de O.U.G.

nr. 214/1999, raportat la Decretul-lege nr. 118/1990, în condițiile în care alte persoane aflate în situații absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de „neprezentare la încorporare” sau de „insubordonare” pentru fapte săvârșite din motive religioase, beneficiază de aceste drepturi. S-a mai arătat faptul că din sentința penală de condamnare rezultă faptul că reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare din cauza convingerilor sale religioase, care nu îi permiteau satisfacerea serviciului militar, chiar dacă motivele invocate inițial de acesta au fost unele privind sănătatea fizică și mintală.

Recurentul-reclamant a invocat faptul că aceste condamnări, suportate de credincioși ai diverselor culte religioase care și-au exprimat în mod fățiș convingerile religioase și au suportat rigorile legii penale, au un evident caracter politic, astfel încât soluția care se impunea în cazul său era de soluționare favorabilă a cererii. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației și obligării intimatului-pârât la emiterea certificatului pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 214/1999, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, precum și persoanelor din rezistența armată care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist în perioada 6 martie 1945 - august 1964. Spre deosebire de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care recunoaște unele drepturi pe timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe „motive politice” a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice, O.U.G.

nr. 214/1999 a circumstanțiat, în concret, prin art. 2, care sunt scopurile în funcție de care sunt calificate ca infracțiuni săvârșite din motive politice anumite fapte comise în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989. În conformitate cu art. 2 alin. (1) al ordonanței, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă, ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Din analiza dispozițiilor legale menționate rezultă că, pentru a putea dobândi calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, reclamantul trebuia să facă dovada că a fost condamnat pentru una din infracțiunile săvârșite din motive politice, prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) -e) din O.U.G. nr. 214/1999. Problema care se pune este aceea de a aprecia dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare reprezintă sau nu o infracțiune săvârșită din motive politice de către recurentul-reclamant, care aparținea unei organizații cu caracter religios, nerecunoscută între cultele religioase care funcționau legal la data respectivă. Într-o astfel de problemă, Instanța Supremă s-a pronunțat anterior în sensul că persoana adeptă a cultului Martorilor lui Iehova, care a fost condamnată penal pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută și sancționată de art. 354 alin. (2) C. pen., nu are calitatea de beneficiar al prevederilor O.U.G.

nr. 214/1999, întrucât fapta de neprezentare la încorporare nu constituie o infracțiune cu caracter politic, ci o infracțiune de drept comun, îndreptată împotriva capacității de apărare a țării (Decizia nr. 3122/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal).

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că prin sentința recurată instanța de fond a reținut în mod corect faptul că nerecunoașterea unui cult religios nu are nici o legătură cu dictatura comunistă, că „martorii lui Jehova” s-au confruntat în perioada respectivă și continuă să se confrunte cu o atitudine ostilă din partea unor state, indiferent de un regim politic sau altul, precum și faptul că pedeapsa nu a fost aplicată recurentului-reclamant pentru apartenența la un anumit cult religios, ci pentru neprezentarea la încorporare, aceasta fiind o infracțiune de drept comun, susceptibilă a fi urmărită și pedepsită indiferent de motivele care au determinat această atitudine a făptuitorului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentul-reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.G., împotriva sentinței civile nr. 2668 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.