ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2551/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 242 din 30 ianuarie 2008, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea prin care reclamanta T.S., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Justiției - Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă, solicita anularea deciziei din 22 februarie 2007 emisă de pârâtă,

prin care a fost respinsă cererea de acordare a calității respective soțului său,

T.N., născut în anul 1912 și decedat în anul 2001, precum și obligarea pârâtei să

emită o decizie prin care să constate această calitate pentru soțul său.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că profilul moral al unei persoane,

oricât de deosebit ar fi acesta, cum este și cel al tatălui reclamantei, care a

desfășurat permanent o activitate văzută mereu de comuniști ca un pericol la ideologia

comunistă, nu are relevanță în cauză, important fiind numai dacă măsura administrativă

luată împotriva persoanei respective se poate înscrie în prevederile actului normativ

incident în speță.

Or, se arată în considerentele

sentinței recurate, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 nu prevede acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă tuturor persoanelor care își declarau

dezacordul pentru respectivul regim, apreciind ca fiind mai bun un regim democratic,

ci numai acelora care au avut de suferit măsuri represive, în sensul dispozițiilor

acestui act normativ.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta T.S., invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

recurenta susține că:

- Instanța de fond recunoaște

că din actele dosarului rezultă că preotul T.N. a avut tot timpul o atitudi­ne de

protest împotriva comunismului și a militat pentru democrație, fiind urmărit și

lucrat operativ de organele de represiune ale fostei Securități.

- Deși, premisele raționamentului

de la care a plecat instanța de fond sunt adevărate, concluzia la care a ajuns în

final instanța este total greșită și netemeinică.

- Din ansamblul probator

administrat în cauză, respectiv înscrisuri emanate de la diferite autorități laice

și religioase, coroborate cu declarațiile olografe ale martorilor I.D.G. și M.S.,

rezultă că preotul T.N., a fost un obiectiv țintă a măsurilor represive ale organelor

fostei Securități încă de la instaurarea regimului comunist în România.

- Această situație obiectivă

este reținută

și în conținutul adresei din 01 februarie 2007 emisă de Consiliul Național pentru

Studierea Arhivelor Securității și înaintată Comisiei pentru Constatarea Calității

de Luptător în Rezistența Anticomunistă de pe lângă Ministerul Justiției, adresă

care precizează fără echivoc că: "domnul T.N. a fost supus măsurilor represive,

în sensul O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare, în perioada

regimului comunist (1945-1989)".

- Organele de represiune

ale regimului comunist, căutau prin diverse metode să-l intimideze pe preotul T.N.,

care era permanent ținut sub observație, fiind anchetat la diferite intervale de

timp și reținut uneori pentru cercetări, astfel cum s-a întâmplat în anul 1985 când

el a lipsit de la domiciliu trei săptămâni, impunându-i-se să spună că a fost la

Băile Olănești.

Susține recurenta că a

vrut să dovedească toate împrejurările descrise cu martori, invocând și un precedent

judiciar al Înaltei Curți de Casației și Justiție care a statuat că mijloacele de

probă pentru dovedirea calității de luptător în rezistența anticomunistă sunt atât

cele prevăzute O.U.G. nr. 214/1999, cât și cele prevăzute de C. proc. civ., dar

instanța a respins acest mijloc de probă în mod nelegal.

Consideră recurenta că,

chiar și în aceste condiții, acțiunea trebuia admisă, întrucât există înscrisuri

doveditoare suficiente care atestă că defunctul T.N. se încadrează în categoria

persoanelor persecutate politic deoarece împotriva lui au fost luate măsuri abuzive.

Recursul nu se fondează.

art. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă

se recunoaște persoanelor care: fie au fost condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, fie au fost supuse, din motive politice, unor măsuri administrative

abuzive, în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989.

Dispozițiile art. 3 din

ordonanță definesc noțiunea de „măsuri administrative abuzive” ca: orice măsuri

luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, ca urmare a

săvârșirii unor fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), dar prevăd și

o condiție - ca acele măsuri administrative să se fi concretizat într-una dintre

formele prevăzute la lit. a) - g):

„a) privarea de libertate

în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;

b) internarea în spitale

de psihiatrie;

c) stabilirea de domiciliu

obligatoriu;

d) strămutarea într-o

altă localitate;

e) deportarea în străinătate,

după 23 august 1944, pentru motive politice;

f) exmatricularea din

școli, licee și facultăți;

g) încetarea contractului

de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise,

administrative sau judecătorești, de la acea dată”.

În acțiune, reclamanta

a invocat ca măsuri represive la care ar fi fost supus soțul să: retrogradarea din

funcția de preot pe motive politice; reținerea pentru cercetări în mod mascat; înscenarea

unor infracțiuni de drept comun și chiar pentru opoziție la regimul comunist.

suferită de soțul său, recurenta înțelege măsura care i s-a aplicat acestuia, ca

preot paroh la Parohia C., prin trecerea din postul I de preot în postul II de preot,

la data de 29 septembrie 1989, prin ordinul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor,

ca urmare a aprobării de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist de a ridica

oficiul parohial preotului T.

Recurenta susține că această

măsură, motivată de existența unor pretinse neglijențe ale preotului în administrarea

parohiei, ascunde, în realitate, o măsură de represiune politică.

Problema, în speță, nu

este de a dovedi acest scop real al măsurii, ci, din punct de vedere juridic, dacă

autoritatea bisericească ce a aplicat dispoziții ale dreptului canonic, poate fi

definită ca „alte organe”, înțelese ca organe de represiune ale regimului comunist,

de natura celor ori asemănătoare celor de miliție și de securitate.

De asemenea, se pune problema

dacă „ridicarea oficiului parohial” al unui preot, ca sancțiune canonică, poate

fi echivalentă cu o retrogradare în funcție a unui laic.

Constituția României din

1965, republicată în anul 1986, în vigoare la data sancționării preotului T., prevedea

organizarea și funcționarea liberă a cultelor religioase, reglementată prin lege.

Și într-adevăr, în baza Decretului nr. 177/1948 era prevăzută organizarea cultelor

religioase după norme proprii, conform învățăturilor canoanelor și tradițiilor lor,

ele putând avea organe de judecată religioasă pentru disciplinarea personalului

din serviciul lor.

Din coroborarea acestor

dispoziții este esențial a observa că ierarhia bisericii în general și a Bisericii

ortodoxe în special, nu a fost niciodată o componentă a autorităților administrative

și ca urmare, măsurile luate în ierarhia bisericească, conform canoanelor sale nu

pot fi considerate „măsuri administrative”. Aceleași argumente permit a conchide

că ierarhia bisericească de la orice nivel nu poate fi considerată „organ” al autorităților

administrative, în sensul dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999.

Ca urmare, măsura sancționării

defunctului soț al reclamantei, în calitatea lui de preot, chiar dacă s-ar prezuma

în mod absolut că a fost represivă, doar pentru că a fost aplicată unui anticomunist

notoriu, nu este o „măsură administrativă” care să fi avut ca efect „retrogradarea”,

în sensul dreptului administrativ.

și instanța de fond, soțul recurentei a fost un constant opozant al regimului comunist,

dar dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 nu recunosc calitatea de „luptător în rezistența

anticomunistă” decât în condițiile limitative ale art. 1, 2 și 3 și nu atribuie

valoare juridică - în sine existenței unui dosar de persoană urmărită întocmit de

Casa Națională de Asigurări de Sănătate, dacă urmărirea nu a fost concretizată în

măsurile administrative prevăzute de art. 3.

judiciar invocat de recurentă nu este relevant în speță (nici chiar sub incidența

Cauzei Curții Europene a Drepturilor Omului „B. contra României”) deoarece împrejurările

de fapt redate în decizia Înaltei Curți de Casației și Justiție nr. 4325/2006 conturează

o altă situație juridică și probatorii cu înscrisuri care au constituit un început

de dovadă scrisă completat doar cu martori privind condiția din art. 3 lit. d) din

O.U.G. nr. 214/1999 („strămutarea într-o altă localitate”).

În cauza de față însă,

actele prin ele însele nu fac dovada nici uneia dintre măsurile prevăzute de

art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât dovada cu martori ar fi fost neconcludentă

pentru admiterea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta T.S. împotriva sentinței nr. 242 din 30 ianuarie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2008.