ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2551/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 242 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea prin care reclamanta T.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției - Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, solicita anularea deciziei din 22 februarie 2007 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă cererea de acordare a calității respective soțului său, T.N., născut în anul 1912 și decedat în anul 2001, precum și obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să constate această calitate pentru soțul său.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că profilul moral al unei persoane, oricât de deosebit ar fi acesta, cum este și cel al tatălui reclamantei, care a desfășurat permanent o activitate văzută mereu de comuniști ca un pericol la ideologia comunistă, nu are relevanță în cauză, important fiind numai dacă măsura administrativă luată împotriva persoanei respective se poate înscrie în prevederile actului normativ incident în speță. Or, se arată în considerentele sentinței recurate, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 nu prevede acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă tuturor persoanelor care își declarau dezacordul pentru respectivul regim, apreciind ca fiind mai bun un regim democratic, ci numai acelora care au avut de suferit măsuri represive, în sensul dispozițiilor acestui act normativ.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta T.S., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea cererii, recurenta susține că: - Instanța de fond recunoaște că din actele dosarului rezultă că preotul T.N. a avut tot timpul o atitudi­ne de protest împotriva comunismului și a militat pentru democrație, fiind urmărit și lucrat operativ de organele de represiune ale fostei Securități. - Deși, premisele raționamentului de la care a plecat instanța de fond sunt adevărate, concluzia la care a ajuns în final instanța este total greșită și netemeinică. - Din ansamblul probator administrat în cauză, respectiv înscrisuri emanate de la diferite autorități laice și religioase, coroborate cu declarațiile olografe ale martorilor I.D.G.

și M.S., rezultă că preotul T.N., a fost un obiectiv țintă a măsurilor represive ale organelor fostei Securități încă de la instaurarea regimului comunist în România. - Această situație obiectivă este reținută și în conținutul adresei din 01 februarie 2007 emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și înaintată Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă de pe lângă Ministerul Justiției, adresă care precizează fără echivoc că: "domnul T.N. a fost supus măsurilor represive, în sensul O.U.G.

nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare, în perioada regimului comunist (1945-1989)". - Organele de represiune ale regimului comunist, căutau prin diverse metode să-l intimideze pe preotul T.N., care era permanent ținut sub observație, fiind anchetat la diferite intervale de timp și reținut uneori pentru cercetări, astfel cum s-a întâmplat în anul 1985 când el a lipsit de la domiciliu trei săptămâni, impunându-i-se să spună că a fost la Băile Olănești. Susține recurenta că a vrut să dovedească toate împrejurările descrise cu martori, invocând și un precedent judiciar al Înaltei Curți de Casației și Justiție care a statuat că mijloacele de probă pentru dovedirea calității de luptător în rezistența anticomunistă sunt atât cele prevăzute O.U.G.

nr. 214/1999, cât și cele prevăzute de C. proc. civ., dar instanța a respins acest mijloc de probă în mod nelegal. Consideră recurenta că, chiar și în aceste condiții, acțiunea trebuia admisă, întrucât există înscrisuri doveditoare suficiente care atestă că defunctul T.N. se încadrează în categoria persoanelor persecutate politic deoarece împotriva lui au fost luate măsuri abuzive. Recursul nu se fondează. 1. Potrivit dispozițiile art. 1 din O.U.G.

nr. 214/1999, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă se recunoaște persoanelor care: fie au fost condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, fie au fost supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive, în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989. Dispozițiile art. 3 din ordonanță definesc noțiunea de „măsuri administrative abuzive” ca: orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unor fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), dar prevăd și o condiție - ca acele măsuri administrative să se fi concretizat într-una dintre formele prevăzute la lit. a) - g): „a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; b) internarea în spitale de psihiatrie; c) stabilirea de domiciliu obligatoriu; d) strămutarea într-o altă localitate; e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; f) exmatricularea din școli, licee și facultăți; g) încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești, de la acea dată”.

În acțiune, reclamanta a invocat ca măsuri represive la care ar fi fost supus soțul să: retrogradarea din funcția de preot pe motive politice; reținerea pentru cercetări în mod mascat; înscenarea unor infracțiuni de drept comun și chiar pentru opoziție la regimul comunist. 2. Prin „retrogradarea” suferită de soțul său, recurenta înțelege măsura care i s-a aplicat acestuia, ca preot paroh la Parohia C., prin trecerea din postul I de preot în postul II de preot, la data de 29 septembrie 1989, prin ordinul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, ca urmare a aprobării de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist de a ridica oficiul parohial preotului T. Recurenta susține că această măsură, motivată de existența unor pretinse neglijențe ale preotului în administrarea parohiei, ascunde, în realitate, o măsură de represiune politică.

Problema, în speță, nu este de a dovedi acest scop real al măsurii, ci, din punct de vedere juridic, dacă autoritatea bisericească ce a aplicat dispoziții ale dreptului canonic, poate fi definită ca „alte organe”, înțelese ca organe de represiune ale regimului comunist, de natura celor ori asemănătoare celor de miliție și de securitate. De asemenea, se pune problema dacă „ridicarea oficiului parohial” al unui preot, ca sancțiune canonică, poate fi echivalentă cu o retrogradare în funcție a unui laic. Constituția României din 1965, republicată în anul 1986, în vigoare la data sancționării preotului T., prevedea organizarea și funcționarea liberă a cultelor religioase, reglementată prin lege. Și într-adevăr, în baza Decretului nr. 177/1948 era prevăzută organizarea cultelor religioase după norme proprii, conform învățăturilor canoanelor și tradițiilor lor, ele putând avea organe de judecată religioasă pentru disciplinarea personalului din serviciul lor.

Din coroborarea acestor dispoziții este esențial a observa că ierarhia bisericii în general și a Bisericii ortodoxe în special, nu a fost niciodată o componentă a autorităților administrative și ca urmare, măsurile luate în ierarhia bisericească, conform canoanelor sale nu pot fi considerate „măsuri administrative”. Aceleași argumente permit a conchide că ierarhia bisericească de la orice nivel nu poate fi considerată „organ” al autorităților administrative, în sensul dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999. Ca urmare, măsura sancționării defunctului soț al reclamantei, în calitatea lui de preot, chiar dacă s-ar prezuma în mod absolut că a fost represivă, doar pentru că a fost aplicată unui anticomunist notoriu, nu este o „măsură administrativă” care să fi avut ca efect „retrogradarea”, în sensul dreptului administrativ.

3. Așa cum a constatat și instanța de fond, soțul recurentei a fost un constant opozant al regimului comunist, dar dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 nu recunosc calitatea de „luptător în rezistența anticomunistă” decât în condițiile limitative ale art. 1, 2 și 3 și nu atribuie valoare juridică - în sine existenței unui dosar de persoană urmărită întocmit de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, dacă urmărirea nu a fost concretizată în măsurile administrative prevăzute de art. 3. 4. În fine, precedentul judiciar invocat de recurentă nu este relevant în speță (nici chiar sub incidența Cauzei Curții Europene a Drepturilor Omului „B. contra României”) deoarece împrejurările de fapt redate în decizia Înaltei Curți de Casației și Justiție nr. 4325/2006 conturează o altă situație juridică și probatorii cu înscrisuri care au constituit un început de dovadă scrisă completat doar cu martori privind condiția din art. 3 lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999 („strămutarea într-o altă localitate”). În cauza de față însă, actele prin ele însele nu fac dovada nici uneia dintre măsurile prevăzute de art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât dovada cu martori ar fi fost neconcludentă pentru admiterea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta T.S. împotriva sentinței nr. 242 din 30 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2008.