ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 588/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16 septembrie 2005

la Înalta Curte de Casație și Justiție, trimisă spre competentă soluționare la Curtea

de Apel București, reclamantul H.G. a chemat în judecată Comisia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției,

solicitând anularea hotărârilor date în Dosarele nr. 1679/2000 și nr. 4197/2000,

prin care s-au respins cererile sale de constatare a calității de beneficiar al

dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

În motivarea acțiunii

arată că hotărârile contestate sunt nelegale, pentru că nu s-au avut în vedere înscrisurile

depuse la dosarele respective, din care rezultă că tatăl său a fost persecutat politic

de către regimul comunist prin privare de libertate și interdicția de-a exercita

profesia pentru care s-a calificat, dar și că reclamantul a suferit persecuții din

partea aceluiași regim pentru manifestare dușmănoasă la adresa acestuia.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1000

din 09 mai 2006 a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că tatăl reclamantului

a fost introdus într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 36 luni, fiind pus

în libertate la data de 17 februarie 1961, dar arestarea s-a datorat faptului că

a fost membru al mișcării legionare în perioada 1936-1941, a deținut funcția de

șef de garnizoană și a participat la rebeliunea legionară.

Mai reține, în conformitate

cu prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, persoanele care au fost

condamnate pentru infracțiuni împotriva umanității sau care s-a dovedit că au desfășurat

o activitate fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, cum este

cazul și al tatălui reclamantului, nu pot să beneficieze de prevederile acestei

ordonanțe.

Reține și că reclamantul

a fost supus unor măsuri administrative abuzive, în sensul dispozițiilor art. 3

alin. (1) lit. c) și d) din ordonanță, dar acestea nu au fost dispuse ca urmare

a săvârșirii, de către el sau tatăl său, a unei fapte în scopurile menționate la

art. 2 alin. (1) din aceeași ordonanță.

Reclamantul a declarat

recurs împotriva sentinței, considerând că eronat instanța a reținut că mișcarea

legionară din România a avut un caracter fascist, contrar celor stabilite prin decizia

nr. 745 din 12 iulie 2995 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

Menționează că prin sentința

civilă nr. 6106 din 19 august 1997 a Judecătoriei Brăila s-a reținut că reclamantul,

în perioada 1973-1978, a fost persecutat politic, iar din anul 2002 este beneficiar

al Legii nr. 189/2000 ca urmare a faptului că a fost strămutat în altă localitate

decât cea de domiciliu.

Ministerul Justiției a

formulat întâmpinare în temeiul art. 6 alin. (1

1

) din ordonanță, solicitând

ca recursul să fie respins ca nefondat, deoarece tatăl recurentului a fost membru

al mișcării legionare, a desfășurat activitatea politică anterior datei de 06 martie

1945, iar afirmația privind strămutarea sau instituirea de restricții domiciliare

din motive politice nu e susținută de vreun document.

Prin decizia nr. 280 din

18 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei

s-a reținut că din probele aflate la dosar, în mare parte contradictorii sau neclare,

nu se poate desprinde indubitabil dacă recurentul a suferit ca urmare a unor măsuri

cu caracter politic sau administrativ, luate de autoritățile comuniste împotriva

sa, dintre cele prevăzute la art. 2 alin. (1) și art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999,

în perioada 06 martie 1945-14 decembrie 1989 și în caz afirmativ, dacă aceste măsuri

sunt ca urmare a activității desfășurate de tatăl său împotriva regimului comunist

în această perioadă sau din cauza activității proprii a recurentului în același

sens.

S-a apreciat că nu a fost

lămurită nici împrejurarea dacă eventualele măsuri luate asupra recurentului s-au

datorat activității desfășurate de tatăl său în calitate de membru al mișcării legionare

și dacă această mișcare a avut caracter fascist, fiind necesară administrarea de

probe suplimentare în cauză, în sensul lămuririi situațiilor neclare.

S-a solicitat instanței

de fond, după casare, să administreze probe noi, printre care și relații de la Academia

Română, de la Institutul de Istorie ori de la alte autorități publice cu privire

la clarificarea activității desfășurate de mișcarea legionară, precum și relații

necesare lămuririi motivelor pentru care recurentul a suferit, eventual, din motive

politice sau administrative abuzive, luate împotriva sa de regimul comunist în perioada

06 martie 1945-14 decembrie 1989, și dacă i se poate stabili calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă.

Cauza a fost reînregistrată

sub nr. 1921/2/2007 la Curtea de Apel București, iar la termenul din 17 mai 2007

s-au solicitat relații de la Institutul Național de Istorie cu privire la mișcarea

legionară, dacă aceasta a avut sau nu un caracter fascist.

Institutul de Istorie

a comunicat instanței un răspuns cu referire la dispozițiile art. 3 din Legea

nr. 51/1991.

Prin sentința civilă

nr. 1903 din 28 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție s-a reținut că deciziile contestate de reclamant care îl priveau pe acesta

și pe tatăl său sunt legale și nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

1, 2, 3 din O.U.G. nr. 214/1999.

Astfel, în ceea ce-l privește

pe tatăl reclamantului, H.C., acesta, în calitate de membru legionar în perioada

1941-1945, deținând calitatea de șef garnizoană, a fost arestat la 17 februarie

1958 pentru manifestări dușmănoase la adresa regimului comunist, fiind încadrat

într-o colonie de muncă timp de 36 de luni.

A reținut instanța de

fond că Institutul de Istorie recunoaște că problema caracterului mișcării legionare

este una controversată și a înlăturat concluzia sentinței nr. 745 din 12 mai 1995

a Curții de Apel Suceava care a stabilit că organizația legionară nu a avut caracter

fascist.

S-a apreciat că chiar

dacă activitatea desfășurată de tatăl reclamantului, deși nu poate fi calificată

strict din punct de vedere istoric ca fiind o activitate fascistă, nu poate fi încadrată

ca fiind o activitate politică anticomunistă de natură a determina aplicarea dispozițiilor

art. 1 alin. (1) și art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, pentru că activitatea cu caracter

legionar, extremist, fascist și comunist este considerată ilicită, de natură a afecta

siguranța națională a României și ordinea statului de drept constituind amenințări

potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1991.

În privința reclamantului

H.G., s-a reținut faptul că el are calitatea de persoană persecutată din motive

etnice, beneficiind de dispozițiile Legii nr. 189/2000, fiind strămutat din Basarabia

în Brăila, dar această calitate de refugiat și strămutat în altă localitate din

motive etnice nu determină și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Instanța de fond a arătat

că din actele depuse de reclamant nu rezultă că reclamantul a suferit ca urmare

a unor măsuri cu caracter politic sau administrativ prevăzute de art. 2 alin.

(1) și art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 de natură a fi apreciat ca fiind persoană

persecutată din motive politice de către regimul comunist, nu s-au dovedit măsurile

administrative abuzive prevăzute de art. 3 lit. a)-g) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv

strămutarea în altă localitate sau exmatricularea din unitățile de învățământ.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul H.G., solicitând admiterea recursului, desființarea

hotărârii atacate și să i se acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

anulându-se hotărârea nr. 4179/2000 a comisiei din cadrul Ministerului Justiției.

S-a solicitat să se ia

act că reclamantul renunță la contestația în privința tatălui său, H.C.

În motivele de recurs

se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că hotărârea comisiei este

legală în privința sa pentru acesta a depus la dosar un document din care rezultă

că între anii 1945-1949 a avut calitatea de strămutat din Basarabia, dar și o hotărâre

judecătorească din care rezultă că în perioada 1973-1978 nu și-a putut exercita

profesia datorită faptului că a fost urmărit și cercetat de Securitate din motive

politice, conform O.U.G. nr. 214/1999.

După examinarea motivelor

de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge

recursul declarat pentru următoarele considerente:

Mai întâi, este de precizat

că recurentul a declarat că renunță la contestația în privința tatălui său, H.C.

Referitor la situația

sa, se reține faptul că prin decizia nr. 4197/2000 din 30 septembrie 2004 emisă

de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

din cadrul Ministerului Justiției a fost respinsă cererea reclamantului-recurent

pentru recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Recurentul susține că

decizia este nelegală iar instanța de fond a pronunțat tot o hotărâre nelegală și

netemeinică, fără a ține seama de faptul că are calitatea de strămutat, de refugiat

din Basarabia, iar la dosar există o hotărâre judecătorească care dovedește că între

anii 1973-1978 nu și-a putut exercita profesia datorită unor motive politice.

Pentru a verifica legalitatea

hotărârii instanței de fond, trebuie analizate procedurile legale care au stabilit

drepturi pentru persoanele care au suferit persecuții de natură politică, etnică,

atât anterior anului 1945, cât și ulterior, după instaurarea regimului comunist.

După anul 1989 au fost

adoptate mai multe acte normative care să acorde aceste drepturi, între care Decretul-Lege

nr. 118/1990 pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice

de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, O.U.G. nr. 105/1999 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în

România de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 din motive etnice, O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum

și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive.

Se poate observa că măsurile

reparatorii au fost prevăzute pentru situații diferite, în perioade diferite.

Pentru faptul că reclamantul,

născut în 1943, a fost strămutat împreună cu familia sa, din motive etnice, i-a

fost recunoscută calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, care a aprobat O.U.G.

nr. 105/1999, pentru perioada 15 octombrie 1943-06 martie 1945.

Este adevărat că și O.U.G.

nr. 214/1999 conține în art. 3 lit. d) printre măsurile administrative abuzive și

„strămutarea în altă localitate”, dar această măsură este alta decât cea prevăzută

de O.U.G. nr. 105/1999 care se referă la persoane mutate sau care au fost obligate

să-și schimbe domiciliul din motive etnice sau personale care au fost expulzate,

s-au refugiat și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare

a unui tratat bilateral, în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945.

„Strămutare în altă localitate”

la care se referă O.U.G. nr. 214/1999 vizează măsura administrativă luată de organele

fostei miliții sau Securității ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni

cu caracter politic, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar reclamantul

nu a făcut o asemenea dovadă, pentru că „strămutarea” familiei sale era anterioară

anului 1945 și a fost, de fapt, un refugiu, așa cum rezultă din „situația de refugiați

basarabeni (...)” aflată la Dosar nr. 1921/2/2007 al Înaltei Curți de Casație și

Justiției.

Referitor la sentința

civilă nr. 6106 din 19 martie 1997 pronunțată de Judecătoria Brăila prin care s-a

constatat că reclamantul în perioada 1973-1978 nu și-a putut exercita profesia datorită

faptului că a fost urmărit de organele de represiune din motive politice, aceasta

a fost pronunțată în conformitate cu prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 și putea

fi folosită pentru acordarea drepturilor prevăzute de acest act normativ.

Așa cum corect a reținut

instanța de fond, nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi fost condamnat pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice sau supus, tot din motive politice, vreuneia

dintre măsurile administrative abuzive astfel cum acestea sunt enumerate de

art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 pentru a-i putea recunoaște calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă.

De aceea, în baza

art. 312 C. proc. civ. va fi respins recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de H.G. împotriva sentinței civile nr. 1903 din 28 iunie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2008.