ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5479/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.L., A.V.B.E.C., B.E.,

C.G.O., C.M., D.A.M., F.E., G.L., I.N., L.C., M.A.Șt., M.R.A., M.R., P.C.M., S.P.,

S.D., S.V., S.A., U.I., V.L., G.R., G.G., B.O.R., A.R. au solicitat în

contradictoriu cu pârâții A.N.V. și Ministerul Finanțelor Publice obligarea

A.N.V. la plata suplimentului postului în procent de 25 % din salariul de bază

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25 % din

salariul de bază, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului, respectiv 1 ianuarie 2004 și până la data plății efective. De

asemenea, s-a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea

fondurilor necesare pentru plata sumelor.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că până în prezent nu au

beneficiat de suplimentul postului și suplimentul gradului, întrucât aplicarea

acestor prevederi normative exprese a fost suspendată succesiv pentru anul 2005

prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici și pentru anul 2006 prin art. 148

din O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici.

Mai arată reclamații, că art. 29 din Legea nr. 188/1999, devenit

ulterior art. 31 astfel cum a fost modificat și completat, prevede că: „Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și

suplimentul gradului”.

Pârâta A.N.V. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune

pentru anii 2004 și 2005 și lipsa calității procesuale pasive pentru capătul 3

de cerere.

Prin sentința nr. 2158 din 26 mai 2009, Curtea de Apel București a

respins excepția prescripției și a lipsei calității procesuale pasive invocate

de pârâta A.N.V., iar pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției, Curtea a constatat că drepturile

reglementate de art. 31 din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate până la data

de 31 decembrie 2006 prin O.G. nr. 2/2006 astfel încât doar după această dată începe

să curgă termenul de prescripție.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive pentru

capătul 3 de cerere, Curtea a constatat că acest capăt nu a fost formulat de

către reclamanți în contradictoriu cu A.N.

V.,

astfel încât nu se pune problema unei lipse a calității procesuale

pasive a unui pârât cât timp capătul respectiv de cerere nu a fost formulat în

contradictoriu cu acel pârât.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut, în esență, că pentru a fi

posibilă calcularea celor două suplimente a căror acordarea o solicită

reclamanții, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este

necesară existența unor dispoziții legale date în aplicarea art. 29 alin. (l) lit.

c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în

cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului,

în cazul promovării unei hotărâri date în executarea dispozițiilor legale

menționate.

Constată Curtea, că în prezent nu a fost reglementată modalitatea de

calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi presupune

obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București au declarat

recurs reclamanții A.L., A.V.B.E.C., B.E., C.G.O., C.M., D.A.M., F.E., G.L., I.N.,

L.C., M.A.Șt., M.R.A., M.R., P.C.M., S.P., S.D., S.V., S.A., U.I., V.L., G.R.,

G.G., B.O.R., A.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie conform art.

304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții-reclamanți au arătat, în esență,

că neplata de către autoritatea administrativă a sporurilor solicitate nu are

suport legal, iar suspendarea acordării acestora nu se poate transforma într-o

măsură cu caracter permanent, pentru că aceasta ar însemna însăși înlăturarea

acestui drept.

De asemenea, acțiunea nu poate fi respinsă pe considerentul că

autoritatea administrativă nu a pus în aplicare o normă legală în vigoare din

moment ce însăși lipsa de acțiune a acestei autorități a determinat formularea

cererii de chemare în judecată. Astfel, apare ca total inechitabilă

sancționarea funcționarului public, de drepturile salariale ce i se cuvin în

temeiul legii, avându-se în vedere culpa exclusivă a autorității publice

constând în refuzul de pune în aplicare și implicit, de a respecta oi

dispoziție legală imperativă aflată în vigoare.

Au mai arătat reclamanții, că neplata acestor drepturi contravine

dispozițiilor art. 53 și art. 44 din Constituția României și art. l din

Protocolul Adițional nr. l la C.E.D.O.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., precum și cu reglementările

incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele arătate în continuare.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici

au dreptul la un salariu compus din:

-

salariul de baza;

- sporul pentru vechime în muncă;

- suplimentul postului;

- suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariate,

în condițiile legii.

Salarizarea funcționarilor publici se face

în conformitate cu

prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare

pentru funcționarii publici".

Dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate, în perioada 2004 - 2006,

prin O.U.G. privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru

anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

Este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la

expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de

suspendare reintră de drept în vigoare”, însă, dreptul la salariu al

funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea

I

din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999,

iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți

solicită plata drepturilor în calitate de funcționari publici în cadrul

Ministerului pentru Relația cu Parlamentul, nu a fost prevăzut nici suplimentul

postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza reclamanților și a obliga autoritatea să Ie

acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de

25 % pentru fiecare supliment începând cu 01 ianuarie 2004 și până la data

plății efective, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii

legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii

judecătorești, limitate constituțional la aplicarea dreptului pozitiv și

substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative,

în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici.

Cu privire la incidența art. l din Protocolul adițional nr. l la

C.E.D.O., Înalta Curte reține că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu

valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art.

l din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a

reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. l din

Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat”.

În cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului

postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un

cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în

sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.L., A.V., B.E.C., B.E., C.G.O., C.M., D.A.M.,

F.E., G.L., I.N., L.C., M.A.Șt., M.R.A., M.R., P.C.M., S.P., S.D., S.V., S.A.,

U.I., V.L., G.R., G.G., B.O.R., A.R. împotriva sentinței nr. 2158 din 26 mai

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.