ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4831/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4831/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la

plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul

de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din

salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004 și până la data formulării

cererii de chemare în judecată, sume actualizate cu indicele de inflație, precum

și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că au statut de funcționari publici în cadrul instituției

pârâte, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1) lit. c)

și d) din Legea nr. 188/1999, precum și faptul că în perioada 2004 - 2005, potrivit

art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, a fost suspendată aplicarea acestor dispoziții,

suspendare menținută prin art. 48 din O.U.G. nr. 2/2006, această măsură putând fi

asimilată abuzului de drept.

Reclamanții au apreciat

că suspendarea încalcă dispozițiile art. 53 din Constituția României și Protocolul

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar pârâtul refuză în mod nejustificat

plata sporurilor.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere suspendarea

aplicării prevederilor ce reglementează cele două suplimente pentru perioada 2004

- 2006 și faptul că legislația în vigoare cu privire la funcționarii publici nu

reglementează nivelul cuantumului acestor drepturi.

Prin sentința civilă

nr. 292 din 19 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Art. 29 din Legea nr.

188/1999, devenit art. 31 după republicare, la alin. (1) lit. c) și d), prevede

că pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu

compus din suplimentul postului și suplimentul gradului, aplicarea acestor prevederi

fiind suspendată în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 417/2006.

Astfel, instanța de fond

a apreciat că pentru a fi posibilă calcularea celor două suplimente a căror acordare

o solicită reclamanții, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici,

este necesară existența unor dispoziții legale date în aplicarea (executarea)

art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie

legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege,

fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea dispozițiilor

legale sus menționate.

Instanța a constatat că

până la data pronunțării hotărârii nu a fost reglementată modalitatea de calcul

a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi ar fi presupus obligarea

angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate faptul că acordând aceste drepturi pe cale judecătorească, în

lipsa unei reglementari legale prin care acestea să fie definite, ar însemna ca

instanța judecătorească să-și aroge drepturi de legiferare, încălcând astfel principiul

separațiilor puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României,

cât și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica

autoritate legiuitoare a țării.

Instanța de fond, raportându-se

și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că în cauză nu se

poate invoca nici încălcarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, deoarece suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare nu constituie un bun în înțelesul

art. 1 din acest Protocol, întrucât pretențiile reclamanților nu au caracterul unei

creanțe certe, lichide și exigibile.

S-a mai reținut de către

instanță că, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, o creanță invocată,

pentru a avea valoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocol, trebuie să fie suficient

stabilită pentru a apărea ca exigibilă, or, atât timp cât această creanță nu poate

fi determinată, în lipsa unor dispoziții legale, ea nu respectă condițiile de a

fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocol.

La pronunțarea hotărârii,

instanța de fond a avut în vedere și decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată

de secțiile unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului

în interesul legii, prin care s-a statuat că în lipsa unei cuantificări legale nu

se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Pentru considerentele

de fapt și de drept expuse, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

față de împrejurarea că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății.

Astfel, recurenții apreciază

că în mod greșit instanța de fond a considerat că cele două categorii de sporuri

solicitate prin cererea introductivă ar fi sporuri care s-ar putea acorda doar după

aprobarea unor acte normative care vor reglementa salarizarea în domeniul bugetar

și care vor prevedea condițiile de acordare a fiecărui spor sau supliment în parte.

Se arată în motivele de

recurs formulate că prin O.G. nr. 6/2007 au fost reglementate drepturile salariale

și alte drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii

privind sistemul unitar de salarizare și al altor drepturi ale funcționarilor publici,

precum și drepturile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007,

precum și faptul că cele două suplimente care fac obiectul prezentei cauze se circumscriu

noțiunii de sporuri și fac parte din structura salariului funcționarilor publici,

așa cum rezultă din prevederile art. 31 alin. (1), lit. c) și d). Aceasta cu atât

mai mult cu cât O.G. nr. 6/2007 nu a abrogat prevederile textului enunțat, prin

care s-a stabilit structura salariului, ci dimpotrivă, în art. 48 din Ordonanță,

se arată că aceasta se completează cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru aceste considerente

recurenții apreciază că suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare

sunt elemente componente ale salariului funcționarului public și în baza art. 37

din O.G. nr. 6/2007, trebuiesc plătite înaintea oricărei alte obligații de plată

ale autorității sau instituției publice și nici nu pot face obiectul vreunei renunțări

sau limitări.

Arată recurenții că a

accepta soluția instanței de fond, astfel cum a fost aceasta motivată, presupune

totodată a accepta și faptul că dispozițiile unei legi pot fi modificate printr-o

ordonanță de urgență, ceea ce este total eronat și în contradicție cu legea, întrucât

un act normativ nu poate fi modificat decât printr-un alt act de putere egală sau

mai mare decât cel pe care vine să-l modifice.

Se mai arată în motivele

de recurs că practic instanța de fond nu doar că nu a ținut cont, ci, mai mult decât

atât, a înlăturat în mod eronat legislația comunitară, în condițiile în care aceasta

trebuia aplicată cu prioritate.

Astfel, ca urmare a ratificării

Convenției de către România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, aceasta face parte

din dreptul intern, ceea ce înseamnă că după ratificare Convenția a devenit parte

integrantă a sistemului român și a dobândit în cadrul acestuia aplicabilitate directă,

dispozițiile sale având forță constituțională și supralegislativă.

În consecință, se reține

de către recurenți că primul judecător al convenției este judecătorul național,

care urmează să aplice direct prevederile convenționale și Normele juridice internaționale

privitoare la protecția drepturilor omului, care au aplicabilitate directă în dreptul

intern.

Recurenții invocă în susținerea

motivelor de recurs hotărârea Gaus Dosier - Unt Foredertechnik GmbH împotriva Olandei

din 23 februarie 1995, prin care Curtea a explicat noțiunea de bun reglementată

de art. 1 al Protocolului, arătând că noțiunea de bun se referă la valoarea patrimonială,

ca ansamblu de interese ce decurg din raporturile cu conținut economic, pe care

o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească.

Se menționează că în cuprinsul

acestei decizii a fost prezentată legislația națională care reglementează compunerea

salariului funcționarilor publici și s-a arătat că în mod neîndoielnic salariul

funcționarului public cuprinde, alături de alte elemente, suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare.

Se mai arată de către

recurenți că prin suspendarea periodică au fost privați de un drept constituit prin

lege și ca urmare un drept legitim, licit, pe care ar trebui să îl dobândească în

mod efectiv, astfel că neacordarea drepturilor de natură salarială, prevăzute de

art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999R se circumscrie încălcării

art. 1 din Protocolul 1 și art. 6 din Convenție.

În cauza de față, reclamanții

au avut o speranță legitimă, consacrată chiar de legiuitorul român, privind plata

celor două suplimente salariale, aceștia fiind titularii unor interese patrimoniale

ce intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul 1, drepturile reclamanților

la plata celor două sporuri având bază legală.

Se mai învederează de

către recurenți că drepturile salariale ale funcționarilor publici, privind suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare în cuantum de 25% pentru fiecare dintre

ele, a fost recunoscut și acceptat de mai multe instanțe de judecată, prin sentințe

rămase definitive și irevocabile, astfel că nu se poate face o diferențiere privind

aceste drepturi, deoarece pentru toți funcționarii publici există o singură lege

care reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre aceștia și stat,

sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome, ori

prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și

locale.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 31 din Legea

nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

- salariul de bază;

- sporul pentru vechime

în muncă;

- suplimentul postului;

- suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

(2)  Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat faptul

că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G.

nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat

că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare

actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".

Însă, în cauză, dreptul

la salariu al funcționarilor publici este reglementat în secțiunea I din capitolul

5, intitulat „Drepturi și îndatoriri", din Legea nr. 188/1999, iar potrivit

art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare

pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate

de funcționari publici în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, nu a fost prevăzut

nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite

teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului

și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele

două suplimente salariale, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație

echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea autorității judecătorești

în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare

a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de

a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, Înalta Curte

constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici

bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile

de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții

împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul

solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală,

nu reprezintă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o

creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea deciziei,

în temeiul art. 329 alin. (3) Teza finală

C. proc. civ.

,

Înalta Curte are în vedere cu deosebire decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a

secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea

nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor

publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot

acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în calitate de reprezentant legal

al funcționarilor publici din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, A.E., A.D.,

A.I., I.A., B.V., B.F.C., B.D.M., V.B., B.A., B.G., A.B., B.T.M., B.D.E., B.L.O.,

B.C., C.B., B.M., M.B., B.T., B.S.C., B.Vi., B.D., C.F.C., C.A., C.A.O., C.C.E.,

C.M., A.C., C.P.I., M.C., C.A.O., C.C., C.S., C.L., C.R., Cr.C., C.An., C.E.D.,

C.D., D.C., D.V., D.I., D.F., D.A., D.M., E.E.S., F.A., F.C., G.C., G.D., G.O.E.,

D.G., G.C., G.E.A., G.M., H.L., H.I.A., I.G., I.T.R., I.I., I.V., Io.A., I.Ad.,

J.E., L.A.D., M.E., M.M., M.D., M.L.F., M.V., M.I., M.Du., M.A.I., M.N., M.V.A.,

N.G., N.D., N.R., N.L.A., N.M., O.C., O.E., O.B., O.A., P.T., P.I., P.D.I., P.R.,

P.A., P.M., P.Ad., P.Ro., P.C., R.A., R.P., R.I.F., P.Cr., R.I., R.S., S.A., S.M.,

S.Mi., S.B., S.Ad., Ș.L., S.E., T.C., T.D.G., T.Cr., T.G., T.M.L., T.N., U.A., U.D.,

V.V., V.C., V.E.L. și V.A.D., împotriva sentinței civile nr. 292 din 19 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2010.