ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2561/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2561/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 18 mai 2009, pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamantul M.C.L. a

solicitat în contradictoriu cu pârâta R.N.P. R., anularea deciziei nr. 257 din

24 aprilie 2009 și reintegrarea sa în funcția avută, aceea de

director al D.S. Olt, cu plata drepturilor salariale aferente până la data

reintegrării efective.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că la data de 15 decembrie 2004 a fost numit în funcția de director al D.S. Olt și că ulterior acestei date

contractul său individual de muncă a fost suspendat de drept pe

perioada mandatului său de deputat în legislatura 2004 – 2008.

În baza deciziei nr. 474/2008 a

revenit în funcția publică deținută anterior

suspendării, iar prin decizia nr. 257/2009 a cărei anulare o

solicită s-a dispus începând cu 25 mai 2009 desființarea posturilor

de director tehnic și director economic la 41 de direcții silvice, între

care și direcția pe care o conduce.

A precizat că a formulat

plângere prealabilă împotriva acestui act, care i-a fost respinsă

prin decizia nr. 13162 din 5 mai 2009 de către pârâtă.

A menționat reclamantul că

desființarea locului de muncă pe care l-a ocupat nu a fost

efectivă, deoarece potrivit O.U.G. nr. 37/2009, ocuparea postului era

condiționată de verificarea cunoștințelor.

Prin sentința nr. 448 din 17

noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea formulată de

reclamantul M.C.L.; a anulat parțial decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009

emisă de pârâtă, numai cu privire la reclamant; a dispus reintegrarea

reclamantului în funcția deținută anterior emiterii deciziei cu

obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente, până la

reintegrarea efectivă și a luat act că nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, din preambulul deciziei atacate, că

aceasta a fost emisă în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 privind

unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice centrale.

S-a mai reținut că prin

decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale, prevederile O.U.G. nr.

37/2009 au fost declarate neconstituționale, iar decizia Curții

Constituționale este definitivă și obligatorie.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

Constituție deciziile sunt general obligatoriu și au putere numai

pentru viitor, având efect numai în cauzele aflate în curs de soluționare

sau care se vor soluționa în viitor.

A concluzionat instanța că

neconstituționalitatea unei dispoziții legale conduce la suspendarea

de drept și la încetarea efectelor sale juridice, astfel că prin art.

XIV alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009 s-a dispus abrogarea O.U.G. nr. 37/2009.

Prin urmare, s-a constatat

nelegalitatea deciziei nr. 257/2009 care a fost emisă în aplicarea unor

dispoziții legale declarate neconstituționale.

Împotriva sentinței Curții

de apel a formulat recurs, în termen legal, pârâta R.N.P. R., invocând generic

prin art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ., fără a structura

criticile de nelegalitate pe temeiurile de drept invocate în motivele de

recurs.

Prin modul cum au fost expuse Înalta

Curte reține că acestea vizează hotărârea fondului sub

următoarele aspecte: instanța de fond, în mod greșit reține

că Decizia nr. 257/2009 este nelegală, fiind emisă în aplicarea

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, prin decizia nr. 1257/2009

a Curții Constituționale, deoarece această decizie constată

că este neconstituțională Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009

și nu ordonanța în temeiul căreia au fost desființate

posturile de director din cadrul direcțiilor silvice.

S-a motivat că O.U.G. nr. 37/2009

a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009, anterior declarării ca

neconstituțională, și că în temeiul acestui act normativ

funcțiile publice prevăzute în anexa 1, sunt și rămân

desființate, nefiind dispusă repunerea părților în situația

anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009 și că

deciziile Curții Constituționale produc efecte pentru viitor.

Recurenta arată că

anterior emiterii deciziei atacate, intimatul a optat în mod expres pentru postul

de inginer șef birou producție în cadrul D.S. Olt și că

nimeni nu l-a împiedicat pe reclamantul-reclamant și nici nu i-a

îngrădit dreptul de a participa la concursul organizat de Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale în vederea

ocupării postului de director coordonator al D.S. Olt.

Apreciază recurenta că

hotărârea atacată este nulă, deoarece nu a fost trecut termenul

în care avea posibilitatea să declare recurs, încălcând astfel

dispozițiile art. 261, pct. 7 C. proc. civ., care prevede că

hotărârea trebuie să cuprindă calea de atac și termenul în

care se poate exercita.

Examinând sentința atacată

prin prisma recursului declarat, cât și sub toate aspectele, în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este

legală, așa încât va fi menținută.

Intimatul-reclamantul M.C.L. a supus

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ Decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 emisă de Directorul

General R.N.P. R. prin care, potrivit art.1, în baza prevederilor art. III

alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de

îmbunătățire a activității administrației publice

s-au desființat posturile de director, director tehnic și director

economic de la 41 de direcții silvice, unități fără personalitate

publică, din structura R.N.P. R., prevăzute în anexa la decizie, unde

la poziția 32 apare funcția de director, ocupată de

reclamantul-intimat.

Curtea de apel, cu o motivare care este

la adăpost de orice critică, a reținut că, urmare pronunțării

Deciziei nr. 1257 din data de 7 octombrie 2009 de către Curtea

Constituțională, actul administrativ individual examinat apare ca fiind

nelegal, fiind lipsit de suportul dispozițiilor legale pe care se fundamenta.

Controlul de

constituționalitate exercitat pe calea excepției de

neconstituționalitate reprezintă un control concret în cadrul

căruia prevalează garantarea drepturilor și

libertăților cetățenești fiind un control de

conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu

dispozițiile Constituției.

Ca regulă generală,

în cazul declarării neconstituționalității unor legi sau

ordonanțe, dispozițiile din lege sau alte acte normative cu

aceeași forță juridică își încetează

aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la publicarea deciziei

Curții, dacă în acest termen prevederile declarate

neconstituționale nu sunt puse în acord cu dispozițiile Curții.

Deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii și produc efecte de la data publicării,

acesta constituind un mod specific de ieșire din vigoare, mai precis de încetare

a efectelor juridice a dispozițiilor unei legi sau ordonanțe.

În ceea ce privește

admiterea unei excepții de neconstituționalitate ridicate de o parte

într-un litigiu efectele sunt diferite, dispozițiile

neconstituționale își încetează efectele din momentul

adoptării deciziei Curții Constituționale, concluzie care

rezultă din procedura reglementată în art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Deciziile Curții

Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate

sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei

declarate neconstituționale, a eliminării acesteia din sistemul

normativ, care astfel a devenit inexistentă, decizia Curții

Constituționale fiind definitivă și obligatorie, cu efecte

erga

omnes,

iar textul neconstituțional își pierde eficiența.

Alături de

argumentele expuse mai sus, Înalta Curte reține ca având aplicabilitate în

cauză, decizia nr. 186/1999 a Curții Constituționale, în care

s-a subliniat că în considerarea efectelor obligatorii și

erga

omnes

ale deciziilor Curții Constituționale, instanțele

judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a

dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura

dispozițiile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la

modificarea sau abrogarea acelor prevederi.

Din interpretarea

logică, ca metodă de interpretare a normei de drept, Înalta Curte

constată că legiuitorul a prevăzut că în ipoteza admiterii

excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă

cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției și în

cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate

neconstituționale.

În ceea ce privește

ultraactivitatea O.U.G. nr. 37/2009, ca urmare a faptului că funcția

deținută de reclamant a fost și rămâne

desființată, Înalta Curte arată că legea de aprobare a

acestei Ordonanțe a fost constatată prin decizia nr. 1257/2009 ca

neconstituțională, iar analiza de neconstituționalitate a avut în

vedere atât legea de aprobare cât și însăși ordonanța de

urgență, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea, ci a aprobat

Ordonanța de urgență, corpul legii fiind reprezentat de înseși

dispozițiile ordonanței.

Înalta Curte arată

că actele și măsurile adoptate în baza acestei Ordonanțe

sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței

și în consecință, corect au fost anulate de instanța de

fond.

În ceea ce privește

desființarea funcției deținută de reclamant,

arătăm că potrivit celor două decizii ale Curții

Constituționale măsura contravine

c

onstituției.

Este real că prin actul nr. 14450

din 5 iunie 2009 (fila 48, dosar fond), intimatul a optat pentru funcția

de inginer șef birou producție din cadrul Direcției Silvice Olt,

dar această opțiune s-a făcut în termenul de preaviz acordat

prin Decizia nr. 650 din 2 mai 2009 emisă de Directorul General al R.N.P.

R. și la solicitarea recurentului exprimată în această decizie.

Recurentul încearcă să

inverseze raportul de cauzalitate între ordinul de eliberare din funcție

și opțiunea de a trece într-o altă funcție publică

vacantă într-o manieră incorectă, acreditând ideea că

voința reală a intimatului a fost în sensul modificării

raportului de serviciu. În realitate, după cum rezultă din cronologia

actelor și faptelor juridice, apărările intimatului expuse la

pct. I.4 din decizie sunt solide, rezultând cu evidență din probele

dosarului că inițiativa modificării raportului de serviciu a

aparținut recurentului.

Pe de altă parte, Înalta Curte

observă că excepția lipsei de obiect, astfel cum a fost concepută

de autorul ei nu are suport, câtă vreme ordinul atacat își produce efectele,

nefiind revocat de emitent.

În fine,

desființarea postului deținut de reclamant prin cele 2 ordonanțe

este lipsită de efecte juridice din moment ce ambele ordonanțe au

fost declarate neconstituționale, astfel că se revine la forma

și structura reglementată de Legea nr. 188/1999, care este lege

organică și ale cărei dispoziții sunt de natură

să asigure stabilitatea funcției publice, ca element al

securității sociale.

Împrejurarea că în

dispozitivul sentinței recurate, nu s-a inserat termenul în care se poate

exercita calea de atac conform prevederilor art. 261 alin. (7) C. proc. civ.,

nu poate conduce la anularea hotărârii recurate astfel cum solicită

recurenta în condițiile în care lipsa acestei mențiuni nu i-a

provocat nicio vătămare, recursul fiind exercitat în temeiul

prevăzut de lege, iar calea de atac este cea care rezultă din

dispozițiile art. 301 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 312 alin. (1) –(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

constatând că nu au fost identificate motive de modificare ori de casare,

se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.N.P. R.

împotriva sentinței nr. 448 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 14 mai 2010.