ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2186/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2186/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 586 din 17 noiembrie

2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

-a admis acțiunea

formulată de reclamantul O.D.N., în contradictoriu cu pârâta RN P.R.;

-a dispus anularea

parțială a Deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 și a anexei care

face parte integrantă din această decizie emisă de pârâtă,

în sensul constatării nelegalității desființării

postului de director din cadrul direcțiilor silvice;

-a dispus anularea Deciziei nr. 652

din 26 mai 2009 emisă de pârâtă;

-a dispus reintegrarea reclamantului

în funcția publică de director al Direcției Silvice

Sălaj-Zalău;

-a obligat pe pârâtă să

plătească reclamantului drepturile salariale lunare aferente

funcției publice începând cu data de 26 mai 2009 și până la

reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență,

următoarele:

Actele administrative contestate au

fost emise pentru executarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11)

din O.U.G. nr. 37/2009, iar reclamantul a învestit instanța în temeiul art.

9 din Legea nr. 554/2004.

Deși a fost învestită cu

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, Curtea de Apel a

constatat, în raport cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

și ale art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, că o

atare procedură nu mai este necesară întrucât Curtea

Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009,

constatând că este neconstituțională legea de aprobare a

respectivei ordonanțe de urgență.

Analizând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 9 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, Curtea de apel a

reținut că sunt nelegale actele administrative contestate, emise în

executarea unor dispoziții neconstituționale, întrucât este înfrânt

principiul legalității lor și că, în temeiul art. 109

raportat la art. 106 din Legea nr. 188/1999 coroborate cu art. 9 alin. (5)

și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează a se dispune

anularea actelor contestate, reintegrarea reclamantului în funcția

deținută anterior și obligarea pârâtei la plata către

reclamant a despăgubirilor egale cu drepturile salariale lunare aferente

funcției publice începând cu data de 26 mai 2009 și până la

reintegrarea efectivă.

Împotriva sentinței civile a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta RN P.R., pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă susține, în esență, următoarele:

Acțiunea reclamantului este

inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004,

întrucât nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, anterior

sesizării instanței, în acest sens fiind și practica în materie

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește fondul

cauzei, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit

instanța a dispus anularea actelor contestate având în vedere Decizia

Curții Constituționale nr. 1257/2009, deoarece această decizie

se referă la legea de aprobare, iar nu la O.U.G. nr. 37/2009,

ordonanța de urgență respectivă a fost abrogată de

O.U.G. nr. 105/2009, iar decizia Curții Constituționale are putere doar

pentru viitor, astfel că nu este aplicabilă în cauză.

Mai susține

recurenta-pârâtă că instanța și-a depășit

atribuțiile prin faptul că a extins efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1257/2009 și asupra O.U.G. nr. 37/2009, deși

nu a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a

acestei ordonanțe de urgență.

Prin dezvoltarea motivelor de

recurs, recurenta-pârâtă susține că în mod eronat a reținut

Curtea de apel că Decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 ar fi fost

emisă pentru executarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11)

din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât decizia respectivă a fost emisă

pentru executarea prevederilor art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 229/2009

privind reorganizarea RN P.R. și aprobarea regulamentului de organizare

și funcționare, ulterior fiind emise: Decizia nr. 354 din 4 mai 2009,

Decizia nr. 457 din 4 mai 2009 și Decizia nr. 652 din 26 mai 2009.

Susține recurenta-pârâtă

că, în termenul ce i-a fost acordat prin Decizia nr. 652 din 26 mai 2009,

intimatul-reclamant nu a optat pentru niciunul dintre posturile vacante

existente care i-au fost puse la dispoziție, iar prin cererile din 1 iunie

2009 și 3 iunie 2009 a solicitat să nu se mai prezinte la serviciu

începând cu data de 8 iunie 2009, cereri care au fost aprobate de conducerea

regiei.

În concluzie, recurenta-pârâtă

susține că Decizia nr. 652 din 26 mai 2009 a fost emisă cu

respectarea termenului de preaviz și a dreptului de opțiune, cu

respectarea prevederilor art. 73 C. muncii și ale art. 62 din Contractul

colectiv de muncă pe anii 2008-2009.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 3, 4 și

9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în

continuare:

În cauză este necontestat

faptul că actele contestate au fost emise ca urmare a intrării în

vigoare și în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11) din

O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a

activității administrației publice, potrivit cărora:

„(1) Funcțiile publice,

funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim

contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor

publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale

administrației publice centrale din unitățile

administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la prezenta

ordonanță de urgență, care face parte integrantă din

aceasta, precum și adjuncții acestuia, se desființează în

termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență.

(11) Începând cu data intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor

publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă

posturi dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod

corespunzător dispozițiile legale cu privire la încetarea

raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute

în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

respectiv în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și

completările ulterioare.”.

De asemenea, este necontestat

că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea

Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art.

146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea

O.U.G. nr. 37/ 2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului

că această ordonanță de urgență este lovită

de un viciu de neconstituționalitate, întrucât a fost adoptată de

Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din

Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de

urgență(…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale

statului (…)”.

Or, a argumentat Curtea

Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din

categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director

executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate

ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale

administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat

că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009

(Moonitorul Oficial nr. 668 din 6 octombrie 2009) care, la rândul său,

prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională

în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. 2, art. 4,

art. 5, art. 8 și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin

aceleași reglementări și aceleași soluții legislative

ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința

neconstituționalității căreia Curtea Constituțională

s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea

Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin

adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147

alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt

general obligatorii.

În esență, întemeiat

și legal a reținut instanța de fond că actul administrativ

atacat este nelegal fiind emis în temeiul unei ordonanțe de urgență

în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că

este afectată de un viciu de neconstituționalitate.

Pentru aceste argumente, precum

și pentru cele arătate în continuare, urmează a fi respinse

susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că:

Decizia Curții

Constituționale nr. 1257/2009 nu se referă la O.U.G. nr. 37/2009.

Înalta Curte are în vedere faptul că instanța de contencios

constituțional a reținut și a argumentat explicit în cuprinsul

deciziei faptul că: „Prin O.U.G. nr. 37/2009, așa cum a fost

aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic

al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage

neconstituționalitatea”;

-ordonanța de urgență

respectivă a fost abrogată de O.U.G. nr. 105/2009. Înalta Curte

reține că legalitatea actelor administrative contestate se

analizează în raport cu dispozițiile în temeiul și în executarea

cărora au fost emise, iar nu prin raportare la evenimente legislative

ulterioare emiterii lor.

Răspunzând celorlalte critici

din recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerea recurentei-pârâte

referitoare la inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile nu poate fi primită, întrucât, îndeplinirea procedurii

prealabile cu eventuala nesocotire a termenelor și condițiilor impuse

de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu este de natură a conduce la o asemenea

soluție în cauze de natura celei de față. Sub acest aspect, se

reține că interpretarea și aplicarea dispozițiilor

respective, în litigii cum este cel de față – în care este

necontestat viciul de neconstituționalitate ce afectează

reglementările aplicabile în fond, iar jurisprudența instanțelor

judecătorești, în mod special a instanței supreme, este de

unitară și constantă – trebuie să fie conformă cu

principiul unei bune administrări a justiției și cu principiul

securității juridice, în sensul că exercițiul efectiv al dreptului

reclamantului de a beneficia de o judecată în fond a actului

vătămător nu trebuie să fie condiționată de o

aplicare formală, excesiv rigidă, a dispozițiilor cu caracter

procedural. Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut că

„normele naționale privitoare la termenele în care pot fi exercitate

anumite căi de atac urmăresc să asigure o bună administrare

a justiției și să respecte, în special, principiul

securității juridice. Așa fiind, o asemenea reglementare, ca

și aplicarea ei, nu trebuie să împiedice justițiabilul să

utilizeze calea de atac disponibilă. De asemenea, se impune ca, în fiecare

caz în parte, să se aprecieze, la lumina particularităților unei

proceduri eventuale în discuție și în funcție de scopul și

obiectul art. 6 parag.1, forma de publicitate a unei hotărâri judiciare

prevăzute de norma internă a statului în cauză” (C.E.D.O.,

Hotărârea din 8 decembrie 1983, Axen contra Germaniei).

Susținerile referitoare la faptul

că actele contestate nu ar fi fost emise în temeiul și în executarea

O.U.G. nr. 37/2009, ci în temeiul și pentru executarea prevederilor art. 2

alin. (4) și (5) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea RN P.R.

și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare, nu pot

fi primite.

Sub acest aspect, Înalta Curte

constată că atât în preambulul Deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 (dosarul

Tribunalului Sălaj), cât și în preambulul Deciziei nr. 652 din 26 mai

2009 se precizează expres că cele două acte sunt emise „având în

vedere O.U.G. nr. 37/2009” și „văzând adresa din 23 aprilie 2009 a

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (…)

prin care se dispune aplicarea prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009”.

Totodată, nu pot fi primite

nici susținerile din recurs referitoare la faptul că Decizia nr. 652

din 26 mai 2009 a fost emisă cu respectarea termenului de preaviz și

a dreptului de opțiune, cu respectarea prevederilor art. 73 C. muncii

și ale art. 62 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2009,

atâta timp cât, așa cum a corect a reținut instanța de fond,

legalitatea deciziei respective este afectată de viciul de

neconstituționalitate constatat cu privire la actul normativ cu forță

juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a

fost emisă decizia.

În consecință, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În baza dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată către intimatul-reclamant, în cuantum de 1.500 lei,

reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de RN

P.R. împotriva sentinței civile nr. 586 din 17 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-pârâtă

RN P.R. la plata către intimatul-reclamant O.D.N. a sumei de 1.500 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.