ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2186/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 586 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: -a admis acțiunea formulată de reclamantul O.D.N., în contradictoriu cu pârâta RN P.R.; -a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 și a anexei care face parte integrantă din această decizie emisă de pârâtă, în sensul constatării nelegalității desființării postului de director din cadrul direcțiilor silvice; -a dispus anularea Deciziei nr. 652 din 26 mai 2009 emisă de pârâtă; -a dispus reintegrarea reclamantului în funcția publică de director al Direcției Silvice Sălaj-Zalău; -a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului drepturile salariale lunare aferente funcției publice începând cu data de 26 mai 2009 și până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Actele administrative contestate au fost emise pentru executarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, iar reclamantul a învestit instanța în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004. Deși a fost învestită cu cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, Curtea de Apel a constatat, în raport cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, că o atare procedură nu mai este necesară întrucât Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009, constatând că este neconstituțională legea de aprobare a respectivei ordonanțe de urgență.

Analizând cauza, în raport cu dispozițiile art. 9 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Curtea de apel a reținut că sunt nelegale actele administrative contestate, emise în executarea unor dispoziții neconstituționale, întrucât este înfrânt principiul legalității lor și că, în temeiul art. 109 raportat la art. 106 din Legea nr. 188/1999 coroborate cu art. 9 alin. (5) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează a se dispune anularea actelor contestate, reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și obligarea pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu drepturile salariale lunare aferente funcției publice începând cu data de 26 mai 2009 și până la reintegrarea efectivă.

Împotriva sentinței civile a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta RN P.R., pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține, în esență, următoarele: Acțiunea reclamantului este inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, anterior sesizării instanței, în acest sens fiind și practica în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit instanța a dispus anularea actelor contestate având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, deoarece această decizie se referă la legea de aprobare, iar nu la O.U.G.

nr. 37/2009, ordonanța de urgență respectivă a fost abrogată de O.U.G. nr. 105/2009, iar decizia Curții Constituționale are putere doar pentru viitor, astfel că nu este aplicabilă în cauză. Mai susține recurenta-pârâtă că instanța și-a depășit atribuțiile prin faptul că a extins efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1257/2009 și asupra O.U.G. nr. 37/2009, deși nu a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a acestei ordonanțe de urgență. Prin dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susține că în mod eronat a reținut Curtea de apel că Decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 ar fi fost emisă pentru executarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât decizia respectivă a fost emisă pentru executarea prevederilor art. 2 alin. (4) și (5) din H.G.

nr. 229/2009 privind reorganizarea RN P.R. și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare, ulterior fiind emise: Decizia nr. 354 din 4 mai 2009, Decizia nr. 457 din 4 mai 2009 și Decizia nr. 652 din 26 mai 2009. Susține recurenta-pârâtă că, în termenul ce i-a fost acordat prin Decizia nr. 652 din 26 mai 2009, intimatul-reclamant nu a optat pentru niciunul dintre posturile vacante existente care i-au fost puse la dispoziție, iar prin cererile din 1 iunie 2009 și 3 iunie 2009 a solicitat să nu se mai prezinte la serviciu începând cu data de 8 iunie 2009, cereri care au fost aprobate de conducerea regiei. În concluzie, recurenta-pârâtă susține că Decizia nr. 652 din 26 mai 2009 a fost emisă cu respectarea termenului de preaviz și a dreptului de opțiune, cu respectarea prevederilor art. 73 C. muncii și ale art. 62 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2009.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 3, 4 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare: În cauză este necontestat faptul că actele contestate au fost emise ca urmare a intrării în vigoare și în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, potrivit cărora: „(1) Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(11) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.”. De asemenea, este necontestat că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/ 2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, întrucât a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență(…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”. Or, a argumentat Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009 (Moonitorul Oficial nr. 668 din 6 octombrie 2009) care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. 2, art. 4, art. 5, art. 8 și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.

În esență, întemeiat și legal a reținut instanța de fond că actul administrativ atacat este nelegal fiind emis în temeiul unei ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este afectată de un viciu de neconstituționalitate. Pentru aceste argumente, precum și pentru cele arătate în continuare, urmează a fi respinse susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că: Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009 nu se referă la O.U.G. nr. 37/2009. Înalta Curte are în vedere faptul că instanța de contencios constituțional a reținut și a argumentat explicit în cuprinsul deciziei faptul că: „Prin O.U.G. nr. 37/2009, așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituționalitatea”; -ordonanța de urgență respectivă a fost abrogată de O.U.G.

nr. 105/2009. Înalta Curte reține că legalitatea actelor administrative contestate se analizează în raport cu dispozițiile în temeiul și în executarea cărora au fost emise, iar nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare emiterii lor. Răspunzând celorlalte critici din recurs, Înalta Curte reține următoarele: Susținerea recurentei-pârâte referitoare la inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi primită, întrucât, îndeplinirea procedurii prealabile cu eventuala nesocotire a termenelor și condițiilor impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu este de natură a conduce la o asemenea soluție în cauze de natura celei de față.

Sub acest aspect, se reține că interpretarea și aplicarea dispozițiilor respective, în litigii cum este cel de față – în care este necontestat viciul de neconstituționalitate ce afectează reglementările aplicabile în fond, iar jurisprudența instanțelor judecătorești, în mod special a instanței supreme, este de unitară și constantă – trebuie să fie conformă cu principiul unei bune administrări a justiției și cu principiul securității juridice, în sensul că exercițiul efectiv al dreptului reclamantului de a beneficia de o judecată în fond a actului vătămător nu trebuie să fie condiționată de o aplicare formală, excesiv rigidă, a dispozițiilor cu caracter procedural.

Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut că „normele naționale privitoare la termenele în care pot fi exercitate anumite căi de atac urmăresc să asigure o bună administrare a justiției și să respecte, în special, principiul securității juridice. Așa fiind, o asemenea reglementare, ca și aplicarea ei, nu trebuie să împiedice justițiabilul să utilizeze calea de atac disponibilă. De asemenea, se impune ca, în fiecare caz în parte, să se aprecieze, la lumina particularităților unei proceduri eventuale în discuție și în funcție de scopul și obiectul art. 6 parag.1, forma de publicitate a unei hotărâri judiciare prevăzute de norma internă a statului în cauză” (C.E.D.O., Hotărârea din 8 decembrie 1983, Axen contra Germaniei).

Susținerile referitoare la faptul că actele contestate nu ar fi fost emise în temeiul și în executarea O.U.G. nr. 37/2009, ci în temeiul și pentru executarea prevederilor art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea RN P.R. și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare, nu pot fi primite. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că atât în preambulul Deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 (dosarul Tribunalului Sălaj), cât și în preambulul Deciziei nr. 652 din 26 mai 2009 se precizează expres că cele două acte sunt emise „având în vedere O.U.G. nr. 37/2009” și „văzând adresa din 23 aprilie 2009 a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (…) prin care se dispune aplicarea prevederilor art. 3 din O.U.G.

nr. 37/2009”. Totodată, nu pot fi primite nici susținerile din recurs referitoare la faptul că Decizia nr. 652 din 26 mai 2009 a fost emisă cu respectarea termenului de preaviz și a dreptului de opțiune, cu respectarea prevederilor art. 73 C. muncii și ale art. 62 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2009, atâta timp cât, așa cum a corect a reținut instanța de fond, legalitatea deciziei respective este afectată de viciul de neconstituționalitate constatat cu privire la actul normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emisă decizia. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant, în cuantum de 1.500 lei, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de RN P.R. împotriva sentinței civile nr. 586 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă pe recurenta-pârâtă RN P.R. la plata către intimatul-reclamant O.D.N. a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.