ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1922/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 110 din 6 mai 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul F.P.N., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timișoara, B.L., D.I., C.D., S.F., O.G., S.C., M.M. și L.M., prin care solicita anularea deciziei nr. 321/2004 a Curții de Apel Timișoara, precum și a informației publice comunicate prin adresa nr. 50/A/P/III/3 din 14 februarie 2008, obligarea pârâtelor Curtea de Apel Timișoara și B.L., în solidar, la despăgubiri în sumă de 1 leu, anularea deciziei nr. 149/R/CA/2007 pronunțată de către pârâții S.C., M.M.

și L.M. și obligarea acestora, în solidar cu pârâta Curtea de Apel Timișoara, la 1 leu despăgubiri, anularea deciziei nr. 546/2007 pronunțată de S.F. și O.G. și obligarea acestora, în solidar cu aceeași instanță pârâtă, la despăgubiri de 10 lei, precum și anularea deciziei nr. 108/2008 a Curții de Apel Timișoara. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Potrivit acțiunii, reclamantul a solicitat anularea ca netemeinică și nelegală a deciziei civile nr. 321 din 20 iunie 2004, nr. 149/R/CA din 22 februarie 2007, nr. 546 din 24 mai 2007 și 108 din 31 ianuarie 2008 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara și a adresei nr. 50/A/P/III/3 din data de 14 februarie 2008, comunicată reclamantului de către pârâta B.L.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, instanța de contencios administrativ poate fi sesizată de orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritatea publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. Hotărârile judecătorești atacate prin acțiunea de față nu intră în categoria actelor administrative, fiind pronunțate de instanța de judecată, în cadrul actului de judecată specific puterii judecătorești, astfel că nu pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ. Reține instanța de fond că aceeași concluzie se impune și cu referire la adresa nr. 50/A/P/III/3 din data de 14 februarie 2008, care emană de la pârâta Curtea de Apel Timișoara, privitor la dosarul nr. 4336/CA/2004, deci tot de la instanță judecătorească.

Așa fiind, se arată în considerentele sentinței atacate, acțiunea este inadmisibilă în contencios administrativ față de pârâții Curtea de Apel Timișoara, B.L., D.I., C.D., F.S., G.O., C.S., M.M. și M.L., urmând a fi respinsă pe și în privința cererilor constând în despăgubiri materiale și morale, care se constituie în accesorii ale celor principale. î n raport cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, instanța de fond a reținut că, întrucât reclamantul nu vizează nici un act emis de această autoritate, acțiunea se impune a fi respinsă față de acest pârât, pentru lipsa calității procesele pasive. 2. Recursul reclamantului Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. Recurentul-reclamant nu și-a structurat motivele potrivit temeiurilor de drept enunțate, în conținutul cererii sale de recurs arătând următoarele: Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancțiunea nulității, în sensul că decizia civilă nr. 321 din 30 iunie 2004 a fost semnată în fals de judecător R.O. în locul judecătorului I.B., aflat în concediu și că numărul de dosar în care apare ca fiind pronunțată nu este înregistrat în evidențele instanței. Decizia civilă nr. 149/R/CA din 22 februarie 2007, pronunțată de trei dintre judecătorii pârâți în dosarul nr. 5880/59/CA/2004, trebuie anulată pentru că prin ea a fost respinsă contestația în anulare împotriva deciziei nr. 321 din 30 iunie 2004. Aceeași soluție se impune și în cazul deciziei civile nr. 546 din 24 mai 2007, prin care a fost respinsă cererea de revizuire împotriva aceleiași decizii.

În opinia recurentului-reclamant, toate aceste împrejurări conduc fără tăgadă la nulitatea actelor judiciare emise în fals, acte prin care i-a fost vătămat grav dreptul la o justiție independentă, garantat de art. 133 din Constituția României, micul remediu fiind acela al anulării lor, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituție. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și cuprinde motivele pe care se sprijină, expuse într-o manieră clară și logică, fiind în afara oricărei critici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În temeiul art. 52 din Constituția României și al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ se poate solicita numai restabilirea drepturilor sau intereselor pretins vătămare prin acte administrative - în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din aceeași lege. Hotărârile judecătorești, pronunțate de instanțele judiciare în exercitarea puterii judecătorești, sunt susceptibile de a fi atacate numai prin căile de atac prevăzute de lege, potrivit art. 129 Constituție. Recurentul-reclamant a solicitat aplicarea cu prioritate a normelor comunitare cu caracter obligatoriu, dar nu a indicat reglementările naționale contrare care ar trebui înlăturate în soluționarea cauzei sale, astfel că invocarea principiului prevăzut de art. 148 alin. (2) din Constituția României are un caracter pur formal și ignoră principiul autonomiei procedurale naționale, recunoscut în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea constată că niciunul dintre argumentele prezentate în motivarea cererii de recurs nu se referă la nulitatea sentinței ce face obiectul controlului judiciar, ci la deciziile irevocabile a căror anulare a cerut-o recurentul-reclamant prin acțiunea în contencios administrativ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că nu există motive de reformare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 5, 7, 9 sau art. 304 1 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul F.P.N. împotriva sentinței nr. 110 din 6 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2010.