ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 22.01.2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 208/2008

HOTĂRÂRE
22.01.2008
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 208/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1870 din 27 iunie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul T.P. în contradictoriu cu Statul

Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța dispunând anularea

deciziei nr. 722 din 27 aprilie 2006, precum și obligarea pârâtei să emită o nouă

decizie conform art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Cap. V.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut, în esență, că prin decizia atacată pârâta a emis titlul

de despăgubire în favoarea reclamantului în cuantum de 305.697 RON, reprezentând

valoarea despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 128 din 07 aprilie 2006 emisă

de A.V.A.S.

S-a mai reținut că, deși

potrivit art. 16 alin. (6) Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005, dosarele primite

de la autoritatea publică centrală învestită cu soluționarea notificării se trimit

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnați pentru a se întocmi un raport

de evaluare în care se menționează cuantumul despăgubirilor, din actele dosarului,

rezultă că pârâta a emis decizia atacată fără a trimite dosarul vreunui evaluator.

Împotriva acestei sentințe

a declarat în termen recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9,

art. 304

1

și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și solicitând casarea cu

trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurentul susține că

instanța a admis în mod legal primul capăt de cerere, anulând decizia pârâtei, dar

a reținut greșit că el ar fi solicitat emiterea unei noi decizii pentru valoarea

despăgubirilor stabilite printr-o expertiză extrajudiciară.

Arată recurentul că a

depus acel raport doar pentru a demonstra că între valoarea din decizia Comisiei

și valoarea stabilită de un expert imparțial există o diferență foarte mare.

În realitate, arată recurentul,

el a solicitat încuviințarea probei cu expertiză, dar instanța a respins cererea,

făcând astfel imposibilă dovada de către reclamant a celui de-al doilea capăt de

cerere.

Susține recurentul că,

potrivit art. 16 alin. (5) și (6) din Legea nr. 247/2005, pârâta Comisie are obligația

de a înainta dosarul unui evaluator independent pentru un calcul corect al despăgubirilor,

iar pasivitatea Comisiei ar putea fi suplinită prin dispunerea de către instanță

a unei expertize de evaluare.

Împotriva aceleiași sentințe

a declarat recurs în termen și Comisia, criticând-o ca netemeinică și nelegală,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

Arată recurenta că instanța

a reținut în mod greșit că, deși A.V.A.S. a efectuat o evaluare, aceasta nu înlătura

obligația Comisiei de a efectua o evaluare.

În combaterea acestui

argument din sentință, recurenta arată că art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 este aplicabil numai în cazul notificărilor care au ca obiect imobile

terenuri cu sau fără construcții, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în vreme ce în speță notificarea are ca obiect despăgubirile pentru acțiunile deținute

de autorii reclamantului la o societate comercială naționalizată, conform art. 31

din Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (7)-(9) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Ca urmare, arată recurenta

că transmiterea dosarului la evaluator și emiterea deciziei în cuantumul prevăzut

de raportul de evaluare se aplică numai în prima ipoteză legală, iar nu în a doua

ipoteză – existentă și în speță – și care obligă ca emiterea deciziei să se facă

până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse în decizia

entității implicate în procedura de privatizare.

fondează, sentința urmând a fi modificată în tot în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pentru greșita aplicare a legii, având în vedere următoarele considerente:

Într-adevăr, cererea de

despăgubiri a reclamantului are ca temei de drept substanțial dispozițiile art.

31 din Legea nr. 10/2001, iar sub aspect procedural dispozițiile art. 16 alin.

(7)-(9) din Titlul VII Cap. V al Legii nr. 247/2005. Comisia pârâtă a procedat legal,

conform art. 16 alin. (9) din Titlul VII și pct. 16.15 din Normele de aplicare a

acestuia, aprobate prin H.G. nr. 1095 din 15 septembrie 2005. Conform acestor dispoziții,

atribuțiile Comisie sunt limitate la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire

până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate sau propuse

de către entitatea expres investită de legiuitor cu soluționarea notificării, și

anume A.V.A.S.

Or, în speță, A.V.A.S.

a propus o valoare a despăgubirilor prin decizia nr. 128 din 07 aprilie 2006, astfel

încât Comisia, în limitele competenței sale, a emis la rândul ei decizia nr. 722

din 07 aprilie 2006, atacată în acțiunea de față.

Dar reclamantul, în măsura

în care era nemulțumit de valoarea stabilită de A.V.A.S., avea cale de atac împotriva

deciziei acestuia la Tribunalul București, secția civilă, dar nu și-a exercitat

acest drept procesual.

Așa fiind, instanța de

fond a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (6) din Titlul VII pentru

o ipoteză juridică în care acest text era inaplicabil.

Pe de altă parte, ca o

consecință a acestei greșite aplicări a unor norme neincidente în speță, instanța

a obligat autoritatea administrativă pârâtă la efectuarea unor acte care, în această

speță, nu-i revin ca atribuții legale.

În fine, se constată că

în condițiile în care pârâta a emis decizia sa în limitele competențelor sale (și

pe baza unui act administrativ premergător pe care reclamantul nu l-a atacat în

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001), instanța de fond a anulat în

mod greșit actul pârâtei.

juridice, recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat, având în vedere

că cererea sa ca instanța de fond să reia judecata dispunând proba cu o expertiză

de evaluare a acțiunilor nu are un suport legal în dispozițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, art. 16 alin. (6) nefiind aplicabil aici.

Admite recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile

nr. 1870 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată în sensul că respinge a neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul T.P.

Respinge recursul declarat

de T.P. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2008.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2009-11-19
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5237/2009
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, reclamanta I.C.P. a solicitat, în contr
ÎCCJ 2010-02-10
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 688/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9 martie 2009, reclamanta Z.M.
ÎCCJ 2009-03-12
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1406/2009
t, în raport de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de motivele invocate cât și de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Reclamantului-intimat i-a fost emi
ÎCCJ 2009-01-28
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 422/2009
civile nr. 338 din 18 mai 2004, precum și față de existența Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 a C.C.S. d. 3. Conform Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite, prevederile cuprinse în art. 1
ÎCCJ 2011-05-18
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2842/2011
este întemeiată, pârâta invocând inexistența dreptului reclamantului în condițiile neaplicării în speță a dispozițiilor legale ce reglementează procedura administrativă a stabilirii și plății despăgubirilor: Titlul VII al Legii 247/2005. S-
Sursă