ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1728/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 21 iunie 2005 sub nr. 6297, reclamanta A.V.A.S. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Asociația B. PAS Timișoara, instanța să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 837.461.086 lei, reprezentând daune – interese datorate A.V.A.S., în conformitate cu O.G. nr. 25/2002, modificată și completată, urmare desființării contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 143/1996, după cum urmează: - 30.103.580 lei, dobânzi calculate pentru ratele 7 și 8; - 807.357.506 lei, penalități calculate pentru ratele 4 - 8, deopotrivă, obligarea pârâtei la plata sumei de 511.993.080 lei, dividende aferente anilor 1996, 1997, 1998 și 2000 și, de asemenea, obligarea pârâtei la plata contravalorii altor prejudicii datorate A.V.A.S.

prin nerespectarea obligațiilor contractuale al căror cuantum se va stabili prin expertiză, conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002. Tribunalul Timiș, prin sentința nr. 796 din data de 12 septembrie 2005, a admis cererea formulată de reclamanta A.V.A.S., a obligat pârâta la plata la plata sumei de 837.461.086 lei, cu titlu de dobânzi și penalități și a sumei de 511.993.080 lei, reprezentând dividende. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 198 din data de 5 decembrie 2005, a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere nepronunțarea asupra celui de-al 3-lea capăt de cerere ce viza obligarea pârâtei la plata contravalorii altor prejudicii datorate A.V.A.S.

prin nerespectarea obligațiilor contractuale al căror cuantum se va stabili prin expertiză, conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002. Tribunalul Timiș, prin sentința nr. 426 din 17 iunie 2008, în rejudecare, a respins acțiunea A.V.A.S., ca neîntemeiată. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 224 din data de 11 noiembrie 2008, a admis apelul reclamantei A.V.A.S., a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.349.454.166 lei, cu titlu de despăgubiri și a respins celelalte daune – interese solicitate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că numai cel de-al 3-lea capăt de cerere este neîntemeiat, mai mult, prejudiciile nici nu au fost cuantificate și nici probate, însuși expertul neputând stabili valoarea acestora, documentele necesare pentru a efectua o asemenea operațiune nefiind găsite.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a formulat recurs reclamanta A.V.A.S., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a arătat, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 25/2002, deopotrivă, nedispunerea de către instanța de apel a efectuării unui nou raport de expertiză contabilă, așa fiind, impunându-se administrarea de probe noi și a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara. Recursul este nefondat. Potrivit art. 21 din O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri de urmărire a executării obligațiilor asumate prin contractele de privatizare a societăților comerciale, A.V.A.S.

reține de la cumpărător, în situația desființării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, sumele achitate până la data notificării rezoluțiunii contractului, cu titlu de daune interese, de asemenea, penalitățile achitate cu orice titlu iar, pentru alte prejudicii aduse A.V.A.S.-ului ori societății comerciale, A.V.A.S.-ul are dreptul să ceară instanței de judecată obligarea cumpărătorului la plata de daune-interese a căror întindere se determină prin expertiză economico-financiară întocmită de experți desemnați de către instanță, cheltuielile aferente fiind plătite în avans de A.V.A.S. sau, după caz, de societate, ulterior recuperându-se de la cumpărător.

Așadar, din menționatul text legal pe care recurenta și-a construit recursul, rezultă că, în situația rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, cumpărătorul, la cererea A.V.A.S.-ului, poate fi obligat de către instanța de judecată să plătească acestuia daune-interese și pentru alte prejudicii ce depășesc cadrul strict contractual și, a căror comensurare este de competența experților numiți de către instanță spre a efectua o expertiză economico-financiară. Cum, în sarcina unei persoane – fizice sau juridice – incumbă obligația de despăgubire numai sub condiția existenței consecințelor negative - patrimoniale și morale – ale unei fapte ilicite, este necesar de subliniat că aceste prejudicii cauzatoare de daune-interese trebuie să fie certe, personale, directe și să fi fost determinate de atingerea adusă unui drept sau unui legitim interes, sens în care, este de esență reiterarea principiului conform căruia sarcina probei revine celui ce afirmă ceva.

Ori, în pricina de față, se constată ignorarea cu desăvârșire a evocatului principiu de către recurenta-reclamantă A.V.A.S., aspect reținut, în mod just, de către instanța de apel. Recurenta-reclamantă A.V.A.S. confundă sintagma „determinarea întinderii prejudiciilor și a daunelor-interese” reglementată de alin. (3) al art. 21 din O.G. nr. 25/2002, ce definește scopul obligației expertului desemnat de instanță, constând în obținerea concluziilor competente prin valorificarea cunoștințelor de specialitate, în aprecierea unor împrejurări de fapt, cu sintagma „sarcina probei” ce consfințește principiul statuat de art. 1169 C. civ. potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, acest principiu fiind încălcat de către recurenta-reclamantă tocmai prin sinonimia sus-arătată, eronat înțeleasă de către această parte litigantă.

Ori, pentru a ajunge la solicitarea aplicării dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, recurenta-reclamantă avea principala și prioritara obligație de a proba acele „alte prejudicii” cauzatoare de despăgubiri bănești prevăzute de alin. (2) al art. 21 din O.G. nr. 25/2002, obligație la care A.V.A.S. nu s-a conformat, simpla afirmație a recurentei-reclamante a sintagmei „administrare/gestionare defectuoasă”, în lipsa unei prezentări corespunzătoare și dovedite ipoteticilor rezultate ale acesteia neconducând la pretinderea plății daunelor-interese pentru repararea presupusei pagube literal enumerată de către recurenta-reclamantă. Așa fiind, pentru considerentele arătate, urmează ca Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., să respingă, ca nefondat, recursul formulat în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 224 din 11 noiembrie 2008, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2009.