ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1728/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 21 iunie 2005 sub nr. 6297,

reclamanta A.V.A.S. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Asociația B.

PAS Timișoara, instanța să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea

pârâtei la plata sumei de 837.461.086 lei, reprezentând daune – interese

datorate A.V.A.S., în conformitate cu O.G. nr. 25/2002, modificată și

completată, urmare desființării contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni

nr. 143/1996, după cum urmează: - 30.103.580 lei, dobânzi calculate pentru

ratele 7 și 8; - 807.357.506 lei, penalități calculate pentru ratele 4 - 8,

deopotrivă, obligarea pârâtei la plata sumei de 511.993.080 lei, dividende

aferente anilor 1996, 1997, 1998 și 2000 și, de asemenea, obligarea pârâtei la

plata contravalorii altor prejudicii datorate A.V.A.S. prin nerespectarea

obligațiilor contractuale al căror cuantum se va stabili prin expertiză,

conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

Tribunalul Timiș, prin sentința nr. 796

din data de 12 septembrie 2005, a admis cererea formulată de reclamanta

A.V.A.S., a obligat pârâta la plata la plata sumei de 837.461.086 lei, cu titlu

de dobânzi și penalități și a sumei de 511.993.080 lei, reprezentând dividende.

Curtea de Apel Timișoara, prin

decizia nr. 198 din data de 5 decembrie 2005, a admis apelul reclamantei, a

desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, având în vedere nepronunțarea asupra celui de-al 3-lea capăt de

cerere ce viza obligarea pârâtei la plata contravalorii altor prejudicii

datorate A.V.A.S. prin nerespectarea obligațiilor contractuale al căror cuantum

se va stabili prin expertiză, conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

Tribunalul Timiș, prin sentința nr. 426

din 17 iunie 2008, în rejudecare, a respins acțiunea A.V.A.S., ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Timișoara, prin

decizia nr. 224 din data de 11 noiembrie 2008, a admis apelul reclamantei

A.V.A.S., a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte,

acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.349.454.166 lei,

cu titlu de despăgubiri și a respins celelalte daune – interese solicitate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că numai cel de-al 3-lea capăt de cerere este

neîntemeiat, mai mult, prejudiciile nici nu au fost cuantificate și nici

probate, însuși expertul neputând stabili valoarea acestora, documentele

necesare pentru a efectua o asemenea operațiune nefiind găsite.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a formulat recurs reclamanta A.V.A.S., invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a arătat, în esență,

încălcarea dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 25/2002, deopotrivă, nedispunerea

de către instanța de apel a efectuării unui nou raport de expertiză contabilă,

așa fiind, impunându-se administrarea de probe noi și a solicitat admiterea

recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare Curții de Apel Timișoara.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 25/2002

privind unele măsuri de urmărire a executării obligațiilor asumate prin

contractele de privatizare a societăților comerciale, A.V.A.S. reține de la

cumpărător, în situația desființării contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni, sumele achitate până la data notificării rezoluțiunii contractului, cu

titlu de daune interese, de asemenea, penalitățile achitate cu orice titlu iar,

pentru alte prejudicii aduse A.V.A.S.-ului ori societății comerciale, A.V.A.S.-ul

are dreptul să ceară instanței de judecată obligarea cumpărătorului la plata de

daune-interese a căror întindere se determină prin expertiză

economico-financiară întocmită de experți desemnați de către instanță,

cheltuielile aferente fiind plătite în avans de A.V.A.S. sau, după caz, de

societate, ulterior recuperându-se de la cumpărător.

Așadar, din menționatul text legal pe

care recurenta și-a construit recursul, rezultă că, în situația rezoluțiunii

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, cumpărătorul, la cererea A.V.A.S.-ului,

poate fi obligat de către instanța de judecată să plătească acestuia

daune-interese și pentru alte prejudicii ce depășesc cadrul strict contractual

și, a căror comensurare este de competența experților numiți de către instanță

spre a efectua o expertiză economico-financiară.

Cum, în sarcina unei persoane – fizice

sau juridice – incumbă obligația de despăgubire numai sub condiția existenței

consecințelor negative - patrimoniale și morale – ale unei fapte ilicite, este

necesar de subliniat că aceste prejudicii cauzatoare de daune-interese trebuie

să fie certe, personale, directe și să fi fost determinate de atingerea adusă

unui drept sau unui legitim interes, sens în care, este de esență reiterarea

principiului conform căruia sarcina probei revine celui ce afirmă ceva.

Ori, în pricina de față, se constată

ignorarea cu desăvârșire a evocatului principiu de către recurenta-reclamantă A.V.A.S.,

aspect reținut, în mod just, de către instanța de apel.

Recurenta-reclamantă A.V.A.S. confundă

sintagma „determinarea întinderii prejudiciilor și a daunelor-interese”

reglementată de alin. (3) al art. 21 din O.G. nr. 25/2002, ce definește scopul

obligației expertului desemnat de instanță, constând în obținerea concluziilor

competente prin valorificarea cunoștințelor de specialitate, în aprecierea unor

împrejurări de fapt, cu sintagma „sarcina probei” ce consfințește principiul

statuat de art. 1169 C. civ. potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea

judecății trebuie să o dovedească”, acest principiu fiind încălcat de către

recurenta-reclamantă tocmai prin sinonimia sus-arătată, eronat înțeleasă de

către această parte litigantă.

Ori, pentru a ajunge la solicitarea

aplicării dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002,

recurenta-reclamantă avea principala și prioritara obligație de a proba acele

„alte prejudicii” cauzatoare de despăgubiri bănești prevăzute de alin. (2) al

art. 21 din O.G. nr. 25/2002, obligație la care A.V.A.S. nu s-a conformat,

simpla afirmație a recurentei-reclamante a sintagmei „administrare/gestionare

defectuoasă”, în lipsa unei prezentări corespunzătoare și dovedite ipoteticilor

rezultate ale acesteia neconducând la pretinderea plății daunelor-interese

pentru repararea presupusei pagube literal enumerată de către

recurenta-reclamantă.

Așa fiind, pentru considerentele arătate,

urmează ca Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să

respingă, ca nefondat, recursul formulat în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

A.V.A.S. București, împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 224 din 11

noiembrie 2008, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 iunie 2009.