ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 13.10.2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4254/2009

HOTĂRÂRE
13.10.2009
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4254/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la instanța la

03 octombrie 2008 (prin declinare de la Tribunalul Bihor - sentința nr. 389/CA din 22 septembrie 2008), reclamanta P.O.C.P. cu „H.S.S.P.M."

din P. Oradea a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de

retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, anularea Deciziei nr. 1544 din 11 decembrie 2007 emisă de pârâtă și,

pe cale de consecință, admiterea cererii de retrocedare a terenului situat în Sânmartin,

C.F. inițial nr. 1 Sânmartin, nr. topo. 23456 și transcris în C.F.D.N.F. nr. 1907

Sânmartin, nr. topo. 2906 și 644 și în C.F.N.D.F. nr. 104 nr. topo. 96

Sânmartin.

În subsidiar a solicitat plata

echivalentă a valorii terenului, cu titlu de despăgubire.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că în mod greșit autoritatea pârâtă, în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000

art. l alin. (1), art. 3 alin. (6) și pct. l din Normele metodologice

corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată și modificată, a

dispus respingerea parțială a cererii de retrocedare cu privire la imobilul din

litigiu deoarece imobilul a fost preluat de Statul român cu titlu de drept de

rectificare în anul 1937, preluarea făcându-se anterior perioadei de referință

a O.U.G. nr. 94/2000.

În pofida celor reținute în decizie, a

susținut reclamanta, Statul român a preluat imobilul, care a fost intabulat sub

B.24 din C.F. nr. 1 Sânmartin prin încheierea nr. 2435 din 18 iulie 1945, având

ca temei legal Decretul-lege nr. 260/1945, act normativ emis ulterior datei de

06 martie 1945.

Legiuitorul nu a exceptat de la

restituire imobilele trecute în proprietatea statului în baza unui act normativ

elaborat după 06 martie 1945 și ar fi cel puțin bizar, ca, pe baza Legii nr. 260/1945,

să fie expropriată o persoană juridică română, așa cum este reclamanta.

Consecința calității reclamantei de persoană juridică română este aceea că

nulitatea instituită prin Decretul-lege nr. 260/1945 nu produce efecte

împotriva ei, fiind, de asemenea, de necontestat faptul că Ordinul figura ca

proprietar de C.F. din anul 1855 și, deci, problema vreunei rectificări legale

se exclude de plano.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. l din Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 263/2006.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia Specială

de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România a invocat excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată

(excepție respinsă ca nefondată de instanță la termenul din 27 octombrie 2008),

iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 185/CA/2008-P.I. a

respins ca nefondată acțiunea reclamantei P.O.C.P. cu „H.S.S.P.M.".

Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1544 din 11 decembrie 2007

emisă de autoritatea pârâtă și care face obiectul prezentei cauze, cererea de

retrocedare imobilului situat în corn. Sânmartin, jud. Bihor, înscris în C.F. nr.

l Sânmartin, nr. topo. 23456 și transcris în C.F.D.N.F. nr. 1907 Sânmartin, nr.

topo. 2906 și 644 și în C.F.D.N.F. nr. 104 nr. topo. 96 Sânmartin, formulată de

reclamantă a fost respinsă parțial cu motivarea că imobilul solicitat a fost

preluat de către Statul român, cu titlu de drept de rectificare, în anul 1937,

preluare care a operat anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv anterior

perioadei 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Conform prevederilor art. 1 alin.

(1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, „imobilele care au aparținut cultelor

religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de

Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult

aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau

în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se

retrocedează foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de

urgență".

Potrivit dispozițiilor pct. l din Normele

metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 „sunt considerate acele preluări

de proprietate cu privire la imobilele aparținând cultelor religioase, care

s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative

emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare

perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în

raport cu perioada preluării".

În cauză din analiza actelor depuse la

dosarul aferent cererii de retrocedare, respectiv conținutul cărților funciare

inițiale nr. 1 Sânmartin nr. top. 2, 3, 4, 5, 6, nr. 66 Sânmartin nr. top. 2,

3, 4, 5/2, 6/2, nr. 1429 Sânmartin nr. top. 2, 3, 4, 5/2, 6/2, conținutul

cărților funciare cu caracter nedefinitiv nr. 1907 Sânmartin nr. cadastral

2906, 644 și nr. 104 Sânmartin nr. cadastral 96, 644, precum și adresele nr. 186

din 10 iulie 2007 și nr. 216 din 27 august 2007 emise de SC S. SA referitoare

la situația juridică și locativă a imobilului solicitat, rezultă că în mod

corect Comisia Specială de retrocedare a constatat faptul că, parțial,

solicitarea reclamantei nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000,

republicată.

Din conținutul C.F. nr. 1 Sânmartin, a

reieșit că, în temeiul Legii nr. 206/1945, s-a restabilit situația de carte

funciară anterioară, în sensul că în anul 1937 bunul solicitat aparținea

Statului român cu titlu de drept de rectificare, considerându-se astfel că

imobilul solicitat a fost preluat abuziv în anul 1937. Motivul respingerii

parțiale a solicitării reclamantei nu l-a constituit contestarea calității de

proprietar asupra imobilelor solicitate, ci acela al preluării de către Statul

român a unuia dintre imobilele solicitate în afara perioadei de referință a

O.U.G. nr. 94/2000, republicată.

Or, conform prevederilor art. 3 din Legea

nr. 260/1945 sunt și rămân fără forță legală actele săvârșite și drepturile

dobândite în temeiul Ordonanțelor maghiare nr. 1440/1941 M.E. etc. și nu se

poate considera că preluarea a fost realizată prin dispozițiile Legii nr. 260/1945,

deoarece acest act normativ restabilea o situație anterioară anului 1941 și

Dictatului de la Viena.

Drept urmare, preluarea abuzivă poate fi

invocată la nivelul anului 1937 și nu la nivelul anului 1948, actul din 1945

restabilind o situație juridică apărută în anul 1937.

Referitor la solicitarea subsidiară a reclamantei,

de acordarea unor despăgubiri echivalente cu valoarea terenului, prima instanță

a reținut că prin cererea adresată Comisiei de retrocedare reclamanta nu a

formulat un astfel de capăt de cerere întemeiat pe prevederile art. 1 alin. (5)

din ordonanța de urgență, iar cum instanța a fost sesizată doar cu contestație

împotriva deciziei emise de Comisie [art. 3 alin. (7) din ordonanță], a

apreciat că nu se justifică analizarea acestei cereri subsidiare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta P.O.C.P., formulând critici de nelegalitate conform art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține, în esență, că

preluarea imobilului cu care a fost sesizată Comisia Specială de Retrocedare a

fost făcută în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000 și în mod greșit atât

Comisia cât și prima instanță au reținut că imobilele revendicate au fost

preluate de către Statul Român cu titlu de rectificare, în anul 1937.

Astfel, se arată că imobilele ce au

constituit proprietatea O.C.P. Oradea, s-au aflat în proprietatea și folosința sa

în momentul preluării de către Statul Român din 1948 și chiar după această

perioadă până în anul 1959.

În recurs sunt formulate critici de

nelegalitate ale Încheierii de carte funciară din 30 martie 1937, când Statul

Român nu a prezentat nici un titlu de proprietate, contrar dispozițiilor din

Regulamentul Cărților funciare din 15 decembrie 1855.

Prin întâmpinare intimata Comisia

Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și

menținerea sentinței recurate.

Motivul respingerii parțiale a

solicitării recurentei-reclamante nu l-a constituit contestarea calității de

proprietar asupra imobilelor solicitate, ci acela al preluării de către Statul

Român a unuia dintre imobilele solicitate în afara perioadei de referință a

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Intimata arată că

relevantă, la emiterea Deciziei

Comisiei speciale de Retrocedare cu nr. 1544 din 11 decembrie 2007 a fost și Decizia

cu nr. 1574 din 15 martie 2007 a

î

naltei

Curți de Casație și Justiție care s-a pronunțat definitiv și irevocabil într-o

speță similară în sensul că preluarea abuzivă poate fi invocată la nivelul

anului 1936 și nu la nivelul anului 1945.

Examinând cauza prin prisma motivelor de

recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

seama și de apărările cuprinse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a supus controlului

instanței de contencios administrativ Decizia nr. 1544 din 11 decembrie 1997

prin care Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au

aparținut Cultelor Religioase din România a respins, parțial, cererea de

retrocedare cu privire la imobilul situat în comuna Sânmartin , județul Bihor.

Decizia a fost emisă în cadrul procedurii

reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, care în art. 1 alin. (1) prevede că „imobilele

care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod

abuziv, cu sau fără titlu, de Statul

r

omân,

de organizațiile cooperatiste au de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult aflate în proprietatea

statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei

persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 se retrocedează foștilor

proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.

În demersul de verificare a legalității

deciziei menționate, instanța a avut de lămurit două aspecte: 1) dacă imobilul

a fost preluat de Statul Român de la un cult religios și 2) dacă preluarea imobilului

de către stat a avut loc în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Conform înscrierilor din Cartea funciară

nr. 1 a localității Sânmartin, proprietarul imobilelor din această carte este

Statul Român cu titlu de drept rectificare în temeiul Legii nr. 260/1945 prin

care s-a restabilit situația de carte funciară anterioară, în sensul că în anul

1937 bunul solicitat aparținea Statului Român cu titlu de drept rectificare, astfel,

că imobilul solicitat a fost preluat abuziv în anul 1937.

Preluarea abuzivă poate fi invocată la

nivelul anului 1937 și nu la nivelul anului 1945, în condițiile în care această

lege a restabilit o situație juridică apărută în anul 1937.

Recurenta formulează în recurs critici de

nelegalități ale acestei Cărți funciare care avea nu numai efect de

opozabilitate față de terți, ci, în primul rând efect constitutiv de drepturi,

fiind reglementată ca o condiție necesară pentru dobândirea dreptului de

proprietate.

Înalta Curte constată că soluția

instanței de fond este legală și temeinică sub aspectul datei preluării

imobilului de către stat.

Din acest motiv, în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 modificată și completată, întrucât

imobilul pentru care prin decizia contestată s-a respins cererea de restituire,

nu a fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Ținând seama de toate considerentele

expuse, care conduc la concluzia că instanța de fond a pronunțat o soluție

legală și temeinică în raport cu datele speței, Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de P.O.C.P.

împotriva sentinței nr. 185/F/CA –PI din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13

octombrie 2009.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2005-03-15
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1708/2005
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 4 iulie 2003, reclamanta P.O. din Oradea a solicitat: anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare a unor imobile
ÎCCJ 2009-03-18
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2009
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 4 decembrie 2007, reclamanta Administrația Imobiliară Oradea a chemat în judecată pe pârâtele Comisia specială de retrocedar
ÎCCJ 2012-11-06
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4604/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta P.O.C.P. Bihor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retroced
ÎCCJ 2010-05-04
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2288/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 213/CA/2009 – P.I. din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Administrația Im
ÎCCJ 2007-09-26
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3561/2007
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune înregistrată la Curtea de Apel Oradea prin declinare de competență de la Tribunalul Bihor, reclamanta E.R.U.R.G.C. Oradea, în contradictoriu
Sursă